Revista Art-emis
Clipe care te urmăresc o viaţă PDF Imprimare Email
Ben Todică, Australia   
Duminică, 06 Ianuarie 2013 23:59
Sergiu NicolaescuA fost un alt mare dar de la Dumnezeu ca, din cei 82 de ani ai săi, marele regizor Sergiu Nicolaescu să-şi petreacă o jumătate de oră din viaţa sa cu mine. Eram în concediu pe plaja Mării Negre de la Eforie Nord, împreună cu soţia mea Mioara. Deodată îl văd pe plajă pe deja cunoscutul regizor Sergiu Nicolaescu. Nu-mi venea a crede. Era îmbrăcat într-un costum de vară, cafea cu lapte, ţinându-şi haina peste umăr, şi păşea falnic în drumul său spre faleză. Am stat câteva momente parcă încremenit, nu-mi simţeam nici respiraţia. După ce regizorul a trecut pe lângă noi, am lăsat-o pe plajă pe soţia mea şi încetişor, parcă vrând să nu-l supăr cu ceva m-am luat după el. L-am ajuns şi mergeam în linie. Nu puteam să pierd această ocazie, cum se va dovedi în timp, a fi unică. Aveam cu mine primul meu aparat de filmat Meopta de 8 mm, pe care-l simţeam că mă încurajează în gestul meu.
- Dumneavoastră sunteţi domnul Sergiu Nicolaescu?, l-am întrebat vădit emoţionat până în vârful urechilor. A zâmbit în colţul gurii şi mi-a răspuns.
- Da". Era vocea din ecranul filmelor sale, am simtit cum sângele îmi
invadează întreg trupul, o stare de emoţie şi bucurie, de timiditate şi îndrăzneală... Cu glasu-mi, parcă piedut, am reuşit totuşi să articulez câteva cuvinte :
- Vă rog, îmi daţi voie să vă filmez? El s-a uitat la mine şi a văzut că ţin în mână aparatul. Tocmai ajunsesem la planul înclinat care urca spre faleză. - Bine, ce vrei să fac? mi-a răspuns. Atunci, entuziasmat, i-am zis că eu o să fiu sus, pe faleză, cu camera şi că el trebuie doar să urce spre mine şi când va fi sus, să privească în stânga, apoi să o ia spre dreapta şi să-şi continue mersul până cand îi voi spune stop. Aşa a şi făcut. M-a aşteptat să ajung sus, să mă poziţionez şi să-i spun „Motor!". După „Stop!", a venit la mine, s-a uitat la cameră, a studiat-o un pic, m-a întrebat de unde sunt, mi-a dorit succes şi ne-am despărţit. N-am să uit niciodată că renumitul regizor Sergiu Nicolaescu m-a lăsat să-l filmez timp de trei minute, el acceptând să fie regizat de mine. Asta se întâmpla prin 1974.

În 1976 am fost să-i fac o vizită la Bucureşti. Aveam un film cu Sergiu Nicolaescu, în regia lui Benoni Todică şi un altul de 11 minute care luase locul trei, medalia de bronz la Festivalul filmului de la Timişoara, filmul „Visul". Mai aveam cu mine două role, una de 8 mm şi alta de 16 mm. Am ajuns în Bucureşti şi am mers direct la blocul unde locuia. Adresa mi-o dăduse domnul Vasiliu de la România Film. Ştiu că în balcon, la etajul doi avea un frigider „Fram". Am ajuns la uşă, am sunat şi dinăuntru mi-a răspuns o voce de femeie în vârstă. Am bănuit că trebuie să fie mama lui. Nu mi-a deschis, ci doar m-a întrebat ce vreau şi când i-am spus că doresc să-l văd pe domnul regizor ca să-i arat filmuleţele mele mi-a răspuns că nu este în oras ci este plecat la filmări în Dobrogea. Trist m-am plimbat pe străzile Bucureştiului până la următorul tren spre casă.

În 1979 am fugit din ţară şi de atunci am sperat că poate o să ajung vreodată să-l reîntâlnesc. Din păcate nu s-a mai întâmplat acest lucru. În Australia am studiat film şi consultând documente de referinţă din domeniul cinematografie, am observat că dicţionarele din vest îl menţionau doar pe Sergiu Nicolaescu ca regizor român pe langă alţi mari regizori care lucrau deja de mult timp în Hollywood. M-am simţit mândru de timpul nostru.
Aşa a fost să fie: Dumnezeu să-l ierte! footer