Revista Art-emis
Puterea poporului PDF Imprimare Email
Ioan Florin Stanciu   
Miercuri, 24 Aprilie 2013 19:07
Ioan Florin StanciuNiciun fer nu e mai tare/ Ca salcâmu', frăţioare (Cântec dobrogean)

După ce, în 1949, tancurile sovietice, în trecere spre punctul strategic Capul Midia, prăvăliseră, intenţionat, din greşeală, moscheea geamiei Murat-Sultan, de la Caraharman, construcţia cea mai înaltă de pe-acolo, rămăsese clopotniţa bisericii mocăneşti, ridicată pe-un gorgan natural al podişului, din trunchiuri zvelte şi drepte de salcâm, frumos şlefuite şi văruite în fiecare primăvară, dar mai tari decât piatra, din moment ce nici tancurile eliberatoare şi nici pustii¬toarele vânturi de nord nu reuşiseră să le clintească din făgaşele lor trudnic scurmate în granitul sarmatic al Dobrogei noastre eterne.
De aceea, moş Zaharia Checiu urcase acolo grozav de trudit şi de fericit, când, abia pe la 70 de ani, după îndelungi plocoane, ocoale şi rugăciuni, popa Dobrişan îl angajase pe post de clopotar permanent. Chiar dacă, din ce în ce mai slab de vârtute, moş Checiu trebuia să-şi înceapă urcuşul încă de joi-dimineaţa, ca să fie sigur că sâmbăta-seara, când trebuia să bată de liturghia săptămânală, avea să se afle pe ciuci şi cu funia-n mână, lângă clopotul mare.
- Câteodată stau şi-o săptămână întreagă, acolo, sus, în clopot¬niţă, măi nepoate. Pentru că acolo, deasupra te simţi oarecum altul.
- Vrei să spui că te simţi mai aproape de Dumnezeu?
- Vreau să spun că, după ce s-a milostivit părintele, de m-a primit clopotar, d-acolo, dă sus, am văzut cu ochii mei şi-am aflat sicrete pă care niminea nu le-a mai văzut, cu ochii lui, p-aicea, pân bălţi. Uite, stau acolo pă ciuci, lângă clopotul mare şi mă gândesc că ce, adecă, mai e şi omu' ăsta al nostru... Un potlogar şi-un făţarnic dă şobolan! Asta e! Păi adecă n-am văzut eu, cu ochii mei, cum, ziua-nămiaza mare, nea Ogică, morarul, îşi carăacasă, prin lanul de cucută din spatele morii, sacii cu făină furată? Şi n-am văzut eu cum tractoriştii lu' Sande Achim, îngroapă noaptea, în hrube arse şi văruite, jumate dăn grâul pă care-l adună ziua ? Ca să ni-l vândă tot nouă, la primăvară, când ne crapă buza ?... sau p-alde Pavel Cocoşman, care i-a furat vecinului şi plapoma dă pă sârmă, în puterea nopţii, ca dracii cei neadormiţi!? He, he, he, mata să fii sănătos !! Pă ormă, să vezi şi tu cum, noapte dă noapte, Caterof ăsta dă la bardidu' lu' pemere intră cu chei potrivite-n magazia aia dă piatră, dă la silo¬zuri, unde s-adună cotele pentru fratele ieliberator şi-l cocoşează, ca pă catâr, pă bietu' Nicoliţă Burghelea, ca să care tot ce-i mai bun pă la tovu' p-acasă ori pă la boarfele lui, cum ar fi Maricica lu' Coconea şi altele, tot aşa, câte-or mai fi să fie...
- Ce sicrete, bre, ce sicrete!? că p-astea le ştie toată lumea!
- Păi, de ştiut, le-o fi ştiind ei... Da' s-ar putea lăuda vriunu' că le-a văzut chiar el, cu ochii lui?! Ca la film, tată, ca la film! Că eu cred că nici nu-i sănătos să vază şi să priceapă omu' prea multe. Adecă poa' să fie chiar pericolos, la vreo adecă! Ce, te joci?!
Era grozav de mândru de slujba lui, dar nu neapărat din conştiinţa privilegiului de a participa la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, ci pentru că îşi primea regulat porţia lui de colaci bine unşi, de colivă înmiresmată, ba chiar şi câte un păhărel cu vin popesc, din sfânt în sfânt. Iar, când nu se afla acolo, sus, între clopote, moş Za'aria mai da cu mătura pe ici-pe colo, mai lustruia la icoane sau mai vin¬dea lumânări, după caz. Apoi, cu traista plină, se retrăgea la binemeritata lui odihnă obligatorie, până venea iarăşi vremea urcuşului chinuit şi şovăitor înspre clopotniţă, pe scara mereu mai alunecoasă, din salcâm boieresc, care pâlpâia brun în aburul zorilor, ca sângele închegat. Dar, de-acolo, de sus, primăvara, ca acum, se vedeau, pe dreapta, pădurile vălătucite, de salcâm, înflorind toate deodată, ca un viscol înmiresmat, strecurat printre porţile raiului şi, spre stânga, departe şi mereu mai departe, până la capătul lumii, perdeaua de dantele şi de horbote-a mării, strălucind în lumina părelnică a unui răsărit veşnic.
Îl lovise norocul taman, acum, la bătrâneţe, când noua sa viaţă i se părea nespus şi nemeritat de frumoasă. De aceea, îi era şi puţin frică... Prea era bine!
Până când, într-o luni, dimineaţa, după Rusalii, ameţit de vuietul abia ostoit al clopotelor, trase ore-n şir, cu tipicul şi osârdia sărbătorii, se trezise, cu roua pe faţă şi cu o halima de glasuri pe dedesubt. Era încă foarte devreme, căci soarele părea doar o lamă de-argint, licurind vălurit peste dunga subţire dintre mare şi cer.
- Ia cască ochii-odată, bă, banditule, că moartea te caută p-acasă, iar tu te-ai făcut partizan şi haiduc, ca Toma Alimoş!
- Haidaaa! Piaza rea! şi-a scuipat el repede-n sân, pentru că asta era vocea maiorului Barbu, de la securitatea statului, adică exact ăla care, de când cu cotele şi cu colectivizarea, spărsese mai multe capete, decât Atilla şi cu Gingis-han, la un loc.
Aşa că mişcase numai puţin o scândură de sub umărul său şi îşi cam întrezărise deja grabnica jupuire de viu.Că maioru' Barbu, împeliţat într-o rubaşcă bolşevică de culoa¬rea vântului turbat, şedea crăcit pe aripa unui GAZ tutuniu şi aburit ca un samovar, învârtind niznai, între palme, un ditamai pistolul Makarov, ca şi cum abia atunci l-ar fi văzut prima oară.
Moment în care şi moş Zaharia a priceput străfulgerat de unde i se trăgea această triumfală deşteptare. Mai întâi, că, în ultima vre¬me, bătuse clopotele-a primejdie, ori de câte ori, zărise departe, pe deal, printre apele morţilor şi nouri de praf, maşina comisiilor de colectivizare sau de colectare a cotelor de alimente, iar ăia, miraculos, nu mai găsiseră nici un suflet pe-acasă.
- Scoboară-te jos, bă dihanie, ca să nu te-mpuşcăm noi ca pă cioara dăn par!
- Aoleu, da' ce-am făcut?!
- Acţiuni duşmănoase împotriva ordinii dă stat, să zicem, ros¬tise rar şi apăsat maiorul. Iar, dacă n-ajunge, hai să mai punem şi-oleacă dă nesupunere şi instigare la nesupunere. Păi, ce, e puţin?!
- Păăăi, când ţine dracu' cu săracu', dântr-o bubă-i umple capu'!
- Ia, prăvăliţi-l jos d-acolo, măi tovarăşi, că nu scapă el dă judecata poporului!
Iar, printre tovarăşi, se afla, bineînţeles, miliţianul Silică Ciortan de la Canal, cu secretarul local al P.M.R. Ilie Caterof şi-o parte dintre membrii comisiei de lămurire, pescuiţi, probabil, de pe la Gargalîc, căci vreo doi mai erau încă îmbrăcaţi în cămăşi naţionale, ca la şezătoare, iar alţii aveau steaguri cu secere şi ciocane, precum şi afişul cu Muncitorul-Sfarmă-Piatră-Mâncă-Foc, care sfărâma simbolic lanţurile de la mâinile bietului ţăran, supt până la os de lipitorile lacome ale trecutului. Dar, mai întâi, s-au învârtejit stânga-dreapta nepuntincioşi, cu ochii la cer şi la scara nesigură ce ducea înspre clopote, până ce chiar Jean Elisei, mare ştab acum, îmbrăcat într-un lodin de-a gata şi cu nişte pantofi de-adevăratelea în pi¬cioare, se apucase cu mâinile lui să încerce trăinicia împietrită a coloanelor de salcâmi, iar unul mai vechi, din comisie, un tractorist urât şi buzat de pe la Casapchioi, avea cu el, şi-l agita ca pe-o sor¬covă, un topor d-ăla dublu, mocănesc, cu care chiar reuşise să scrije¬lească puţin un buştean lăturalnic. Dar, chiar dacă fusese vârtos lovit drept în temelii, turnul de lemn abia se cutremurase puţin, printr-un stins abur de praf, în vreme ce, înfiorate lăuntric, clopotele se jelu¬iseră şi ele o clipă, vuind abia zăngănit. Răsunaseră apoi, şuierând peste colinele proaspăt îmbrăcate-n peliniţă, două împuşcături, şuie¬rate zadarnic printr-un cor de înjurături şi de rele ameninţări.
- Păi, dracu', când n-are ce face, îşi cântăreşte coada!, cugeta¬se cel de sus, fără umbră de zbucium.
- Ia, fugiţi, bă, prin sat după răngi şi topoare, că ne-apucă noaptea p-aici, strigase fioros maiorul, slobozind iarăşi un glonţ în văzduh.
- Alo, domnu' maior, strigase şi moşul prin podişca de scân¬duri, să ştii şi matale, chiar dacă ăi fi aflat pân-acum, că nici nu se mai află pă toată faţa pământului ceva mai tare şi mai tare, decât salcâ¬mul!
- Ba există ceva şi mai tare, cel mai tare!!!, strigase maiorul, foarte convins... Puterea poporului muncitor!... Şi-o să vezi asta numaidecât, după ce ţi-om mai deschide noi înc-o pereche dă ochi, drept în frunte!
Iar moara dracilor începuse de îndată ce se întorseseră cei risi¬piţi prin sat, după căpătuială. Unii săpau, unii urlau şi-alţii bubuiau din topoare. Se cutremura, parcă, întreg podul de pământ şi de piatră al Dobrogei. Sfârşitu' lumii, nepoate! Ce, te joci!?
- Bă Mitrică, îi strigase maiorul şoferului, tu eşti membru dă partid sau ce dracu'!
- Adicăăă?!
- Adică, ia scoate repede bidonu-ăla cu benzină, ca să-i dăm foc! Tot eu să mă gândesc la toate! Că voi nu sunteţi buni nici dă dos dă căciulă!
- Asta e chiar adevarat!, întărise şi moşul, din înălţimi.
Pe când maiorul, neaşteptat de vioi, după ce Mitrică scosese la iveală o cătrănită butelcă unsuroasă, stropise atent fiecare stâlp,cam până la un stat de om, aşa, şi le pusese foc cu mâna lui. Dar, după ce flăcările înfloriseră toate deodată, licurind roşii-albastre, se destrămaseră imediat toate deodată, sub tulburi norişori tăciunii.
- Alo, toar'şu maior, află dă la mine, dom'le, că salcâmu' arde numai când vrea el, nu când vreţi voi!, predicase bătrânul de-acolo, din prepeleacul lui indestructibil.
Totuşi, pe talpa rotundă a movilei de calcar, se aprinsese mocnit tizicul umed de păiuş, peliniţă şi colilie, adunat acolo prin ani, slobozind spre cerul placid un vârcolac tenebros de fum sufocant, care, palmă cu palmă şi metru cu metru, ştersese clopotniţa de pe linia orizontului.
- Ei, moşule, cum mai e p-acolo, pă sus?!
- Păi, de, măi tică, orăcăise bătrânul cam sugrumat, m-am obişnuit cu răul şi o duc bine!
Dar, dacă aroma unsuros-dulceagă a celorlalte ierburi era su¬portabilă, duhoarea înnăduşit-amară-a pelinului îi cam scosese ochii din cap, ca la melci.
De aceea, cu ochii în lacrimi şi cu limba de-un cot, moş Zaharia tot mai găsise puterea să tragă zdravăn şi iute clopotele, a primej¬die mare. Şi atât de cumplit detuna clopotul cel mare şi atât de jalnic vuiau celelalte două, încât bubuiala şi haraimanul lor trecuseră-n zbor dincolo de ruinele cariate-ale Histriei, apoi, departe, departe, departe, spre Măcin, Enisala şi spre Gurile Dunării.
Spre seară însă, când s-a mai întărit puţin briza inversă a mării, balaurul de fum s-a destrămat, solz cu solz, în văzduh, risipindu-se-n lumina puţină, ca şi cum n-ar fi fost niciodată.
Iar clopotarul de sus, precum şi cei horiţi pe dedesubt au putut să vadă, în sfârşit, cum peste carapacele lenticulare-ale podişului veneau în goană mare, de pe la muncile câmpului, mai toţi locuitorii satului, aşa cum îi găsise chemarea necontenită a clopotelor - care cu furca, care cu sapa, care cu coasa...
- Alo, tov maior, a strigat moşul, în vreme ce membrii comisiei, se înghesuiau claie peste grămadă, în GAZ-ul kaki, ca dracii-n turbincă.
- Alo, alo, toa'şu maior, să ştii că aveai dreptate, dom'le! Fe¬rească Dumnezeu de puterea poporului ! footer