Revista Art-emis
Despre jigodism, legi şi ură PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Sâmbătă, 29 Decembrie 2012 23:24
Nicolae BălaşaDespre sentimente şi legi, am gândit, probabil, de când am conştientizat lumea înconjurătoare, un fel de spaţiu a tot, de când am văzut că trece ziua, vine noaptea, că anotimpurile, deşi îşi au locul şi rolul lor, uneori o iau razna şi ne joacă farse. Mai exact, de când am văzut că trebuie să dau din coate şi să-mi fac un loc al meu în tot ceea ce se întâmplă, prin însăşi întâmplarea de a fi. Dacă chiar o fi întâmplare! Desigur, omul, în genere, crede în scop şi mai ales în cel pe care şi-l atribuie, în condiţii de normalitate, ca făcător de bine şieşi şi semenilor, prin însăşi firea lui. La limita patologicului, când simte că ceva (influenţa, banul, politicul etc.) îi dau putere, se crede însuşi Mântuitorul. Care dintre cei ce au avut (ce-i drept, vremelnic), şi pâinea, şi cuţitul în mână, nu au strigat în gura mare: „Pentru voi, Dumnezeul sunt eu!". Ce să zic? Neghiobia în forma sa manifestă! Ca simplă aducere-aminte, trebuie să spun că expresia anterioară putea avea cumva sens pe vremea politeismului grecesc când zeul era omul ale cărui atribute extrapolate îi dădeau muritorului sentimentul că nu e singur şi, la nivel emoţional, o oarecare siguranţă. Omul, atunci, ca de altfel şi acum, striga către cineva, către acel protector din mintea şi sufletul său şi-i cerea ajutor. Venea sau nu, el aştepta. Evreii aşteaptă de mii de ani pe acel Mesia care, la nivel de mit, le-ar fi promis cândva, la începuturi, şi un tărâm sfânt, şi locul în care laptele şi mierea ar curge râuri fără a mişca măcar un deget. Revenind la chestiunea cu venirea noastră, ca oameni în lume, personal nu exclud nici întâmplarea. Cum de altfel nici întâmplarea cu scop nu este exclusă (un nonsens la nivel lingvistic), câtă vreme, de exemplu, o piatră supusă unor forţe exteriore, ţipă (ascultaţi-mă! Ţipă la propriu!), evident, fără ca noi să o putem auzi, apoi (contrar oricărei aşteptări), îşi măreşte volumul, şi, în cele din urmă, dacă forţele nu-i dau pace, piatra, prin te miri ce mijloace, le sare forţelor în cap. Povestea anterior descrisă nu ţine de fantastic sau de datul în bobi la miezul nopţi, ci de o nouă ştiinţă, rocologie, ştiinţă ce transformă în ecuaţii matematice tot ce v-am povestit eu adineauri. În plus, noua ştiinţă stăruie în tot ce se cheamă mecanica prafului.

Când am auzit, pentru pima dată, despre aşa ceva, cu toată încrâncenarea unora în: „Pe pământ, eu sunt şi Dumnezeul meu şi-al vostru", şi neîncrederea mea în mai nimic, m-am întors în mine şi m-am revăzut pulberea, din cine mai ştie ce colţ de univers, culeasă, frământată de Creator. Frământată şi re-frământată pănă ce am văzut lumina zilei, în primordii, eu, om. Ce ziceţi voi e aşa uşor să frămânţi un pum de pulbere până ce te obţii pe tine, din praf, om, adică „om după chipul şi asemănarea ta"? Cu alte cuvinte, credeţi că ar fi aşa de uşor să fii tu însuţi Dumnezeu? După pragmatismul contemporan, problema ar fi la îndemâna oricui. „Ce mare scofală să pui materia primă într-o piuă - ar sări ei - să torni apă, să mesteci până ce se obţine ceva vâscos, apoi fie, îl iei la modelat, fie îl pisezi până ce praful spune tot. Şi ca să scape de atâta frământat, singur ar lua chipul de om". Palavre de trei parale. Bazaconii! Şi încă de care, dacă te gândeşti numai la simplul fapt că în cel de tine obţinut nu e nici suflet, nici sentiment, nici... Ori noi, ăştia, făcuţi, dincolo de oase, coaste şi şira spinării (cei care o au), pe care, la un adică, le-aţi putea turna din gips, avem, fraţilor, de toate. Praful ăla cosmic, în ziua a şasea, frământat de Tatăl Nostru, a devenit, în cele din urmă, suflet. Faceţi-l şi voi, ăştia, doar pragmatici, şi eu vouă mă închin! Până atunci, vă spun că nu mai e mult până o să daţi de dracu! Chiar rău de tot, câtă vreme, cu tot felul de şiretlicuri, aţi scos din om ce avea mai de preţ, iar acum el, troacă pe interior, a devenit robot. Productivitate şi societate de consum. Marketing în toate! Ştiu, n-o să recunoaşteţi! Ba mai mult, o să-mi spuneţi fel şi fel de aiureli în care nici chiar voi nu credeţi. Mă rog, ar fi problema voastră, însă v-aţi bătut joc de Omul om şi chiar de voi, parcă de când lumea, voi cei mai puţin oameni.

Revenind, trebuie să amintesc măcar faptul că structura asta mergătoare (ca să folosesc un termen pragmatismului la îndemână), dincolo de carne, oase, are în el fel şi fel de legi, interior-exterioare, raţionale, obiective, subiective, are sentimente care mai de care... Toate greu, dacă nu chiar imposibil, de pus pe tavă. După Nietzsche (Friedrich Wilhelm), cică cel mai puternic sentiment uman ar fi frica. Tind să-i dau dreptate mai ales pentru situaţia în care ţi-e insuflată sistematic şi în creier, şi în suflet, şi în oase. Pentru cei fără de ţinere de minte şi pentru cei ce ar trebui să ia aminte, le-aş reaminti prigoana intelectualilor după cel de-Al Doilea Război Mondial, când ruşii (la nivel de Stalin şi fanaticii din jur, că bietul popor...) au trimis, aici, spre noi ciuma. Ca un altoi al ei, al ciumei, jigodismul a căpătat forme noi. Doamne, să fii plesnit de jigodie şi să nu te poţi trata e chiar un blestem! Spun asta pentru că, după '89, dacă ar mai fi avut ceva în ei din om, poate, poate... Lăsaţi în pace sau cu faptele clasate, peste noapte s-au regrupat, au pus mâna pe par şi, la vedere, ei, ai de neica nimeni, infestaţi (evident, la nivel de creier), au plecat la urat. Au plesnit în dreapta, în stânga, uitând de mâna ce i-a scos din rogozul şi nămolul cretinismului blestemat. Domnilor, psihologic vorbind, ferească-te Cel de Sus de neica nimeni cel frustrat! Nu de alta, dar în mintea lui bolnavă, veşnic el se crede geniu. Izo, etero sau schizometric pune pe hârtie tot ce mintea-i debitează într-o crâşmă, la beţie şi, mai pe urmă, fraţilor, pretenţii, chiar dacă despre om şi carte, în viaţa sa, mai rar a auzit.

Dintre cei din gloata de jigodii, mai târziu, cei cu „ambâţ" şi-au cumpărat, peste noapte, diplome din Dealul Haretului şi au bătut cu pumnul la partid, alţii la palat... Oportunişti (vorba unuia, oportunist să fii, dar pentru popor! Mare comedie!"), instruiţi mai nou de dracu' ştie cine, s-au pus pe strâs de şpăgi. Prin fundaţii înfiinţate (în fals, că falşi au fost o viaţă), au declarat câte în lună şi în stele, până ce statul român, la vremurile cele, stat în cap, le-a dat o hârţoagă ce i-a transformat din handicapaţi în ditamai revoluţionari. Vă asigur că mă plec sincer în faţa celor ce au murit ca noi, cei rămaşi, să fim acum, în 2012, liberi. Nu o fac însă şi în faţa hahalerelor ce s-au pricopsit cu hectare de pământ (vândute mai târziu cu sute de mii de euro), repet, prin falsuri, cu delaraţii, în care scrie negru pe alb cum că au luptat cu pieptul gol în faţa gloanţelor din '89. Ăia, cică mai deştepţi adică „intelectualii de profesie la palat", au devenit şi ei (deşi le tremurau chiloţii pentru o ciosvârtă), la ceas de seară, dizidenţi. Iar de aici, onoruri, funcţii, că de, 'telectuali, iar de-aici, pretenţii! Stau şi mă întreb, pentru cei ce au statutul de jigodie, de hahaleră, de joiţină, de ică frânarul, nu există sentimentul despre care vorbea Nietzsche. Nu au frică nici de legi, nici de Dumnezeu? Vin, îţi rânjesc în faţă de-ai crede că lumea de ei ar fi fost, la ceas de dimineaţă, reinventată. Bă nene, „lumea e de când lumea şi ca lumea suntem noi" şi aşa e. A spus-o un geniu şi ca un smerit vă spun şi eu. Nu mă credeţi? Nu?! Atunci iar vin şi zic: lucru dracu̕ în casa popii!

Dar să-i lăsăm şi pe ăştia cu ale lor, chiar dacă îmi vine să le spun că nu peste mult timp, o să-i asculte doar tartorele ăl bătrân obişnuit cu fumul fum. Adică, mai pe româneşte, cu palavrele spuse la babe şi neveste, palavre în care n-au crezut nicicând. În plus, spuneţi voi, e creştineşte să bage popa la sfârşitul slujbei, pe ce se ocupă cu vânzări de lumânări şi acatiste (mă rog, şi de alte chestii din care se strâng bani), în altarul, transformat pentru ceva vreme (cam cât e necesar), în bar sau... Doamne, fereşte! Nu de alta, dar la noi, în vremurile în care chiar Biserica s-a opus înfiinţării de bordeluri, ele sunt la vedere, la te miri ce colţ de stradă sau grupate, la un loc mai nou, pe scara unui oarecare bloc din parohia unuia ce tot dă din mână cu cădelniţa dacă iese, măcar contextual, ceva. De! Fiecare cu meseria sa! Dar măcar să ştim şi noi că altfel, crezând orbeşte în cine ştie ce podoabă, murim proşti. Iar de aici, vorba lui Călinescu, nu popii plăteşte!
Fac, ce fac şi o caut cu lumânarea aprinsă! Sper să aibă şi Înalţi Prea Sfinţii umor şi să înţeleagă fapul că n-am băgat slujitorii Domnului (dar slujitori!), în oala cu catran, oală dată de pomană de asfaltangii (pentru reducerea impozitului), prin Biserică, ălora ce se ocupă zi şi noapte de focurile din iad. Colaborare, nu glumă!
Dragii mei, îmi vine să mă laud singur. Am făcut o aşa trecere de la una, la alta, încât îmi vine să spun că între Dumnezeu şi dracu, am sta acum, după mii de ani, noi, pe post de ispită şi ură a unuia împotriva altuia. Ura? Să ne înţelegem bine, nu e vorba de uralele de pe stadioane, unde am strigat, ca besmeticii, în cor: „ura!'' În consecinţă, vorbim acum despre ură ca stare subiectivă de care suntem capabili când vrem şi nu vrem. Mda! Sentiment nu glumă! Ce să vă spun? După specialiştii în urzeli, ea, ura, şi-ar avea rădăcinle tot în primordii, când Dumnezeu ispitit şi de draci, dar mai ales de tot felul de drăcoaice ce l-ar fi ademenit cu mirodenii şi cu dragoste, le-a luat la goană şi le-a îndesat şi pe ei, şi pe ele, tocmai în... turma porcilor. Vă amintiţi, povestea din deşert! Şi eu când mă gândesc că porcul are şi rang, şi mare preţ, dacă aş avea puteri, aş proceda la fel. Probabil, doar cu drăcoaicele încă neîmpuiate aş mai avea ceva răbdare. După interviu, dar mai ales după o probă practică, le-aş trimite în paştele mă-si, la locul lor, în iad, pe toate. Ca să se ocupe pe îndelete cu mâncatul zilelor fripte. Nu aşa deodată, cum vor ele! Evident, ale noastre, că altele nu au de unde.

Mă întorc la ură şi vă spun că ea, ura, uneori potenţează. Din ura a ceva se naşte uneori, ce-i drept întâmplător, performanţa. Alteori, acest sentiment e însăşi dezumanizarea. Mai mult decât atât, ura, dincolo de căderea în păcat, e însăşi pieirea. Praful din univers însufleţit dispare. E sfârşitul sfârşitului în care nu mai putem pune nici măcar judecata şi reînvierea, promisiuni ale Creştinismului. E... Culmea e că e!

Mai bine am vorbi despre dragoste. Sentiment nobil. Că doar scrie şi la Sfâta Scriptură. A spus-o, evident, reformulat şi Preda, că „dacă dragoste nu e, nimic nu e". Povestea cu dragostea, la fel de complicată mai ales dacă ne gândim la una dintre cele zece porunci: „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!" . Personal aş face-o, vă jur, însă instinctul, tot un fel de ispită, nu mă lasă. Totuşi, trebuie să credeţi că din dragoste, în prag de sărbători, vă scriu şi vă spun că o căruţă de oameni curaţi la suflet poate fi suficientă lui Dumnezeu ca să mai rabde o vreme pământul.

În consecinţă, fiţi deştepţi, feriţi-vă de ciumă, de jigpdism, că bântuie şi fiţi curaţi la suflet!
La mulţi ani! footer