Revista Art-emis
Turnul de veghe PDF Imprimare Email
Emil Proşcan   
Duminică, 16 Decembrie 2012 23:45
Emil Proşcan, art-emisUndeva, într-o scorbură a universului timpul aşteaptă îngrijorat de soarta pământului. Trei anotimpuri îi stau împrejur. Se repetă secvenţe imemoriale. Albumele prăfuite celest sunt singurul material didactic. Fumul rugăciunilor mistifică spectacolul. Trei anotimpuri supuse slujesc aşteptarea Pământului. Jos, al patrulea anotimp se copilăreşte printre oameni. Scena vieţii e Pământul. Acolo departe. O poiană a universului. Viaţa mea se derulează între două drumuri. Al plecării şi al întoarcerii. Cu resemnare, dezinteres sau ambiţii, dimineaţa îmi părăsesc camera şi merg. Merg spre partea învăţată din tot ce există. Exersez cu patimă incertitudinea de a mă căţăra pe linia orizontului. Merg. Prospectez zările. Întreb în stânga. În dreapta. Cerul. Pământul. Copacii. Totul e tăcere. Eu întreb. În şoaptă. Ţipat. Cu pumnii încleştaţi. Şi oamenii tac. Pe ei nu-i întreb. Şi ei, probabil, întreabă în jurul lor şi n-au nevoie de mine. Iau cât pot din tăcerile întâlnite şi încerc să învăţ. Despre viaţă. Apoi mă întorc. Acasă. În camera mea liniştea se sparge în pereţi, apoi ricoşează în mine... prin frunte, prin coşul pieptului... Respiraţia mi-o duce în sânge. Sângele ajunge peste tot. Dincolo de fereastră există totdeauna un anotimp ce-mi supraveghează respiraţia gândurilor şi frica. Şi liniştea. Gândurile mele se tem de libertate. În libertate poţi învăţa zborul, adică desprinderea de Pământ. Dar sunt aici atâtea lucruri şi nu vreau să le părăsesc. Nu vreau să zbor.

Tatăl meu, când îmi vorbea despre creşterea mea şi despre plecare, îmi vorbea şi de drumul pe care să mă întorc. Acasă. Îmi vorbea ca într-o rugăciune despre drumul întoarcerii, iar eu desenam în gând acel drum râvnit de tata şi zâmbeam a mirare. Cum să nu mă întorc? Venea de departe. Drumul. Şi ajungea în grădină. În grădina noastră cu pomii niciodată număraţi. Casa noastră avea puţine odăi, de aceea se termina în grădină. Poarta de la grădină avea un zăvor. Făcut de tata într-o dimineaţă. Zăvorul se deschidea pe ambele părţi. Am întrebat de multe ori: „De ce tată?" - am întrebat în gând. „Sigur că am să mă întorc...", îmi spuneam. În gând. „Toţi ne întoarcem într-o zi" spunea tata. Ca un răspuns la întrebările mele nepuse. „Şi bunicul tău s-a întors într-o zi. Sunt atâtea lucruri de făcut la o casă", spunea tata cu vocea gândului său care se lăsa auzit.

Nu ştiu dacă m-am întors vreodată acasă din drumurile mele. Tata cu siguranţă ştie, dar nu mi-a spus... Acum nu-l mai pot întreba. Nu-i mai pot întreba nimic pe părinţii mei. A trecut timpul. Zăvorul porţii de la grădină e tot acolo. Îi privesc deschiderea de pe ambele părţi. Poate pentru zgomot l-a pus tata. Să audă când mă întorc acasă. Acasă. Venirea acasă nu plânge şi nu râde. Se îmbrăţişează de zgomotul porţii. Ca un cântec.

Acum e iarnă aici. Celelalte trei anotimpuri sunt în cer. Ca nişte surori care vor să fie împreună. E mai uşor împreună. Privesc, de acolo, de sus Iarna plecată pe Pământ să încerce bucuria oamenilor. O privesc cu îngrijorare, emoţie şi dragoste. Fără să vrea sau să le fie permis în anumite momente întind o mână sau un deget către surata lor de pe pământ. Şi e soare sau frig. De aceea, în fiecare zi, poate fi orice anotimp în sufletul meu. Şi ninge şi plouă, şi plouă şi ninge, peste tot, oricând. Precum viaţa. Precum orice viaţă. Cu lacrimi sau zâmbet. Trei anotimpuri stau mereu de veghe. Sau poate îşi adună puterile şi visele. Ca noi în somn. Sau poate învaţă. Învaţă să se apropie mai mult. De oameni, de copaci, de ape, de cerul pământului. Dorinţa de a fi înţelese. Neînţelegerea produce nedreptate. Şi durere. Primăvara tristeţea e mult mai importantă. Înfloreşte caisul, mărul, salcâmul. Ninsoarea e mereu albă. Şi fluturii. Şi rochia de mireasă. Aici pe Pământ este un singur anotimp. Pentru noi. Pentru noi toţi. Celelalte trei anotimpuri sunt în Cer. Printre stele. Precum în suflet. footer