Revista Art-emis
Lacrima recunoştinţei de a fi PDF Imprimare Email
Emil Proşcan   
Joi, 07 Martie 2013 19:40
Mama şi copilulMama - Icoana făcătoare de minuni

Încerc să vorbesc despre femeie, despre rostul ei pe Pământ şi în viaţa noastră. Privesc pe fereastră la copacii împietriţi de aşteptare, la bucata de Cer de deasupra lor, apoi mă afund în albul colii de hârtie scormonind prin viaţa mea trăirile, întâmplările şi toate acele ipostaze care să mă ajute, acum, să mă apropii de adevărul despre Ea, Femeia! Îmi aduc aminte de şcoală şi de momentele când mi se dădeau compuneri cu această temă. Nu ştiu ce reuşeam să scriu, dar îmi amintesc că mă gândeam la mama mea, la felul ei bun de a se purta cu mine, la bucuria că o am, la lumina pe care o aveau zilele în care mă dezmierdeam în dragostea ei. Mă uit pe fereastră la bucata de ce de deasupra copacilor! Mama mea este acum acolo! Este în amintirile mele despre viaţă şi despre cea ce sunt! Am tot mai mult senzaţia că însuşirile femeii sunt plămădite în tiparul simplităţii, al modestiei şi orice scoatere a ei de aici deformează realitatea ancestrală din care Dumnezeu a plămădit-o din dragoste pentru dragoste!

Măreţia femeii constă în simplitate, modestie, smerenie!

Prima femeie pe care am cunoscut-o a fost mama mea! În universul sufletului ei am cunoscut, simţit şi învăţat despre viaţă. Pentru mine modelul femeii universale este ea, mama mea! La fel şi modelul despre adevăr, dragoste, lumnă. De aceea, acum când iar încerc să vorbesc despre femeie, socotesc că cele mai mari şanse de reuşită în tentativa de a mă apropia de adevărul ce o defineşte, este să vorbesc despre mama mea! Mama pune în valoare adevăratele calităţi şi însuşiri ale omenirii. Mama este un sanctuar din care noi toţi ceilalţi primim dragostea, iubirea şi tot ce ne poate lumina sufletul. Ştiu foarte multe lucruri despre mama mea şi totuşi foarte puţine! Dragostea ei pentru mine a fost şi este uriaşă, de nemăsurat, de necomparat.! Este o altfel de dragoste decât toate celelalte sentimente botezate aşa. Am simţit-o mereu ca pe un dar pe care nu am ştiut niciodată cum să-l recompansez fără să stânjenesc, poate şi pentru faptul că mama mea nu dorit niciodată pentru ea ceva. Îmi iubesc foarte mult mama dar dragostea ei pentru mine nu a fost un răspuns la dragostea mea! Asta este marea mea durere! Dragostea mea pentru fiinţa mamei mele nu are imensitatea simţămintelor pe care ea le-a avut pentru mine. Este un sentiment pe o altfel de lungime de undă şi izvorât din cu totul alte conotaţii. Reciproca mea la dragostea mamei mele este altceva! Alte valenţe, alte nuanţe, alt ritm, alt fel de consecvenţă, altă dimensiune... Şi nu este o „reciprocă"! Nu este vorba despre un schimb de sentimente! Dragostea ei pentru mine a fost totală, a fost preocuparea ei de fiecare zi ca eu să am ocrotire şi parte de cât mai mult bine. Dragostea mamei mele a fost rugăciunea ei de fiecare zi! Acum când nu o mai pot vedea, îmbrăţişa, mângâia decât în amintiri, simt ceea ce mereu grăbit nu simţeam. Acum s-a desăvârşit în mine dragostea mea pentru ea. Este răspunsul la marele şi totalul ei devotament pe care neîntrerupt l-a îndreptat cu grijă şi dragoste către mine, dar cu siguranţă şi altceva, greu de definit. Ceva care îşi are obârşia în zilele când am învăţat despre viaţă, acolo, în universul de la pieptul ei.

Dragostea mamei mele pentru mine a fost lumea ei aparte! O lume în care şi-a plimbat năzuinţele, speranţele, aşteptările! O lume cu o singură fereastră dincolo de care permanent am fost eu, lumea sufletului ei bun dăruită mie! „Tristeţea numai din neînţelegere vine!", spunea mama mea. „Este o stare disponibilă trăsăturilor de aur ale unui om! Dacă ajuţi un om în neputinţă înseamnă că îl înţelegi, dacă ierţi pe cineva înseamnă că-l înţelegi, dacă îţi place un răsărit de soare înseamnă că înţelegi... Înţelegerea este posibilitatea de a simţi, de a respecta, de a iubi..."

Spun toate astea şi pentru voi cei cărora vă trăiesc mamele. Faceţi ceva pentru pentru a vă înţelege mama şi a regreta mai puţin atunci când nu va mai fi! Nu vă mulţumiţi doar cu faptul că există , că vă spune că e bine şi nu are nevoie de nimic. Făceţi-vă timp şi mergeţi să vă priviţi mama. Spuneţi-i chiar aşa: „Stai aici lângă mine mamă, vreau să te privesc şi să-mi spui şi mie despre tine..!" Căutaţi-vă copilaria în privirea ei, în mâinile ei! Priviţi-i mâinile care v-au strâns la pieptul ei şi v-au mângâiat! Gâdiţi-vă la singurătatea ei, la neputinţele ei, la tăcerea ei! Faceţi asta şi apoi strâgeţi-o într-o îmbrăţişare fără să-i spuneţi nimic! Va simţi că este şi ea iubită şi îi veţi da porţia de fericire pe care nu a îndrăznit să o dorească. Faceţi asta acum când mama vă trăieşte şi veţi avea şansa să o faceţi fericită cum nu a fost niciodată!
Acum când scriu sunt ultimile zile de iarna! O iarnă tristă ca şi sufletele oamenilor. Peste câteva zile vom trece în anotimpul care ne va aduce zile călduroase, verdele şi multe flori. Ca un dar pentru femeile şi mamele lumii. Natura şi viaţa îşi urmează cursul firesc al dăinuirii şi al respectului pentru dragostea ce noi ar trebui să o purtăm.

Simt o chemare spre locurile în care cerul îşi arată măreţia necuprinderii, iar eu copil fiind înălţam zmee sperând să ating şi să simt locul unde noaptea veneau stelele să sclipească rugăciunile oamenilor şi unde eu îmi culcuşeam visele, speranţele şi dorurile ce urmau să se nască... Parcă aud cum mama se apropi de grijile mele şi mă strigă: Emil...! Emil!

Privesc bucata de Cer de deasupra copacilor împietriţi de aşteptare şi scriu şoptit în albul zăpezilor de pretutindeni:
La muţi ani mamelor lumii!
Ningă peste voi florile albe ale Pământului şi dragostea noastră! footer