Revista Art-emis
Din nou, acasă PDF Imprimare Email
Ing. Ovidiu M. Curea   
Joi, 14 Martie 2013 13:58
Ovidiu CureaS-a terminat vacanţa. Ne întoarcem spre Bucureşti. Pasagerii vin agitaţi şi transpiraţi pe burduful avionului. Deşi au locurile rezervate se chinuie să treacă unul în faţa celuilalt ca să intre printre primii în avion. Pe culoarul strâmt dintre rândurile de fotolii se împiedică în propriile bagaje care dintr-o dată au devenit prea mari. Din spate se aud voci nerăbdătoare şi nemulţumite că lucrurile merg prea încet. Se împinge. Cămăşile transpirate se lipesc şi se presează între ele. Colac peste pupăză stewarzii opresc intrarea în avion şi aşteaptă să se aşeze pasagerii deja intraţi. Pe burduf la intrarea în avion s-a făcut îmbulzeală. Se vociferează şi se împinge. „De ce s-a oprit domnule? N-ajunge că au întârziat îmbarcarea, acum mai stăm şi la urcare?" După ce toţi şi-au găsit locurile, şi-au îngrămădit bagajele în cutiile de deasupra fotoliilor şi s-au aşezat, agitaţia din mişcări se transformă în agitaţie de limbaj. Toţi vorbesc ceva, explică altceva şi îşi dau cu părerea la te miri ce. Femeile pe un ton strident repezit, bărbaţii gutural, savanţi şi neînţeleşi. Cunoscuţii se strigă unul pe altul dintr-o parte în alta a avionului pentru a-şi semnala prezenţa şi a „se râde" unul altuia. Stewarzii pocnesc capacele de la cutiile de bagaje, călătorii încearcă butoanele de aer condiţionat de deasupra capetelor. Lumea s-a mai liniştit un pic. Dintr-o dată nu mai au ce face. Se uită cu coada ochiului la vecinii din jur, la stewardesele care zâmbesc înţelegătoare, îşi mai potrivesc o dată centura de siguranţă pe burtă şi aşteaptă.

Avionul o ia din loc. Se târăşte şovăind şi săltând uşor pe betonul aeroportului spre pista de decolare şi virează la stânga. Se opreşte o clipă pentru a-şi lua avânt şi îşi ambalează motoarele. În zgomotul asurzitor toţi au tăcut mâlc. Se aude vocea căpitanului care spune ceva din care nu se înţelege nimic. Stewarzii par că înţeleg, se retrag dincolo de perdelele trase doar pe jumătate şi se aşează pe nişte strapontine strâmte, coborâte din pereţii cabinei. Îşi leagă şi ei centurile de siguranţă pe burtă şi aşteaptă. Motoarele vuiesc mai tare. Dintr-o dată avionul se repede ca un uliu, hurducăind de-a lungul pistei. În loc să-şi domolească avântul se repede tot mai îndârjit înainte. Dintr-o dată îşi ridică nervos botul în sus până la limita portanţei şi se ridică de pe pistă gata să cadă înapoi pe coadă. N-ai putea înainta pe culoarul dintre fotolii decât agăţându-te stânga-dreapta de spătarele de pe margine. Urcăm, urcăm şi nu cădem. După câteva minute culoarul avionului se îndreaptă aproape de orizontală. Pasagerii sunt tot cuminţi. Se uită pe fereastră sau în spătarul fotoliului din faţă şi se gândesc cât de repede se poate duce totul dracului. Se aude un clinchet scurt şi vesel şi bagi de seamă cu uşurare că desenul roşu de deasupra fotoliului din faţă, reprezentând o centură legată, se stinge. Rămâne în continuare aprins desenul cu ţigara barată cu o cruce. Inutil, pentru că, oricum, aşa după cum ne anunţase în difuzor la plecare o voce frumoasă, „fumatul în avion este strict interzis pe toată durata călătoriei". Pe toată durata călătoriei zisese. Deci când avionul stătea pe pistă, înainte de decolare sau după aterizare, adică înainte de a începe călătoria şi după încheierea ei, puteai să fumezi. Nu? Nu!

La cele două capete ale culoarului dintre fotolii apar două cărucioare înalte şi strâmte, încărcate colorat cu sticle, sticluţe, pachete şi pacheţele. Cărucioarele sunt împinse anevoios de câte două stewardese aşezate una în spatele celeilalte. Compania cu care se zboară este una low-cost. Avionul, un charter închiriat de firme de turism româneşti. Nu se oferă nimic gratuit pasagerilor, în totalitate turişti români care se întorc din Spania sau români angajaţi în Spania care se duc în concediu în Romania. De pe cărucioare nu se oferă gratuit nimic, nici măcar apă. Totul este contra cost.

În fudulia lor de turişti în ţări străine sau de lucrători în străinătate, pasagerii cursei cumpără în draci. Sticluţa de apă 2 Euro, sticluţa de vin 6 Euro, whisky în sticluţă de parfum 9 Euro etc. Românul cumpără ce a cumpărat vecinul şi încă ceva în plus, dacă se poate. Priveşte satisfăcut în jur să vadă dacă este invidiat de ceilalţi aşa cum merită, dă repede pe gât băutura scumpă şi plescăie mulţumit. Îl vede pe cel din faţă că a cumpărat şi un sandwich. Deşi a mâncat la restaurantul hotelului înainte de plecare şi nu-i este foame, o strigă autoritar pe stewardesă să-i dea şi lui un sandwich. Plăteşte 5 Euro, mănâncă jumătate din el şi nu mai poate. Îl împătureşte şi îl bagă în sacoşa de sub fotoliu. Acum stă. Nu ştie ce să mai facă. La toaletă nu se poate duce: cărucioarele înalte şi strâmte blochează trecerea pe culoar şi înainte şi spre coada avionului. Aţipeşte. Se trezeşte. Alături, nevasta îşi netezeşte fusta de stambă ieftină cumpărată de la un bazar. Îl întreabă dacă mai e apă în sticluţă. Nu mai e dar, uite că se întorc cărucioarele. Îi ia ei o apă de 2 Euro, iar el îşi mai ia o sticluţă de vin 6 Euro şi un whisky de 9 Euro. Sandwich nu mai ia că nici vecinul n-a mai luat.

În microfon se aude o voce care anunţă că în 20 de minute aterizăm. Începe foiala. Cunoscuţii şi rudele se caută unul pe altul deşi stau alături. Cei care sunt aşezaţi mai peste rânduri sunt strigaţi şi identificaţi, ca nu care cumva să se fi pierdut pe drum. Avionul coboară, coboară. Se aşează pe pistă cu o hurduitură pe care o simţi în coloana vertebrală. Saltă în sus şi în jos gata să se rupă în două dar nu s-a rupt, rulează zgomotos pe pistă. Se aplaudă. Aşa se face. Aşa arată şi în filme. Când aterizezi aplauzi. Aşa este civilizat iar noi suntem oameni civilizaţi, care am călătorit în străinătate. Avionul huruie mai departe spre capătul pistei. Pocnetul metalic al centurilor de siguranţă deschise se aude prin tot avionul. De la microfon se insistă ca toţi călătorii să rămână aşezaţi pe locurile lor cu centurile de siguranţă puse, până când avionul se opreşte, dar lumea e deja în picioare, înghesuită pe culoarul strâmt dintre fotolii. Unii, care n-au mai avut loc, stau numai cu un picior pe culoar şi cu celălalt în dreptul fotoliului, cu gâturile strâmbe pe lângă cutiile de sus cu bagaje. În fine, avionul se opreşte. Stă. Nu se întâmplă nimic. Lumea se mai îndesă un pic pe culoar. Unii încearcă să-şi coboare bagajele din cutiile de sus. Le scot dar n-au unde să le pună. Rămân o clipă cu ele în aer, deasupra capetelor, încearcă să le îndese în jos spre picioare. Nu reuşesc. Nu e loc nici să arunci un ac. Renunţă şi le pun înapoi de unde le-au luat. Uşile de la avion nu se deschid. Una e în faţă, alta e în spate. Pe gemuleţele avionului se vede că suntem în mijlocul aeroportului. Nu poate fi vorba de coborâre prin burduf. Ne vor prelua cu autobuzele, de la avion. Dar autobuzele nu mai vin şi în avion s-a făcut o zăbușală de nu poţi respira. Se aşteaptă, se tot aşteaptă dar autobuzele nu mai vin. Gata, uite că s-au mişcat cei din faţă! Nu, câţiva şi-au schimbat piciorul de sprijin care le amorţise.

Atmosfera e din ce în ce mai grea. Aerul condiţionat s-a oprit de mult, odată cu motoarele avionului. Unii s-au aşezat din nou în fotolii şi respiră greu. Ceilalţi s-au înghesuit rapid în locurile pe care aceştia le-au lăsat libere pe culoar. Nu mai vine autobuzul. A venit. Trage spre botul avionului şi se simte o uşoară izbitură. N-a fost autobuzul, a fost scara care a fost trasă la ieşirea din faţă. Hai, că vine acum şi autobuzul. Se deschide uşa din faţă. Cea din spate rămâne închisă. Călătorii încep să coboare. Se împing şi se grăbesc să se urce printre primii în autobuzul de pe pistă, ca să ocupe loc pe scaune. Se lovesc cu bagajele peste picioare, îi lovesc şi pe vecini dar dau înainte. Nenorocire! Stewardesele opresc coborârea din avion. Autobuzul s-a umplut. Aşteptăm să vină altul. Culoarul dintre fotolii e tot plin de lume. Parcă n-a coborât nimeni. Vine şi ale doilea autobuz şi al treilea. Coborâm cu toţii. Ajungem în aeroport. Aici altă alergare. Cine ajunge primul în vamă, cine ajunge primul la ghişeele de verificare a paşapoartelor, la banda de bagaje. Am ajuns cu toţii la banda de bagaje de la Aeroportul Băneasa. E o singură bandă pentru toate zborurile. Înaintează vreo 8 metri într-o săliţa cât o sală de aşteptare de la policlinică, se curbează la stânga pe o rază de 2 metri şi iese în sens invers de cum a venit. Lumea e îmbumbicată în jurul ei pe două, trei, patru rânduri. Cei din faţă se proţăpesc bine pe picioare pentru a nu fi împinşi de cei din spate peste banda care nu se mişcă, încă, pentru că bagajele nu au sosit şi nu sosesc decât după vreo 20 de minute de aşteptare şi gălăgie. Banda se învârte şi apar primele bagaje. Ies printr-o gaură acoperită cu fâşii verticale de cauciuc negru. Nu le ia nimeni şi se duc pe o gaură identică în sens invers. Aceleaşi bagaje intră şi ies pe bandă de mai mute ori. Nimeni nu le ia pentru că nu sunt ale celor din faţă, iar cei din spate nu le pot vedea. Se produce agitaţie, nervi, contestaţii. La un moment dat se zvoneşte că nu sunt bagajele de la zborul nostru. Cineva propune să se facă reclamaţie, dar unde şi cui? Uite că un bagaj a fost luat de pa bandă. Deci sunt bagajele de la zborul nostru! Uite că a mai fost luat unul. E clar! Sunt ale noastre. O voce de femeie ţipă din spate: „Valiza roşie e a mea, vă rog daţi-o jos!" Un tânăr din faţă, bronzat şi cu iniţiativă o înşfacă şi o aruncă în spate fără să se uite peste picioarele cui. Până la urmă, îşi recuperează cu toţii bagajele.

Afară n-ai unde să te mai grăbeşti. E noapte deja. În faţa ieşirii, nici un taxi. Stau trase mai departe, cu luminile stinse. Un ţigan zdrahon, cu blugii în vine şi cu un tricou cu dungi orizontale te ia în primire.
- Vreţi un taxi?
- Vreau. Cât costă?
- Unde mergeţi?
- La Piața Victoriei.
- 25 de lei.
Deşi ştii că la plecare pe traseul invers nu ai plătit decât 10 lei, accepţi, pentru că e noapte şi mijloacele de transport în comun nu mai circulă.
- Bine.
- Uitaţi, mergeţi cu băiatul.
- Băiatul, alt ţigan cu care nu prea ai merge nicăieri, îţi ia valiza şi după câţiva paşi te avertizează:
- Colegul meu a glumit, cursa face 60 de lei.
- Cum 60, dacă la plecare am venit cu 10?
- Nu ştiu, dacă vreţi, bine, dacă nu, nu, şi fără a aştepta răspunsul îţi trânteşte valiza în drum.
Un alt taximetrist care a observat atent scena se apropie şi te întreabă:
- Unde vreţi să mergeţi?
- La Piața Victoriei.
- A, aici, aproape!
- Da, aproape. Cât mă costă?
- 50 de lei.
Din stânga apare mergând încet un taxi. Pe portieră e afişat preţul: 1,39 lei kilometrul. Îl opresc şi îl întreb prin geamul deschis pe şofer:
- Mergeţi cu tariful afişat pe portieră?
- Nu, că sunt în timpul meu liber şi iau cât vreau, la înţelegere cu clientul.
- Şi cât iei, la înţelegere cu mine, până la Piața Victoriei?
- Nu merg până acolo pentru că e prea aproape.
Îmi iau valiza şi dau să ies în stradă hotărât să mă descurc cum pot, eventual să merg şi pe jos, până întâlnesc traseul unei maşini de noapte. După câţiva paşi dau de doi poliţişti care asistau impasibili la scenele identice ce se petreceau în faţa lor cu toţi călătorii coborâţi din avion.
- Domne, dumneavoastră nu vedeţi ce se întâmplă aici? îl iau eu din scurt pe unul.
- Ce se întâmplă?
- Speculă. Taxiurile au afişate unele preţuri pentru care plătesc impozit şi pretind alte preţuri de cinci-şase ori mai mari.
- Cine v-a pretins dumneavoastră un preţ mai mare? Arătaţi-mi mie unul care cere mai mult.
- Toţi. Uitaţi-vă la toate taxiurile de aici, din jurul dvs. și veţi observa că toţi cer mai mult. Veniţi cu mine când opresc un taxi şi ascultaţi dialogul.
- Nu e treaba mea să vă găsesc dumneavoastră taxiu.
- Păi, cine ţi-a cerut să-mi găseşti taxi? Taxiuri sunt. Problema e că te escrochează.
- Nu ştiu. Treaba mea e să veghez să fie ordine nu cu ce taxi mergeţi dvs.
Lângă noi opreşte fără nici o reţinere un alt taxi. Pe geamul deschis un şofer mai în vârstă, de vreo 60 de ani scoate capul şi ne întreabă dacă avem nevoie de un taxi.
- Da, avem, zic eu şi mă uit pe tariful afişat pe portieră. Mergeţi cu tariful oficial?
- Domnule, eu merg pe benzină, nu pe gaz, mă costă mult, nu câştig nimic dacă iau numai cât scrie pe maşină.
- Aţi auzit domnule poliţist? zic şi mă întorc spre cel cu care vorbisem cu 10 secunde în urmă. Dar poliţistul dispăruse, îl înghiţise pământul în 10 secunde.

Ies în stradă, traversez pentru a merge pe dreapta, în sensul spre Piaţa Victoriei, pentru a intercepta un eventual mijloc de transport, care o fi el. După 10 metri mă ajunge din urmă un alt taxi.
- Aveţi nevoie de o maşină?
- Am. Cât îmi iei până la Piața Victoriei?
După un moment de gândire şi după considerarea răspunsului meu ce trăda exasperare şi saturare, îmi răspunse:
- 20 de lei cu aparatul oprit.
- Bine, hai să mergem!
M-am urcat, ajutat la bagaje de şofer şi am pornit. Odată plecat mă gândesc repede ce bani româneşti am la mine. Îmi verific portofelul: o hârtie de 100 şi una de 10 lei. Drace! Îmi pun capul dacă şoferul o să îmi dea rest la 100.
Îl întreb preventiv:
- Aveţi să îmi daţi rest la 100 de lei?
- Nu am la mine decât hârtii de 50 de lei.
E clar! Vrea să-i dau 100, îmi dă rest 50 şi cursa o să mă coste 50 în loc de 20 de lei.
Îmi vine o idee salvatoare şi îl anunţ victorios:
- O să schimb, atunci, la magazinul de vis-a-vis de unde cobor, care e deschis 24 de ore.
- Cum vreţi, zise şoferul mohorât şi apasă pe accelerator.
Din ce în ce mai mult simţeam că sunt printre ai mei, că m-am întors în Bucureşti. De pe 1 Mai, la indicația mea, taxiul dădu s-o ia la dreapta, să intre pe Banu Manta dar se opri brusc, la timp ca să nu se izbească de o stavilă de borduri îngrămădite în mijlocul străzii. Banu Manta era în reparaţii, aşa cum era şi când plecasem.
Nu mai aveam nici o îndoială. Ajunsesem cu adevărat acasă. Erau toate neschimbate. footer