Revista Art-emis
Liniştea mea nu e tăcere PDF Imprimare Email
Emil Proşcan   
Duminică, 24 Martie 2013 19:30
Emil Proşcan, art-emisAm încercat de multe ori să-mi amintesc ceva din perioada imediat următoare naşterii mele. Oare ce gândeam, ce vedeam, la ce eram conectat atunci când, pentru ceilalţi eram doar o „mână de carne" nedeprinsă încă să vadă, să gândescă, să judece? Ce imagini mi se arătau pe sub ochii mai mult închişi între două perioade de scânceală? Cum percepeam realitatea atunci când mă „benoclam" la tot şi la toate? Dar atunci când râdeam? Dar atunci când plângeam? Dar oare râdeam cu adevărat? Plângeam cu adevărat? Redescopăr, cu destul de multă claritate, imagini şi chiar simţăminte din fascinaţia vârstei de trei-patru ani. Acea perioadă miraculoasă, dezghiocând coaja aparenţelor şi dezvăluindu-mi primul pom înflorit, prima pasăre în zbor, apoi apele, munţii, zăpada, cerul, oamenii. Basmele, poveşti de dumnezeit viaţa în care binele triumfa întotdeauna, păreau fireşti, iar lumea lor, prin acelaşi adevăr, aceeaşi stare de bine ce-o simţeam peste tot, mă încuraja să aştept fiecare dimineaţă ca pe un drept la frumuseţe şi bucurie!

Lumea basmelor mi se părea aidoma celei în care trăiam

Apoi zâmbetul, mereu prezent în zburdălnicia paşilor neobosiţi, mulţimea de noutăţi care deschidea porţi nebănuite către lumi de taină, multele întrebări răsplătite cu răspunsuri intuite, bunăvoinţa celor din jur de a se apropia cu mângâiere, zâmbet şi un timbru al vocii „schimonosit", care de multe ori mă deranja dar care emana dragoste şi căldură. Zilele de sărbătoare când oamenii se îmbrăcau frumos şi peste tot se simţea bucuria şi starea perpetuă de bine. Ploile de vară cu fulgere şi tunete urmate de ritualul desculţului prin apele calde şi prietenoase abia revărsate din cer, curcubeele care-mi trimiteau zâmbetul ascuns al stelelor în lumina albastră, multa zăpadă modelând zboruri imaculate, în toate iernile copilăriei mele..., dealurile, pădurile şi multele necărări devenite cărări şi farmecul simţit în felul de a fi al fiecărui anotimp, al fiecărei zile... Nu ştiam de Dumnezeu, dar presimţeam divinitatea în rostul tuturor lucrurilor şi în mine. Cum să nu-ţi fie dor de această lume, cum să nu vrei să te întorci măcar din când în când „acolo", mai ales când ecoul paşilor tăi de adult sună numai a caldarâm încins?

Când ninge, plouă sau tristeţea se culcuşeşte în buzunarele mele goale, mă trezesc dând o raită, în căutare de zâmbet, prin acea lume unde am cunoscut şi simţit atătea lucruri... Încerc astfel să scormonesc amintiri, imagini, frânturi de gânduri, trăiri ori simţiri, care să mă ajute să găsesc o logică a ceea ce se întâmplă acum în jurul meu, dar mai ales în înţelegerea uriaşelor schimbări şi diferenţe între atunci şi acum. Am momente de reuşită a atingerii amintirilor, nu departe de naşterea mea, şi atunci reuşesc senzaţia retrăiri lor. Dar, de cele mai multe ori, incursiunile mele sunt blocate într-un fel de ceaţă lăptoasă, aidoma unui film în care realitatea este voalată de prea multă lumină. Cert este că „nereuşita" nu mi se pare a fi neputinţă, adică incapacitatea de a desluşi amănuntele şi imaginile de început al universului meu existenţial. Cu cât îmi măresc eforturile de a obţine incursiuni spre adevărul de atunci, constat că, de fapt, este vorba de o interdicţie, un fel de nebuloasă, un spaţiu tabu, care se întinde de la prima amintire şi mai departe, până în momentul naşterii şi chiar dincolo... Cred că am de-a face cu o „inginerie" a necunoaşterii, impusă nu întâmplătoare! Sau poate un sistem de protecţie a unei lumi ce trebuie apărată, o lume care trebuie să rămână în siguranţă absolută acolo, în neatingerea noastră! Deci neputinţa de a afla amănute despre „atunci", „acolo" poate fi, dintr-un anumit unghi, socotită un privilegiu. Probabil că nu trebuie să pătrundă nimeni acolo, poate şi pentru motivul că „atunci" şi „acolo" nu-mi aparţin numai mie, ori deloc mie!

Ceea ce rămâne important este faptul că perioada copilăriei m-a marcat decisiv, mi-a format felul de a gândi, de a discerne. M-a învăţat să mă bucur numai de lucruri acum considerate „mărunte", atunci extraordinare! M-a învăţat când şi de ce să plâng sau să râd! M-a învăţat să cred în oameni, în zâmbetul lor şi în rostul fiecărui lucru de pe pământ. A fost unică, detaşându-se radical de tot ce a urmat. „A fost" pentru că mai târziu, prin fiecare zi ce mă trimitea spre adolescenţă şi maturitate, urma să fie devastată şi maltratată în fel şi chip, iar eu obligat să mă depărtez de ea. Am cunoscut deziluzia, decepţia, resemnarea. Când sunt trist, îmi fac rost de o ploaie rece de toamnă, de nişte trepte ude pe care să mă aşez şi „dau o fugă" în lumea mea primordială, încercând să mai aflu, să mai văd, să mai simt. Ce departe e acel tărâm! Şi totuşi ce aprope! Revin de acolo de fiecare dată îngândurat, plin de neînţelegere, indignat, chiar revoltat. Privesc la mulţimea de oameni ce forfotesc, cu feţe împietrite, apăsaţi de gânduri nespuse fără lumină în priviri. Privesc la paşii ce le trec mereu pe lângă anotimpuri, pe lângă zilele ce nu mai au importanţă. Zâmbetul este doar pentru fotografii de duzină. Mângâierile le sunt stângace, urmele copilăriei sunt înghiţite de gesturile înegrite de timp şi prea multă supuşenie! Privesc, apoi, la pomii ce înfloresc inutil, la sărbătorile fără bucurie şi la multele locruri ce-şi ascund cu teamă strălucirea şi încep să înţeleg şi chiar să dau definiţia nedreptăţii.

Umbrele oamenilor speriau şi alungau Copilăriile venite din cer

S-a întâmplat cu mult timp în urmă, în plină lumină, în timp ce Copilăria îşi exersa obişnuitul zâmbet şi-mi zburda desculţă prin cerul ce-mi unea dimineţile. O umbră uriaşă, ca o întunecime, s-a aşezat peste copacii în care se căţăra, împietrind-o! O ploaie de vară i-a spălat lacrimile din ochi, de pe mâini şi picioare şi a trimis-o să se adăpostească în înţelegerea unei văi, de la poalele dealului unde copiii, în zilele cu vânt şi dorinţă de zbor, înălţau zmee. Dimineaţa aceea, speriată şi ea, nu s-a mai unit cu următoarea, devenind scurtă, tristă, neputincioasă. Nu peste mult timp a fost înghiţită de înserarea ce a prăvălit-o în noaptea cu întuneric negru şi dens. Aşa a cunoscut negreala întunecimii, singurătatea, lacrima, suferinţa. Ce dorinţă de rău i-a luat lumina? „Doamne cum o să mai respir fără lumină... şi ce-or să facă sărmanii copii fără mine"?, întreba îngrozită Copilăria cu privirea înfiptă în cer. Târziu avea să afle, din mângâierile mamei, că întunecimea era umbra ce le crescuse oamenilor în priviri, în mâini, în păr, din ziua în care au primit încălţăminte şi au refuzat să mai alerge desculţi. Încălţările groase, adesea cu crampoane muşcătoare, i-au depărtat de pământul căruia nu i-au mai simţit copacii, râurile, pietrele, munţii, anotimpurile. Aceste umbre puseseră stăpânire pe oameni şi le alungau, fără nici un fel de milă, lumina copilăriei! Fiecare mişcare a umbrei producea mişcări mari în oameni, răpindu-le soarele ce alergase, cândva, împreună cu ei. Din aceste motive sau din altele, umbrele oamenilor speriau şi alungau Copilăriile venite din cer, luând copiii de mână şi învăţându-i să devină ca ele, adică umbre cu ştiinţa rece a întunecimii. Le punea la mâini şi picioare greutăţi de întuneric ce trebuiau să le târască urcările şi coborârile fiecărei zile! Bile rotunde, strălucitoare, ca nişte lacrimi uriaşe le târau zborul către abis! Aripile le ascundeau sub haine mereu strâmte, camunflând astfel strălucirea ce există în fiecare trup de copil. Îi obligau apoi să crească pentru a-şi uita mai repede Copilăria. Pe urmă îi puneau să deseneze linii! Cât mai multe linii! Le priveau în fiecare dimineaţă feţele şi se încruntau dacă pe chip mai aveau fărâme de roşeaţă sau de zâmbet din copilărie.

Faceţi cât mai multe linii şi lăsaţi bazaconiile! Trebuie să aveţi un rost în viaţă, faceţi linii!

Foarte multe linii, stive întregi de linii umpleu câmpul ce devenea un deşert sub platoşa imenselor grămezi de linii. Apoi erau puşi să ridice liniile în picioare şi făceau din ele un fel de garduri, dar aveau să afle că sunt ziduri, pentru că doar până acolo, la limita lor, aveau voie să meargă. Dealurile, munţii, pădurile şi pomii înfloriţi erau dincolo de zidurile construite din linii. Totdeauna dincolo! Zidurile puse unele lângă altele în toate felurile impuse de întunecimea umbrelor, formau nişte căi întortocheate, rătăcitoare şi mereu interminabile. O.K., aţi terminat! Aţi reuşit să vă faceţi labirintul în care veţi trăi şi vă veţi bucura de viaţă, li s-a spus cu voce blajină de îngăduită favoare. O să vedeţi multe lucruri minunate aici şi o să vă purtaţi noile umbre, câştigate cu trudă, în plăcere şi recunoştinţă. De acum încolo veţi fi liberi. Veţi fi liberi! Bucuraţi-vă!

Aveţi dreptul să alergaţi şi să culegeţi gingaşele firişoare de praf. Cu cât strângeţi mai multe, cu atât veţi fi mai bogaţi! Cea mai mare parte din agoniseală o veţi da celor din turn. Sunt cheltuieli multe acolo! Dar vă vor rămâne şi vouă atât cât să vă ajungă pentru cele trebuincioase vieţii voastre, bunăstării voastre! Grăuncioarele colorate pe care o să le găsiţi, le veţi pune de-o parte. Din turnurile de sus unde s-a hotărât ca noi să stăm datorită voinţei voastre de a avea conducători care să vă asigure bunăstare şi protecţie, vom trimite pe cei responsabili să le colecteze. Nu vă este recomandat să opriţi vre-un grăuncior de praf în plus, ca să nu mai vorbim de cele colorate. Este foarte riscant să se întâmple aşa, ceva pentru că lipsa chiar a unui singur grăuncior poate fi socotită atentat la siguranţa tuturor labirinturilor şi, cel mai grav, a întunecimii turnurilor. Vi se poate micşora foarte mult labirintul pentru o asemenea faptă plină de nerecunoştinţă. Grăuncioarele colorate, se tezaurizează numai  acolo, sus, în turnuri... Dacă întâlniţi copii, ştiţi ce aveţi de făcut! După ce Copilăria, la vederea voastră, le va fugi mâncând pământul, îi puneţi să construiască linii şi propiul lor labirint spre a fi şi ei fericiţi. Şi liberi. Asta a spus întunecimea umbrelor şi a plecat.

În zilele următoare au venit alte umbre care au montat în labirinturi aparate ce repetau spusele întunecimilor de mai nainte. Au aflat că se numeau legi ce trebuiesc cunoscute, învăţate şi respectate. Tot acele aparate de transmis legi le arătau imagini scurte cu umbre din turn, cărora oamenii trebuiau să le mulţumească pentru bunătatea şi grija ce le-o purtau. Copilăria-mi speriată de lucruri care nu-i aparţineau, nu le înţelegea şi-i deveneau hidoase, potrivnice şi chiar distructive, nemaisuportând teroare ce se instalase aupra ei, a trebuit să se ascundă îngrozită. Am înţeles-o! Ea respira lumină şi fără lumină, în umbra ce îl înlocuise pe Dumnezeu, Copilăria nu putea respira, nu putea trăi... După ce a încercat, fără succes, mai multe locuri de pe pământ, s-a ascuns în mine căutând colţişoare de lumină! Acum toate ungherele din mine sunt cotrobăite de singurătatea şi disperarea ei. O simt şi-mi este milă! Simt că şi ei îi este milă! De mine! Eu nu am unde să mă ascund! Dar mie nu-mi este milă! De mine! Doar de ea! Este ca într-o detenţie! O detenţie de maximă siguranţă din care nu poate ieşi! Şi cel mai tragic este că nu-şi mai doreşte. Nu mai doreşte să iasă! Sufletul meu o are în grijă şi-i mai luminează după puteri, cotloanele în care se ascunde. O găseşte cu ochii închişi, murmurând ca un bocet cântecele copilăriei! „Poduuul de piaaatră... s-aaa dărâmaaaat... a venit apaaa şiii l-aaa luaaaat...!" Vocea îi este înfăşurată în suferinţă albă şi sub ochii închişi se aud paşi de sărituri de şotron, de sărit coarda sau de umblat hai-hui. Nu plânge, nu vorbeşte şi nu vrea să mai iasă. S-a sălbăticit.

Mi s-a sălbăticit copilăria. De aceea liniştea mea nu e tăcere. Nici atunci când Zgomotul dispare, în nopţile de sub stele, nici când greierii muşuroiesc mulţimea de vise albastre, tăcerea nu reuşeşte să mă doboare! În acele momente se aud cel mai bine şoaptele nesomnului fără vise şi „podul de piatră"; îl aud cum se zbate undeva în mine sau peste tot! Eu simt toate zbaterile Copilăriei! Nu musai pentru că e Copilăria mea, propietatea mea şi cea care m-a învăţat lumina adevărul şi zâmbetul şi acum trebuie să-i arăt şi eu recunoştinţă! Nu! Pentru că este în mine şi m-a ales din dragoste. De aceea. Ştiu că a căutat şi încercat multele locuri de pe pământ, dar s-a întors aici în mine. Amândoi ştim că unul fără altul, nu putem fi.

Liniştea mea nu e tăcere!

Am îndrăznit într-o zi să o întreb: Tu care m-ai învăţat atâtea şi atîtea lucruri adevărate, de ce ai încetat să o mai faci? Ştiu că eşti tristă, dar trebuie să ştii, şi tu ştii că eu sunt cum eşti tu! Tu eşti în mine mireasmă desculţă şi păr despletit acolo în mine lângă Copilărie. Doar câţiva copaci ştiu că eu te am pe tine. Nu ştiu care a sosit mai întâi: sufletul ori Copilăria? Ori poate amândouă odată. Sau poate sunteţi doar una. Aşa o întrebam şi nu aşteptam să-mi raspundă, dar s-a întâmplat. Prietenul meu important şi sobru, care chiar nu există, îmi tot spune să caut o fată adevărată în carne şi oase, să o iubesc pe ea, nu invenţii, bazaconii. Şi să-i fac copii, pentru că numai aşa pot descoperi fericirea. Habar nu are! Spune aşa pentru că el nu o cunoaşte pe cea din gândurile şi mâinile mele! Cu ea îmi petrec tot timpul de stele, zile şi anotimpuri! Mă ceartă, mă dojeneşte, mă mângâie, mă învaţă! Dacă n-ar exista, cum spune amicul ăsta al meu super deştept, cum de ştie când sunt trist sau vesel? Cum de primesc sfaturi pe care nu le-am gândit şi care s-au dovedit călăuzitoare numai spre bine? Cum de simt mângâieri? Şi căldura şi zâmbetul din mine? Şi vocea gândului? Şi fereastra pe care mă pune să o deschid să simt cum plouă ori ninge? Şi pomii înfloriţi în faţa cărora mă pironeşte să stau să ascult cerul şi să înţeleg despre viaţă? Peste răstignirea frunzelor ofilite şi peste pietrele râului tot ea, copilăria, mă-nvaţă să calc cu sfială! Cât fără rost ar fi fost în jurul meu fără ea!

La început o căutam, vroiam s-o aflu şi priveam circumspect la toate fetele care aveau părul şi vocea asemănătoare cu ale ei. Multa dragoste pe care o simţeam mă făcea să cred că ea devenise o fată, adică Poate că într-o noapte, fără să ştiu, fără să simt, a dat o raită să mângâie copacii, pământul şi vre o cărare şi s-a cuibărit în înţelegerea unei fete în care a găsit cotloane de lumină asemănătoare cu ale mele. Sau poate chiar ea, Copilăria, de atâta singurătae, tristeţe şi dragoste, s-a transformat într-o fată care umblă prin lume să strivească umbre şi să vină spre mine.

S-a întâmplat în câteva rânduri să cred că m-am întâlnit cu ea, cea din mine care acum mă caută! Vocea şi părul despletit mi se păreau a fi ale ei! Ce emoţie, ce tremur mă sugruma! Mă gândeam că ţipătul unei dimineţi a convins-o să iasă sau poate a existat dintotdeauna afară şi ceea ce simţeam şi auzeam în mine erau gândurile ei în complicitate cu Copilăria. Dezorientarea mea provenea din faptul că o simţeam nu numai în mine, ci peste tot. Mă apropiam de cea pe care o credeam a fi ea, atingeam şi mă ascundeam în umbra părtinitoare a unui copac. Nu era ea. Zbucium, tristeţe şi chiar jenă! Asta simţeam atunci în momentele de cruntă singurătate. Era tăcere în mine, dar nu era linişte! Nu se supăra pentru că făceam enorma greşeală să o confund, dar o perioadă nu mai îi auzeam glasul plin de căldură şi linişte. Groaznice momente!

Singurătatea muşca din mine

Liniştea mea atunci era haos şi devenea un tot fără rost. Câte o noapte cu poftă de îndurare şi înţelegere mă mângâie pe frunte şi-mi dezleagă neputinţa paşilor. Totul e taină. Atunci mi se luminează dorinţa de tine Copilărie. Tu, cea care exişti pentru putinţa mea de a respira, privi, aştepta! Cea ce-mi dăruieşti visele cu care reuşesc să ignor pereţii labirintului acesta pentru a trece Dincolo, unde am în faţă puterea orizontului şi a luminii adevărate care ar putea să te elibereze. Şi acolo, în sanctuarul zâmbetului, aş putea să te primesc şi să ne răsplătim cu puterea dragostei noastre. Îţi mulţumesc pentru tot ce faci cu gândurile şi dorinţele mele! Ce m-aş fi făcut eu fără bunătatea ta, cu paşii umbriţi în labirint şi cu tine, chircită fără speranţă în sufletul meu? Tu mă mângâi, mă cerţi, mă dojeneşti, mă alinţi! Tu îmi spui despre anotimpuri şi mă înveţi să zâmbesc oamenilor umbre! Şi atunci umbrele lor se unduie în cercuri, ca o apă în care cade o picătură de cer sau de lacrimă. Ce părăsire ciudată e dorinţa de fericire în infinita linişte a labirintului!

Calea Lactee/ Vara cerul e răspunzător/ de vrerea copacilor/ ce-şi amestecă seva/ cu gândurile noastre ascunse.../ În întâmplarea naşterii/ va fi o dezlănţuire de paşi,/ alta, mereu alta,/ nesfârşite cohorte de furnici/ mărşăluind spre Calea Lactee.../ Puţini ştiu că munţii,/ câmpia şi marea sunt/ aceeaşi unduire de val;/ timpul şi locul naşterii/ fac diferenţa.../ Tristeţea rămâne aceeaşi/ şi nu interesează pe nimeni,/ doar mama o duce seara/ în camera din spate a casei/ să-i lumineze visele.../ dimineaţa îi intră în suflet/ şi se bucură la gândul de zâmbet/ că poate fiul ei va deschide/ acum/ poarta dinspre drum... footer