Revista Art-emis
Despre speranţă PDF Imprimare Email
Emil Proşcan   
Joi, 18 Aprilie 2013 08:36
Emil Proşcan, art-emisIon s-a născut demult, foarte demult! A fost dorinţa Pământului! Cineva trebuia să-l înveţe limba tăcerii, să-i poarte de griji şi să-i fie prieten. Copacii, munţii, câmpiile, păsările şi toate celelalte fiinţe, au simţit rostul mâinilor, i s-au s-au supus şi au învăţat despre dragoste! Ion şi-a construit casa cu fereastra spre anotimpuri. Şi ele, anotimpurile, aveau nevoie de un sprijin, de un rost. Deaceea sufletul lui era lumină! Nopţile erau pentru odihna gândurilor, a plimbărilor prin Cer şi aducerea dimineţilor. Nu s-a lăsat niciodată păcălit! Fruntea lui se încrunta doar când scruta zările. Aşteptările erau blânde. Cea mai îngăduitoare dintre ele era răsăritul. Îi găsea privirea, se îmbrăţişau şi atunci totul se lumina. Ion se îmbrăţişa cu lumina! Pământul îi atingea mâna şi flori şi copaci erau. Femeia învăţase din prietenia lui cu pământul să frământe aluatul de spice din soare. Şi-i era mereu aproape, precum celelalte lucruri. Fiecare grădină avea o casă. Pomii şi animalele deveneau una cu el şi Ion le făcea grădini. Apele curgeau din pământ şi din cer! Aerul unea oamenii. Toţi respirau acelaşi aer şi soare. La fel zăpada, ploile şi celelalte lacrimi! Zăpezile albeau totul şi gândurile de pretutindeni se uneau ca o împăcare din liniştea unui zâmbet, precum strângerea unei mâini. Ploile nu prevesteau lacrimi şi despărţiri nu existau! Când Ion murea, după ce îl băgau în pământ, copiii îl luau cu ei zâmbetul şi-l ascundeau în sufletul lor. Şi pământul zâmbea ca şi cum un joc era. Aşa este viaţa, se culcuşeşte în cerul ce rămâne!

Ion e acum de negăsit! La fel şi palmele lui. Satele se ascund în pământ, precum tristeţea în sufletele oamenilor! Fără el rostul nu mai are rost! Câmpurile sunt triste şi înserările vin mult mai devreme, irosind lungimea zilelor şi a paşilor. Grijile se duc în Cer. Casele au crăpături, precum gândurile Pământului. Orăşenii nu mai vin toamna prin sate, în vizită la rude, ca altădată. Muşcatele s-au împuţinat în ferestre. Lumina îşi caută strălucirea, în dimineţi se lasă înserarea.

Liniştea presară statui. În biserici rugăciunile îngenunchează la capătul lumii.
A venit primăvara, va ninge cu flori! Totul se va trezi la viaţă. Vor fi sărbători, va învia Hristos!
Aşa este viaţa, se culcuşeşte în cerul ce rămâne!
Tu ce mai faci, Ioane? footer