Revista Art-emis
Balta şarpelui PDF Imprimare Email
Ioan Florin Stanciu   
Miercuri, 12 Septembrie 2012 13:27
Ioan Florin StanciuLaguna ţesută-n ierburi, papură şi ţipirig dintre bungetul din dreapta-al pădurii de plopi şi hărţile mereu schimbătoare-ale Buhazului n-a avut niciodată un nume, dar toată lumea-i zice acum Balta Şarpelui, chiar dacă nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut pe-acolo vreun şarpe mai altfel, că şerpi d-ăştia vineţi de apă , cu urechile galbene ca pucioasa, bântuiau peste tot, de se-ntâmpla deseori să găsim câte unul şi-n casă, încolăcit pe piciorul de scaun sau ascuns după mătură, dimineaţa, când, cu ochii lipiţi, nici nu desluşeai bine ce se mişcă pân colţuri. La fel şi prin baltă, ziceau unii c-ar fi văzut, uneori, vara, cum stratul gros de lintiţă şi de peştişoară dintre plauri se răsucea deodată leneş în sine însuşi, ca şi cum o spirală grea de balaur s-ar fi încolăcit somnolentă pe dedesubt, prin praful şi pulberile lumii, topite de veacuri în laguna ţesută-n mătasa broaştelor, de la Ghiaurpunar. Asta până-ntr-o vară, de mult, când am împlinit şapte ani şi când tata mare a găsit de cuviinţă că-i vremea să-mi facă şi mie un minciog pe potrivă dintr-un cablu electric, d-ăla de-aramă coclită, de 3, din care-a modelat cu mare dibăcie o coadă împletită şi-un cerc pe care a vârât mai apoi un ciorap femeesc înnodat la un cap şi tocmai bun pentru-a pescui lintiţa verde care plutea uleioasă peste apele încremenite-ale băltiţei de nord - cea mai bună şi mai râvnită mâncare pentru spurigaiul de raţe pe care ma'mare le creştea, an de an, în grădina dinspre Buhaz şi care, înnotând în propriul lor rahat,dar veşnic flămânde, făceau un haraiman şi-un lărmălău de nu mai auzeai nici clopotul bisericii, sâmbăta, sau, Doamne fereşte,când bătea la vriun mort sau incendiu, ceva. Astfel, într-o joi, pe la prânz, după ce, cu ditamai traista ţesută la gât, şi cu minciogul nemaiîncercat, într-o mână,m-am prăvălit pe fund şi pe coate pe derdeluşurile de-argilă şlefuite de ploaie printre tufele înstelate de lozioară şi de salbă moale-ale tăpşanului scormonit odinioară-n valuri de lut închegat de către arheologii lui Vasile Pârvan.

Sub malul îngenunchiat dinspre Ghiaurchioi, movilele de pietroaie prăvălite odinioară din turnul de nord al fortului Caraharman erau cotropite acum de nişte umbréle verzui şi buboase printre care se ridicau fel şi fel de ferigi revărsate, ale căror palme imense, unduite de briză, căutau să se agaţe-n văzduh cu o mie de degete nesătule şi calde. Acelaşi freamăt ascuns de pândă încordată şi aceeaşi de voracitate abia stăpânită care învăluia toată balta mă întâmpina iarăşi printre braţele de cefalopod ale sălciilor şi printre mustăţile lacome ale rădăcinilor adventive. Ochi de fluturi carnivori şi de lilieci deşteptaţi pâlpâiau din fundul lăptos al scorburilor. Iar, cât am sărit din pădure şi-am făcut zece paşi prin ciorba vâscoasă a băltoacelor de sub mal, zeci de lipitori ruginii m-au încătuşat de la glezne şi până la brâu, atât de avid şi de disperat, încât mi-a trebuit un sfert de oră ca să le spintec burţile vibrânde, ca nişte arcuri oţelite, şi să le arunc înapoi în mlăştinişul colcăitor unde alte guri, la fel de flămînde, le aşteptau cu înfrigurare. Am rămas nemişcat pe pietroiul cald pe care mă retrăsesem în grabă,ca să cercetez atent balta care se deschidea în rotocoale sinuos ondulate sub orizonturi şi-am băgat de seamă, cu un fior rece pe spate, cum, pe măsură ce lumina scădea, apele deveneau tot mai dense, ţesute cu ierburi lungi şi grele care se încolăceau pe copacii răsturnaţi şi pe stânci cu zvârcoliri încăpăţânate de miriapode avide.
O frumuseţe ameninţătoare şi o pândă încordată a înălţimilor stăpânea pustietatea de pâslă a bălţii. Nuferi galbeni şi albi înstelau cotloanele mai liniştite, cotropite de rizac şi de iarba broaştelor. Sufla un vânt cald dinspre sud şi plaurii înfloraţi se răsuceau greu în calea lui, desfăcând în aerul uleios miresme de indii îndepărtate. Uneori, ca o respiraţie profundă a văilor scufundate, un val şopotitor se ridica printre trestii şi o spinare părelnică de monstru-al adâncurilor tulbura pentru o clipă covorul diafan de lintiţă şi de peştişoară. Începuse să se însereze şi soarele alunecase deja departe în spate, sub carapacea de calcar sarmatic a podişului dobrogean, care,încins încă, mirosea a peliniţă fanată şi-a ţărână dospită. Vîntul căzuse, iar lacul poleit cu platină celestă, translucidă şi rece, părea abia atunci coborît pe pămînt. Doar lăstuni singuratici planau uneori ca nişte săgeţi rătăcite, ciupind cu vîrful aripii oglinda încremenită, pe care tresăreau delicate cercuri concentrice,îndepărtate şi incerte ca nişte iluzii, pentru că aerul era mai limpede şi mai subţire decît o lamă de sabie.

Ameninţarea plutea în văzduh. Oarecum surprins, am văzut cu coada ochiului drept cum o cupolă discoidală de apă se înalţă-n şiroaie dintre plasele de camuflaj ale ierburilor plutitoare, ca să facă loc unui şarpe nemaivăzut, cu spirale-învălmăşite de marmură albă, adunate în formă de con şi levitând parcă pe o circulară tipsie-aburită din aceeaşi marmură opalescent-perlată, translucidă şi enigmatică precum luna, dar atît de impecabil de bălană şi de strălucitoare, încît mie ,acolo, în umbra ghemuită a sălciilor,chiar mi se părea că era iluminată fluorescent pe dinăuntru. Statuia Şarpelui-din-Adâncuri,pentru că, la-nceput, n-am desluşit nicio urmă de viaţă, avea un cap de felină atentă,cu linia gurii-încleştată sever,într-un rictus amar şi sfidător, dar cu plete de fetiţă cuminte, frumos adunate pe lujerul graţios unduit al gâtului cambrat în leneş semn de-ntrebare,amintind de o rară şi miraculoasă lebădă argintie. Capul şarpelui cu ochi vigilenţi şi ficşi din perle verde-pal sidefate, asemenea ochilor de panteră, mă fixau categoric, fermi,orgolios-înţelepţi sau abstras-indolenţi, mai degrabă. Dar, după ce i-am studiat încordat solzii sidefii şi aproape tramnsparenţi ai gâtului, am început să cred că ceva toropitor şi molcom se unduieşte ca un puls sau ca o respiraţie,acolo, pe dedesubt, în trupul lui sfielnic, din lavă celestă. Deoarece două umbre vineţii se încăpăţînau totuşi să mai tulbure nebulos albeaţa de nufăr angelic a inelului median, unde se întrezăreau tulburător nişte norişori vânăt-fluctuanţi şi mult prea omeneşti (arteriali, ai fi zis). Afară, începuse, feerică, fosforescentă şi magică, prima Noapte de Sînziene a anului, iar lumina irizată a Căii Lactee se cernea diamantin prin plasa de crengi, desenînd pe pielea de argint lustruit a statuii un florilegiu de gheţuri şi de oglinzi volatile.

Statuia, învăluită în propria-i lumină aurorală şi preacurată, ca zăpezile de dincolo de nori, alunecase numai puţin într-o parte, arătîndu-şi, pe jumătate, perla ochiului drept, ca şi cum ar fi vrut să mă mai zărească o clipă,ca să-l binecuvînteze cu o umbră de rouă şi de recunoştinţă pe noul său admirator. În noaptea fără hotare de deasupra mării, răsărise, în sfîrşit, imensă, limpede şi feciorelnică luna,iar iradiaţia ei colilie se strecura fulgurant înspre maluri, atrasă ca un magnet de pielea sublim-marmoree a a Şearpelui-de-pe-Lumea-Cealaltă. În vreme ce mie mi se părea că trupul său întreg s-a ridicat volatil, la vreo două palme deasupra lagunei şi că pluteşte aşa, eliberat de tot şi de toate, prin argintul topit al înserării. Iar lumina hipnotică şi rece a marmurei, ca o auroră hipeboree,irizată-n toate culorile spectrului devenise aproape insuportabilă . De atunci însă, ochii mei au dobândit, la lumina obişnuită a zilei, culori de agat verde şi de smarald selenar, iar, noaptea, în întuneric, amândoi sclipesc fosforescent şi terifiant, ca ochii de tigru. footer