Revista Art-emis
Lini?tea mea nu e t?cere PDF Imprimare Email
Emil Pro?can   
Duminică, 24 Martie 2013 19:30
Emil Pro?can, art-emisAm încercat de multe ori s?-mi amintesc ceva din perioada imediat urm?toare na?terii mele. Oare ce gândeam, ce vedeam, la ce eram conectat atunci când, pentru ceilal?i eram doar o „mân? de carne" nedeprins? înc? s? vad?, s? gândesc?, s? judece? Ce imagini mi se ar?tau pe sub ochii mai mult închi?i între dou? perioade de scânceal?? Cum percepeam realitatea atunci când m? „benoclam" la tot ?i la toate? Dar atunci când râdeam? Dar atunci când plângeam? Dar oare râdeam cu adev?rat? Plângeam cu adev?rat? Redescop?r, cu destul de mult? claritate, imagini ?i chiar sim??minte din fascina?ia vârstei de trei-patru ani. Acea perioad? miraculoas?, dezghiocând coaja aparen?elor ?i dezv?luindu-mi primul pom înflorit, prima pas?re în zbor, apoi apele, mun?ii, z?pada, cerul, oamenii. Basmele, pove?ti de dumnezeit via?a în care binele triumfa întotdeauna, p?reau fire?ti, iar lumea lor, prin acela?i adev?r, aceea?i stare de bine ce-o sim?eam peste tot, m? încuraja s? a?tept fiecare diminea?? ca pe un drept la frumuse?e ?i bucurie!

Lumea basmelor mi se p?rea aidoma celei în care tr?iam

Apoi zâmbetul, mereu prezent în zburd?lnicia pa?ilor neobosi?i, mul?imea de nout??i care deschidea por?i neb?nuite c?tre lumi de tain?, multele întreb?ri r?spl?tite cu r?spunsuri intuite, bun?voin?a celor din jur de a se apropia cu mângâiere, zâmbet ?i un timbru al vocii „schimonosit", care de multe ori m? deranja dar care emana dragoste ?i c?ldur?. Zilele de s?rb?toare când oamenii se îmbr?cau frumos ?i peste tot se sim?ea bucuria ?i starea perpetu? de bine. Ploile de var? cu fulgere ?i tunete urmate de ritualul descul?ului prin apele calde ?i prietenoase abia rev?rsate din cer, curcubeele care-mi trimiteau zâmbetul ascuns al stelelor în lumina albastr?, multa z?pad? modelând zboruri imaculate, în toate iernile copil?riei mele..., dealurile, p?durile ?i multele nec?r?ri devenite c?r?ri ?i farmecul sim?it în felul de a fi al fiec?rui anotimp, al fiec?rei zile... Nu ?tiam de Dumnezeu, dar presim?eam divinitatea în rostul tuturor lucrurilor ?i în mine. Cum s? nu-?i fie dor de aceast? lume, cum s? nu vrei s? te întorci m?car din când în când „acolo", mai ales când ecoul pa?ilor t?i de adult sun? numai a caldarâm încins?

Când ninge, plou? sau triste?ea se culcu?e?te în buzunarele mele goale, m? trezesc dând o rait?, în c?utare de zâmbet, prin acea lume unde am cunoscut ?i sim?it at?tea lucruri... Încerc astfel s? scormonesc amintiri, imagini, frânturi de gânduri, tr?iri ori sim?iri, care s? m? ajute s? g?sesc o logic? a ceea ce se întâmpl? acum în jurul meu, dar mai ales în în?elegerea uria?elor schimb?ri ?i diferen?e între atunci ?i acum. Am momente de reu?it? a atingerii amintirilor, nu departe de na?terea mea, ?i atunci reu?esc senza?ia retr?iri lor. Dar, de cele mai multe ori, incursiunile mele sunt blocate într-un fel de cea?? l?ptoas?, aidoma unui film în care realitatea este voalat? de prea mult? lumin?. Cert este c? „nereu?ita" nu mi se pare a fi neputin??, adic? incapacitatea de a deslu?i am?nuntele ?i imaginile de început al universului meu existen?ial. Cu cât îmi m?resc eforturile de a ob?ine incursiuni spre adev?rul de atunci, constat c?, de fapt, este vorba de o interdic?ie, un fel de nebuloas?, un spa?iu tabu, care se întinde de la prima amintire ?i mai departe, pân? în momentul na?terii ?i chiar dincolo... Cred c? am de-a face cu o „inginerie" a necunoa?terii, impus? nu întâmpl?toare! Sau poate un sistem de protec?ie a unei lumi ce trebuie ap?rat?, o lume care trebuie s? r?mân? în siguran?? absolut? acolo, în neatingerea noastr?! Deci neputin?a de a afla am?nute despre „atunci", „acolo" poate fi, dintr-un anumit unghi, socotit? un privilegiu. Probabil c? nu trebuie s? p?trund? nimeni acolo, poate ?i pentru motivul c? „atunci" ?i „acolo" nu-mi apar?in numai mie, ori deloc mie!

Ceea ce r?mâne important este faptul c? perioada copil?riei m-a marcat decisiv, mi-a format felul de a gândi, de a discerne. M-a înv??at s? m? bucur numai de lucruri acum considerate „m?runte", atunci extraordinare! M-a înv??at când ?i de ce s? plâng sau s? râd! M-a înv??at s? cred în oameni, în zâmbetul lor ?i în rostul fiec?rui lucru de pe p?mânt. A fost unic?, deta?ându-se radical de tot ce a urmat. „A fost" pentru c? mai târziu, prin fiecare zi ce m? trimitea spre adolescen?? ?i maturitate, urma s? fie devastat? ?i maltratat? în fel ?i chip, iar eu obligat s? m? dep?rtez de ea. Am cunoscut deziluzia, decep?ia, resemnarea. Când sunt trist, îmi fac rost de o ploaie rece de toamn?, de ni?te trepte ude pe care s? m? a?ez ?i „dau o fug?" în lumea mea primordial?, încercând s? mai aflu, s? mai v?d, s? mai simt. Ce departe e acel t?râm! ?i totu?i ce aprope! Revin de acolo de fiecare dat? îngândurat, plin de neîn?elegere, indignat, chiar revoltat. Privesc la mul?imea de oameni ce forfotesc, cu fe?e împietrite, ap?sa?i de gânduri nespuse f?r? lumin? în priviri. Privesc la pa?ii ce le trec mereu pe lâng? anotimpuri, pe lâng? zilele ce nu mai au importan??. Zâmbetul este doar pentru fotografii de duzin?. Mângâierile le sunt stângace, urmele copil?riei sunt înghi?ite de gesturile înegrite de timp ?i prea mult? supu?enie! Privesc, apoi, la pomii ce înfloresc inutil, la s?rb?torile f?r? bucurie ?i la multele locruri ce-?i ascund cu team? str?lucirea ?i încep s? în?eleg ?i chiar s? dau defini?ia nedrept??ii.

Umbrele oamenilor speriau ?i alungau Copil?riile venite din cer

S-a întâmplat cu mult timp în urm?, în plin? lumin?, în timp ce Copil?ria î?i exersa obi?nuitul zâmbet ?i-mi zburda descul?? prin cerul ce-mi unea dimine?ile. O umbr? uria??, ca o întunecime, s-a a?ezat peste copacii în care se c???ra, împietrind-o! O ploaie de var? i-a sp?lat lacrimile din ochi, de pe mâini ?i picioare ?i a trimis-o s? se ad?posteasc? în în?elegerea unei v?i, de la poalele dealului unde copiii, în zilele cu vânt ?i dorin?? de zbor, în?l?au zmee. Diminea?a aceea, speriat? ?i ea, nu s-a mai unit cu urm?toarea, devenind scurt?, trist?, neputincioas?. Nu peste mult timp a fost înghi?it? de înserarea ce a pr?v?lit-o în noaptea cu întuneric negru ?i dens. A?a a cunoscut negreala întunecimii, singur?tatea, lacrima, suferin?a. Ce dorin?? de r?u i-a luat lumina? „Doamne cum o s? mai respir f?r? lumin?... ?i ce-or s? fac? s?rmanii copii f?r? mine"?, întreba îngrozit? Copil?ria cu privirea înfipt? în cer. Târziu avea s? afle, din mângâierile mamei, c? întunecimea era umbra ce le crescuse oamenilor în priviri, în mâini, în p?r, din ziua în care au primit înc?l??minte ?i au refuzat s? mai alerge descul?i. Înc?l??rile groase, adesea cu crampoane mu?c?toare, i-au dep?rtat de p?mântul c?ruia nu i-au mai sim?it copacii, râurile, pietrele, mun?ii, anotimpurile. Aceste umbre puseser? st?pânire pe oameni ?i le alungau, f?r? nici un fel de mil?, lumina copil?riei! Fiecare mi?care a umbrei producea mi?c?ri mari în oameni, r?pindu-le soarele ce alergase, cândva, împreun? cu ei. Din aceste motive sau din altele, umbrele oamenilor speriau ?i alungau Copil?riile venite din cer, luând copiii de mân? ?i înv??ându-i s? devin? ca ele, adic? umbre cu ?tiin?a rece a întunecimii. Le punea la mâini ?i picioare greut??i de întuneric ce trebuiau s? le târasc? urc?rile ?i coborârile fiec?rei zile! Bile rotunde, str?lucitoare, ca ni?te lacrimi uria?e le târau zborul c?tre abis! Aripile le ascundeau sub haine mereu strâmte, camunflând astfel str?lucirea ce exist? în fiecare trup de copil. Îi obligau apoi s? creasc? pentru a-?i uita mai repede Copil?ria. Pe urm? îi puneau s? deseneze linii! Cât mai multe linii! Le priveau în fiecare diminea?? fe?ele ?i se încruntau dac? pe chip mai aveau f?râme de ro?ea?? sau de zâmbet din copil?rie.

Face?i cât mai multe linii ?i l?sa?i bazaconiile! Trebuie s? ave?i un rost în via??, face?i linii!

Foarte multe linii, stive întregi de linii umpleu câmpul ce devenea un de?ert sub plato?a imenselor gr?mezi de linii. Apoi erau pu?i s? ridice liniile în picioare ?i f?ceau din ele un fel de garduri, dar aveau s? afle c? sunt ziduri, pentru c? doar pân? acolo, la limita lor, aveau voie s? mearg?. Dealurile, mun?ii, p?durile ?i pomii înflori?i erau dincolo de zidurile construite din linii. Totdeauna dincolo! Zidurile puse unele lâng? altele în toate felurile impuse de întunecimea umbrelor, formau ni?te c?i întortocheate, r?t?citoare ?i mereu interminabile. O.K., a?i terminat! A?i reu?it s? v? face?i labirintul în care ve?i tr?i ?i v? ve?i bucura de via??, li s-a spus cu voce blajin? de îng?duit? favoare. O s? vede?i multe lucruri minunate aici ?i o s? v? purta?i noile umbre, câ?tigate cu trud?, în pl?cere ?i recuno?tin??. De acum încolo ve?i fi liberi. Ve?i fi liberi! Bucura?i-v?!

Ave?i dreptul s? alerga?i ?i s? culege?i ginga?ele firi?oare de praf. Cu cât strânge?i mai multe, cu atât ve?i fi mai boga?i! Cea mai mare parte din agoniseal? o ve?i da celor din turn. Sunt cheltuieli multe acolo! Dar v? vor r?mâne ?i vou? atât cât s? v? ajung? pentru cele trebuincioase vie?ii voastre, bun?st?rii voastre! Gr?uncioarele colorate pe care o s? le g?si?i, le ve?i pune de-o parte. Din turnurile de sus unde s-a hot?rât ca noi s? st?m datorit? voin?ei voastre de a avea conduc?tori care s? v? asigure bun?stare ?i protec?ie, vom trimite pe cei responsabili s? le colecteze. Nu v? este recomandat s? opri?i vre-un gr?uncior de praf în plus, ca s? nu mai vorbim de cele colorate. Este foarte riscant s? se întâmple a?a, ceva pentru c? lipsa chiar a unui singur gr?uncior poate fi socotit? atentat la siguran?a tuturor labirinturilor ?i, cel mai grav, a întunecimii turnurilor. Vi se poate mic?ora foarte mult labirintul pentru o asemenea fapt? plin? de nerecuno?tin??. Gr?uncioarele colorate, se tezaurizeaz? numai  acolo, sus, în turnuri... Dac? întâlni?i copii, ?ti?i ce ave?i de f?cut! Dup? ce Copil?ria, la vederea voastr?, le va fugi mâncând p?mântul, îi pune?i s? construiasc? linii ?i propiul lor labirint spre a fi ?i ei ferici?i. ?i liberi. Asta a spus întunecimea umbrelor ?i a plecat.

În zilele urm?toare au venit alte umbre care au montat în labirinturi aparate ce repetau spusele întunecimilor de mai nainte. Au aflat c? se numeau legi ce trebuiesc cunoscute, înv??ate ?i respectate. Tot acele aparate de transmis legi le ar?tau imagini scurte cu umbre din turn, c?rora oamenii trebuiau s? le mul?umeasc? pentru bun?tatea ?i grija ce le-o purtau. Copil?ria-mi speriat? de lucruri care nu-i apar?ineau, nu le în?elegea ?i-i deveneau hidoase, potrivnice ?i chiar distructive, nemaisuportând teroare ce se instalase aupra ei, a trebuit s? se ascund? îngrozit?. Am în?eles-o! Ea respira lumin? ?i f?r? lumin?, în umbra ce îl înlocuise pe Dumnezeu, Copil?ria nu putea respira, nu putea tr?i... Dup? ce a încercat, f?r? succes, mai multe locuri de pe p?mânt, s-a ascuns în mine c?utând col?i?oare de lumin?! Acum toate ungherele din mine sunt cotrob?ite de singur?tatea ?i disperarea ei. O simt ?i-mi este mil?! Simt c? ?i ei îi este mil?! De mine! Eu nu am unde s? m? ascund! Dar mie nu-mi este mil?! De mine! Doar de ea! Este ca într-o deten?ie! O deten?ie de maxim? siguran?? din care nu poate ie?i! ?i cel mai tragic este c? nu-?i mai dore?te. Nu mai dore?te s? ias?! Sufletul meu o are în grij? ?i-i mai lumineaz? dup? puteri, cotloanele în care se ascunde. O g?se?te cu ochii închi?i, murmurând ca un bocet cântecele copil?riei! „Poduuul de piaaatr?... s-aaa d?râmaaaat... a venit apaaa ?iii l-aaa luaaaat...!" Vocea îi este înf??urat? în suferin?? alb? ?i sub ochii închi?i se aud pa?i de s?rituri de ?otron, de s?rit coarda sau de umblat hai-hui. Nu plânge, nu vorbe?te ?i nu vrea s? mai ias?. S-a s?lb?ticit.

Mi s-a s?lb?ticit copil?ria. De aceea lini?tea mea nu e t?cere. Nici atunci când Zgomotul dispare, în nop?ile de sub stele, nici când greierii mu?uroiesc mul?imea de vise albastre, t?cerea nu reu?e?te s? m? doboare! În acele momente se aud cel mai bine ?oaptele nesomnului f?r? vise ?i „podul de piatr?"; îl aud cum se zbate undeva în mine sau peste tot! Eu simt toate zbaterile Copil?riei! Nu musai pentru c? e Copil?ria mea, propietatea mea ?i cea care m-a înv??at lumina adev?rul ?i zâmbetul ?i acum trebuie s?-i ar?t ?i eu recuno?tin??! Nu! Pentru c? este în mine ?i m-a ales din dragoste. De aceea. ?tiu c? a c?utat ?i încercat multele locuri de pe p?mânt, dar s-a întors aici în mine. Amândoi ?tim c? unul f?r? altul, nu putem fi.

Lini?tea mea nu e t?cere!

Am îndr?znit într-o zi s? o întreb: Tu care m-ai înv??at atâtea ?i atîtea lucruri adev?rate, de ce ai încetat s? o mai faci? ?tiu c? e?ti trist?, dar trebuie s? ?tii, ?i tu ?tii c? eu sunt cum e?ti tu! Tu e?ti în mine mireasm? descul?? ?i p?r despletit acolo în mine lâng? Copil?rie. Doar câ?iva copaci ?tiu c? eu te am pe tine. Nu ?tiu care a sosit mai întâi: sufletul ori Copil?ria? Ori poate amândou? odat?. Sau poate sunte?i doar una. A?a o întrebam ?i nu a?teptam s?-mi raspund?, dar s-a întâmplat. Prietenul meu important ?i sobru, care chiar nu exist?, îmi tot spune s? caut o fat? adev?rat? în carne ?i oase, s? o iubesc pe ea, nu inven?ii, bazaconii. ?i s?-i fac copii, pentru c? numai a?a pot descoperi fericirea. Habar nu are! Spune a?a pentru c? el nu o cunoa?te pe cea din gândurile ?i mâinile mele! Cu ea îmi petrec tot timpul de stele, zile ?i anotimpuri! M? ceart?, m? dojene?te, m? mângâie, m? înva??! Dac? n-ar exista, cum spune amicul ?sta al meu super de?tept, cum de ?tie când sunt trist sau vesel? Cum de primesc sfaturi pe care nu le-am gândit ?i care s-au dovedit c?l?uzitoare numai spre bine? Cum de simt mângâieri? ?i c?ldura ?i zâmbetul din mine? ?i vocea gândului? ?i fereastra pe care m? pune s? o deschid s? simt cum plou? ori ninge? ?i pomii înflori?i în fa?a c?rora m? pirone?te s? stau s? ascult cerul ?i s? în?eleg despre via??? Peste r?stignirea frunzelor ofilite ?i peste pietrele râului tot ea, copil?ria, m?-nva?? s? calc cu sfial?! Cât f?r? rost ar fi fost în jurul meu f?r? ea!

La început o c?utam, vroiam s-o aflu ?i priveam circumspect la toate fetele care aveau p?rul ?i vocea asem?n?toare cu ale ei. Multa dragoste pe care o sim?eam m? f?cea s? cred c? ea devenise o fat?, adic? Poate c? într-o noapte, f?r? s? ?tiu, f?r? s? simt, a dat o rait? s? mângâie copacii, p?mântul ?i vre o c?rare ?i s-a cuib?rit în în?elegerea unei fete în care a g?sit cotloane de lumin? asem?n?toare cu ale mele. Sau poate chiar ea, Copil?ria, de atâta singur?tae, triste?e ?i dragoste, s-a transformat într-o fat? care umbl? prin lume s? striveasc? umbre ?i s? vin? spre mine.

S-a întâmplat în câteva rânduri s? cred c? m-am întâlnit cu ea, cea din mine care acum m? caut?! Vocea ?i p?rul despletit mi se p?reau a fi ale ei! Ce emo?ie, ce tremur m? sugruma! M? gândeam c? ?ip?tul unei dimine?i a convins-o s? ias? sau poate a existat dintotdeauna afar? ?i ceea ce sim?eam ?i auzeam în mine erau gândurile ei în complicitate cu Copil?ria. Dezorientarea mea provenea din faptul c? o sim?eam nu numai în mine, ci peste tot. M? apropiam de cea pe care o credeam a fi ea, atingeam ?i m? ascundeam în umbra p?rtinitoare a unui copac. Nu era ea. Zbucium, triste?e ?i chiar jen?! Asta sim?eam atunci în momentele de crunt? singur?tate. Era t?cere în mine, dar nu era lini?te! Nu se sup?ra pentru c? f?ceam enorma gre?eal? s? o confund, dar o perioad? nu mai îi auzeam glasul plin de c?ldur? ?i lini?te. Groaznice momente!

Singur?tatea mu?ca din mine

Lini?tea mea atunci era haos ?i devenea un tot f?r? rost. Câte o noapte cu poft? de îndurare ?i în?elegere m? mângâie pe frunte ?i-mi dezleag? neputin?a pa?ilor. Totul e tain?. Atunci mi se lumineaz? dorin?a de tine Copil?rie. Tu, cea care exi?ti pentru putin?a mea de a respira, privi, a?tepta! Cea ce-mi d?ruie?ti visele cu care reu?esc s? ignor pere?ii labirintului acesta pentru a trece Dincolo, unde am în fa?? puterea orizontului ?i a luminii adev?rate care ar putea s? te elibereze. ?i acolo, în sanctuarul zâmbetului, a? putea s? te primesc ?i s? ne r?spl?tim cu puterea dragostei noastre. Î?i mul?umesc pentru tot ce faci cu gândurile ?i dorin?ele mele! Ce m-a? fi f?cut eu f?r? bun?tatea ta, cu pa?ii umbri?i în labirint ?i cu tine, chircit? f?r? speran?? în sufletul meu? Tu m? mângâi, m? cer?i, m? dojene?ti, m? alin?i! Tu îmi spui despre anotimpuri ?i m? înve?i s? zâmbesc oamenilor umbre! ?i atunci umbrele lor se unduie în cercuri, ca o ap? în care cade o pic?tur? de cer sau de lacrim?. Ce p?r?sire ciudat? e dorin?a de fericire în infinita lini?te a labirintului!

Calea Lactee/ Vara cerul e r?spunz?tor/ de vrerea copacilor/ ce-?i amestec? seva/ cu gândurile noastre ascunse.../ În întâmplarea na?terii/ va fi o dezl?n?uire de pa?i,/ alta, mereu alta,/ nesfâr?ite cohorte de furnici/ m?r??luind spre Calea Lactee.../ Pu?ini ?tiu c? mun?ii,/ câmpia ?i marea sunt/ aceea?i unduire de val;/ timpul ?i locul na?terii/ fac diferen?a.../ Triste?ea r?mâne aceea?i/ ?i nu intereseaz? pe nimeni,/ doar mama o duce seara/ în camera din spate a casei/ s?-i lumineze visele.../ diminea?a îi intr? în suflet/ ?i se bucur? la gândul de zâmbet/ c? poate fiul ei va deschide/ acum/ poarta dinspre drum... footer