Revista Art-emis
Pastila ce descreţeşte fruntea PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Joi, 06 Decembrie 2012 16:12
Nicolae BalasaTitus, despre frumosul frumos şi căruţa cu mâţe împăiate

Dragii mei,

Astăzi vă ofer o pastila ce descreţeşte fruntea şi vindecă sufletul de râie. Vă spuneam, zilele trecute, câte ceva despre Republica Dominicană, despre frumosul în natură şi, pentru că încă nu am plecat din zonă, vă mai pun pe hârtie câteva rânduri. Nu înainte însă de a vă spune că, aici, mai mult ca oriunde, am constatat că mă doare tot ceea ce se întâmplă atât la noi cât şi la alte popoare. Noile conflicte din Orientul Mijlociu (de parcă nu erau destule!) nu mi-au dat pace, uneori până noaptea târziu. Palestinienii, din nou în conflict cu evreii (sau invers! Dumnezeu ştie cum şi ce să mai crezi)! Pe Drumul Mătăsii, dinspre Orientul îndepărtat, prin Aleppo sau Damasc, în locul caravanelor cu purpura, ce bucura, mai ieri, doamnele Occidentului, astăzi circulă tancurile. Aproape oriunde te-ai afla în zona aceea, auzi, nu cum te-ai aştepta, muzica şi dansurile orientale, ci răpăitul mitralierelor. Peste tot, în lume, mor oameni şi stingerea lor se răsuceşte şi în mine. Durerea însă îmi devine şi chin atunci când văd cu ochii mei cum sfârşim schilodiţi, la propriu, de o oarecare „bombă" trimisă din cine mai ştie care cancelarie a lumii. Evident, pusă la drum doar pentru a nu-i putea vedea pe cei ce trăiesc în puf. În zilele noastre, e mai profitabil să dirijezi de la distanţă (teleghidatele le sunt şi la modă, şi la îndemână) şi să-i pui pe oameni să se măcelărească între ei precum chiorii. Chiar şi când aparţin aceluiaşi popor! Ce ţi-e şi cu ştiinţa?!... Dar mai ales cu „ştiinţa" de a progresa! Alteori, chinul vine din faptul că ne desfigurăm singuri. Sădim, oriunde, ură fără să vrem a şti că dacă ură sădim, ură va răsări şi tot asta o să culegem peste timp. Scuza conform căreia ea, ura, ar fi aruncată sămânţă între noi doar de către cei sus puşi, din punctul meu de vedere, nu stă în picioare câtă vreme le împărtăşim, aproape neclintit, tot ce ne flutură prin faţa ochilor. În consecinţă, cele zise mai adineauri şi multe altele mă fac să cred că spusa după care „raiul ar fi aici, pe pământ", afirmaţie la care, de multe ori, recunosc, am aderat, este apa de ploaie cu care, zi de zi, ne îmbătăm doar pentru că nu suntem pregătiţi să vedem adevărul crud. Vorba lui Platon, în mitul peşterii. Reflectând, îmi dau seama că acela nu e doar un simplu mit, ci o întreagă teorie a cunoaşterii. Dar una e să vrei să cunoşti şi alta e cunoaşterea. Pe de altă parte, greu să cunoşti şi cu atât mai greu să accepţi ca adevăr tot ce ai cunoscut.

Neputinţa acceptării vine, pe de o parte, din eroarea viziunii tale, despre tine, pe de altă parte, din incorecta plasare a noastră, a fiecăruia, în lume. În plus, nu ştim să ne dăruim pentru a primi doar dăruire şi, din instinct, nici nu suntem în stare să ne re-cunoaştem. Ori, fără a ne recunoaşte, cum să ne asumăm? Mai simplu să mergem besmetici printr-o lume la fel de besmetică. Uneori chiar fără de cârmă. Nu ştiu de ce, dar de aici, de departe, din frumosul dominican, mi se pare că omenirea se rostogoleşte de-a valma, mânată doar de interesul fiecăruia. Un interes de tip instinctual ca al unei turme de porci aflaţi în călduri. Zgârmă în mocirle, se tăvălesc tot acolo, apoi se călăresc (fie-mi scuzată expresia!), înghit lăturile altora şi iar se tăvălesc. Evident în altă mocirlă, pentru că a lor, între timp, a devenit un fel de jacuzii conectat chiar şi la satelit. Într-un cuvânt, de neatins. Ideea de globalizare în care, ca amăgire, s-a strecurat vechea poveste a binelui pentru toţi, nu-mi mai pare nici măcar idee, ci o altă formă de a ne accepta, ca slugi, stăpânii, „câinii" sau călăii.

Fraţilor, după ce am văzut cam cum stau chestiunile şi pe aici, cum, de altfel, am văzut prin mai toate colţurile lumii, pot afirma iarăşi, fără rezerve, că sclavagismul nu a dispărut de pe faţa pământului. E acelaşi ca şi în vremurile în care în Africa, se vânau negrii, pentru a munci pe plantaţiile de peste mări. Este la fel ca în urmă cu câteva mii de ani, când, cu cât era mai sfârtecat omul de săbii, de bardă sau topor, în spectacolul public, dat (de cei aleşi şi puşi de prostime sus) tot pentru „om", cu atât era mai înălţător. Diferenţa ar sta doar în faptul că de la cei câţiva sinucigaşi, contextual, gladiatori (evident, fanatizaţi de cei ce voiau să facă bani pe seama lor sau de la chinuiţii ce îşi doreau moartea oricum), s-a ajuns acum, la câte un popor supus la casne cu rachete şi tunuri peste tunuri. De la o simplă arenă (în care ţâşnea sângele ca dintr-o arteziană), fie ea şi piaţa imperului, la Coloseum, s-a ajuns la câte un continent numit zonă de interes democratic. Evident, în primul rând, economic, pentru că doar de-aia e acum petrolul (şi multe altele), ochiul dracului. Banii, cică ar dispărea oricum! În consecinţă, dacă ai în spatele curţii o sondă sau, la subsol, în blocul în care locuieşti, o mină cu zăcământ, fie el şi de uraniu, mai trăieşti ceva timp liber. E adevărăt, fără una, alta, fără dinţi... Iar dacă nu, „de bună voie" te înscri în noul sclavagism. Nu disperaţi, staţi liniştiţi! Noi, ca români, o să trecem mai uşor prin asta, că doar avem experienţa cu înscrisul în colectiv (colhozurile de dincolo de siberii!).

Pentru că tot am pomenit adineauri de libertate şi mai sus despre frumos, trebuie să adaug, măcar ca ingredient, fie şi doar un bob din ce ar trebui să fie drept. Dreptul lăsat de către Dumnezeu pentru a-l apăra şi pedepsi pe om, dreptul pe care l-au inventat romanii, alţii mai târziu... Nu mai contează cine, însă drept să fie, nu pârghie sau mijloc cu care cei ce au puterea să te ardă iar pe rug sau să te execute din nou public, pe stadion sau în Piaţa Prefecturii. Mai nou, pe la spate! ...Că dacă s-a dezvoltat ceva în cei ce, vremelnic, au puterea, acel ceva se cheamă laşitate. „Domnule, nu cumva să-mi pierd « foncţia »! Ce contează dacă nu sunt în stare să mut, dintr-un loc în altul, nici măcar două din cele trei sau patru paie?! Totul e să fiu pe scaun, să am leafă, şpagă cam cât pentru vreo două, trei hangare, avioane şi vreo şase, şapte vile şi să-mi zică lumea şefu'."

Ei, da! Cam aşa şi-ar descrie unii astăzi frumosul, însă după mintea mea, fără de cele despre care v-am vorbit, fără libertate, libertatea de a gândi şi de a te exprima ca omul în toată firea, fără dreptatea (dreaptă!!!) şi încă altele, frumosul, ca ansamblu, nu place, indiferent dacă el poate fi sau nu, concept, cum s-a exprimat Kant. ...Iar frumosul celor de mai înainte, chiar şi mărunt aşa cum e, cu siguranţă, pute. Şi-atunci, când chiar noi stricăm totul, nu credeţi că degeaba a sădit Dumnezeu palmieri aici, la marginea apelor din care se adapă chiar şi universul? Sau nu degeaba a făcut tot El să fie ninşi, doar iarna, munţii, lăsându-ne, zile în şir, verdele crud, drept viaţă în faţa tuturor?

Domnilor, imaginaţi-vă ce ar fi însemnat să fi avut în faţa ochilor, de când i-am deschis, până ce vine aia cu coasa, doar negru? Păi, probabil am fi înnegrit din viaţă, mai mult decât suntem, chiar şi noi, albii, iar negrii ar fi devenit, prin însăşi însuşirea lor, regi. La început mai buni, ca la oricare început, apoi tirani, că doar şi ei sunt oameni şi pot decădea din omenie ca ceilalţi toţi! Sau ce ar fi fost dacă totul ar fi fost alb? Nu, aşa ceva ar fi fost cu neputinţă! Albul are nuanţă! De exemplu albul-murdar, ca judecata nedreaptă şi sentinţele date prin tribunalele lumii, la noi, în România, în special. Nu vă miraţi, unele chiar împotriva mea. Albul şi mai murdar, de prin cancelariile acestui pământ unde se pun la cale măceluri peste măceluri şi furturi peste furturi. Apoi, albul-murdar-murdar, ce n-ar fi fost nicicând un alb. Culoarea specifică japiţelor, joiţinelor, urinelelor, cucuvelelor, sfârlogeilor, într-un cuvânt a celor despre care vă spuneam că s-a prins vopseaua diavolului o clipă mai târziu după ce l-a făcut Dumnezeu pe om. Acum, desigur, nu generalizez, mă refer doar la cele pe care le ştiţi cum au stat scai când în spinarea mea, când a altuia. Fac precizarea pentru că, spre mirarea mea, femei de consum (profesioniste!), sunt şi în paradisul dominican. Cu de-al de -astea, nu am nimic. Câştigă şi ele un ban „cinstit"! Nimic mai mult! Joiţina de la românica e cu totul altceva. Urinela, doar să urle odată: helăuuu! şi ţi-a spart nu numai timpanul, urechea, ci şi casa. Cioc(ciolina) nu numai că îşi împarte bărbăţelul cu mama, dar tot ar mai vrea lângă ei trei, şi un al şaptelea. Dă din coate, dă din toate doar, doar şi-o spori, din timp, mai bine, gaşca. După ea, chipurile, gaşca de haiduci. Termen inventat de scriitorimea comunistă. Dai cu parul în cap la om, îi bagi ţeava puştii pe gât, îi iei până şi sufletul din el şi te inventează scriitorul de vremea împuşcatului! Bazaconii! Haiducii, de-al de Ţârdel, Sfârlogel şi cucuveaua a bătrână, tocmai în mijlocul lor, tâlhari şi atunci, tâlhari şi acum. Joiţina, Urinela, dacă nu eşti cu ochii în patru, doar cu un helăăău, te-a lăsat, cât ai clipi, fără suflare şi în fundul gol. Abia atunci când te cred sau văd căzut, Cioc(ciolina) şi al de limbric dau din şolduri, din buric şi se bucură ca proştii.

Dragii mei, revin la frumosul într-adevăr frumos. Nu uitaţi! Îl ai, îl pipăi, îl miroşi, îl guşti, îl simţi sau îl trăieşti doar dacă eşti, pe faţa pământului, OM. Om să fii şi urci cu uşurinţă în caleaşca frumosului. Ceilalţi, despre care am pomenit de fiecare dată, urâtul pământului, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, ocupă doar un loc în căruţa cu mâţe crăcănate, acum, la modă, şi împăiate cu scârţe, cu pârţe, pline de râie şi păduchi laţi de prin te miri ce coclauri sau dughene adunaţi. Iar acolo sau pe maidan, pute doar a... nu ştiu ce cuvânt aş putea pune aici încât să şi rimeze, să şi exprime tot ce îmi stă mie în minte... Vă las pe voi. Până data viitoare, poate găsiţi un cuvânt ce ar putea exprima tot ce înseamnă joiţine, urinele, cucuvele, sfârlogei etc., altfel spus, mizerie umană pe pământ, strânsă la un loc.

Încă o dată: nu uitaţi că frumosul poţi să-l ai, să-l pipăi, să-l miroşi, să-l guşti, să-l simţi sau să-l trăieşti, doar dacă eşti, pe faţa pământului, OM. Om să fii şi urci, cu uşurinţă, în caleaşca frumosului!

Al vostru, pentru eternitate,
Titus
footer