Revista Art-emis
Juramântul (2) PDF Imprimare Email
Acad. Petru Soltan, Transnistria   
Sâmbătă, 16 Iunie 2012 19:20
Soltan Petru
V

De la înălţimea vârfurilor de vise cad peste satul meu nişte nori de gheaţă neagră, de-l striveşte într-atâta că până acum nu-i în stare să-şi vină în fire.

Продразвёрстка - măturatul a tot ce e alimentar de la gospodării. Satul se răscoală, odată, apoi a doua oară, spărgând lungul depozit pentru a-şi lua averea. Un pluton de soldaţi, coborât de pe Dealul lui Troian, îl alină. Care e arestat, care fuge în Basarabia. Se arată iar un pic de soare (Noua Politică Economică). Nasc artelele. Lumea, pare, uită: joc la mijloc de sat şi nunţi cât ţine toamna. Ţiganul de Stăşel cu frumoasa-i între loitre în fiecare duminică mână şargii spre târgul de la Dubăsari să tot vândă vetraie, gurare, lanţuhuri, greble. Se întâmpla şi primăveri când duce chiar câte o şaretă. Însă hainii de nori nu se lasă. Gospodari mai cu situaţie sunt scoşi din casele lor frumoase şi duşi în ţara unde creşte gheaţa. Cei rămaşi de-acum nu se mai împotrivesc când vin să le măture podurile. Tăiat este şi subţirelul fir de drum spre Basarabia. Malul Nistrului e păzit zi şi noapte de baionete purtate ţurcă, având la coadă nişte câini mai furioşi ca lupii. Artelele se sting. Din cer coboară foametea. Marfa lui Stăşel nu mai merge. Într-o dimineaţă mamă-sa nu se mai trezeşte. O îngroapă la noul cimitir, într-o mireşte, la margină de ţarnă. E închisă biserica cu tot cu marele cimitir de alături. Toţi decedaţii sunt înmormântaţi în rând cu mama lui Staşel. Nişte străini cu pistoale pe la şolduri fac colhozul din Susul Satului curtea căruia se întinde peste jumătate din cimitirul cela vechi, având lespezi cu inscripţii greceşti. Tatăl meu ajunge vice-preşedinte. Iată că vine timpul şi celui de al doilea colhoz, din Josul satului. Din şiragul a trei gospodării pusteite şi situate la Drumul cel Mare, chiar pe coasta de pandă ce se lasă spre apele Turlei, i se formează curtea. Într-o zi de mai asta deveni un stup de albine speriate, însă foarte ascultătoare. Când un oarecare Beleaev, venit de la Leningrad, e propus pe la post de preşedinte, toţi strigă:
- Nu!! Badea Sânion!.
Un partener de-a lui Beleaev, în ruseşte, face observaţia că mai întâi e nevoie a strânge cererile. Tata le-o transmite în graiul lor. Cel care sare primul e Stahi Ţiganul. Tata personal îi scrie cererea pe care acesta o semnează bucuros printr-o cruciuliţă frântă. Şi aşa porni marea lor prietenie. De aici începe acel legământ pe moarte - unul sus, altul jos. Şi amândoi cu gândul la o viaţă cu noroc mai mare.

Spre seară căruţa ceea cu sunet de clopot tinerel, încărcată cu cele necesare pentru o nouă cusne, purtată de doi şargi şi mânată de Soarele din spate intră în curtea NOROCULUI căutat.
- Căruţa asta-i pintru preşedinti, surâde Soarele după ce aceasta-i descărcată. Şi când Moş Stahi îl vede pe tata aşezat pr scândura pusă în curmezişul loitrelor, desfătat până la extaz, arde-n cai cu puha. Un nor de praf ridicat întunecă şi căruţa şi Soarele din urmă. Şi nu ştia de tihnă. Din noapte în noapte se tot porăia în cusnea cea nouă. În fiecare amiaza Stăşica îi aducea cîte o ulcică de fasole, o jumătate de turtă şi nişte fire de pătrunjel. Tot jarul sufletului, toată energia ceea fără margini i-o demonstra preşedintelui ca un ademenit. Şi era mândru de faptul că tata e purtat de şargii lui, de căruţa cea cu dangătul cela de clopot tinerel – suflul celor doi ochi de căprioară. Pentru Moş Stahi tata devine un vizitiu al Soarelui. Chiar şi atunci când se naşte unicul său copil, o fetiţă, vine de-l întreabă:
- Cum sî-o chem?
- Nina, i-a prins auzul un drag sunet de căruţă. Pe când eu cunoscu-i acestă
mică ţigăncuţă de-acum în Josul Satului, abea în preajma războiului cel mare de la mijloc de secol. Părinţii tot vorbeau de-o casă nouă pe lotul căsoicăi mamei. În acest timp, Beleaev e impus să plece urgent din sat şi-aceasta îşi caută cumpărător la podoaba de casă cu grajd în spate, curte mare în faţă, c-un beci enorm lângă gardul de la marginea de drum. Era casa unui gospodar fugit în Basarabia. Beleşev nu avea timp să se târguiască. Tata vinde vaca la târgul de la Dubăsari şi cumpără casa ceea. Şi iată-ne în Josul Satului într-o gospodărie de mare gospodar, iar vizavi de ea - cocioba lui Moş Stahi. În jocul puzderiei de copii ţâşniţi în curte e amesticată de-acum, ca un pui pârguit de Soare, şi frumuşica Nină. Însă acest joc nu ţine mult. Începu acel război.

Peste tot bocete... Bărbaţii, rând pe rând, sunt scoşi din case şi duşi fără a-le cunoaşte urma. E luat şi tatăl nostru. Mobilizaţi sunt şi şargii lui Moş Stahi. Prin sat trece un enorm şuvoi de lume, ebraici, romi, venit de peste Nistru şi ţinând calea spre răsărit. Nişte slabe bubuituri fac să treacă nemţii. În sat se stabileşte o administraţie română. Se întorc cei fugiţi în Basarabia. Noi revenim la căsăica mamei: stăpânul Moş Todor reveni la casa lui. Tata rătăcit prin pădurea de la Gura Ichelui, vinea noaptea să ne vadă. Şi tot aşa până se desprinde lumea cu această vizita de noapte. S-a desfiinţat colhozul din Josul Satului. Moş Stahi îşi aduce foiul acasă, însă Nina nu mai este printre noi: casele noastre sunt prea departe una de alta, dar se întâmplă că în cei trei ani printre războaiele trecute încolo-încoace prin sat o mai văd odată. Un verişor de-a lui tata, feciorul lui Moş Anton Soltan, după ce-şi face şcoala la Odesa se căsătoreşte şi rămâne cu serviciul acolo. Vara îşi trimitea familia la părinţi, în sat. Soţia acestuia, tanti Ema, era evreicuţă şi cu doi copii micuţi un băeiţel de vre-o cinci şi o fetiţă de vre-o şapte anişori. Era periculos să-i ţii în faţa lumii: îi păştea pericolul ghetoului de la Râmniţa şi din Podolia. Şi aceşti trei inşi se ascundeau în timpul zilei la noi într-o glugă de hlujdani (porumb). Îi hrănem pe ascunse până când veni părintele Mihai, de la Buzău. Tata răcni, de ne sperie pe toţi:
- Mai repede...! Să-i botezăm!
Tata şi cu Moş Anton se duc la părinte să se înţeleagă. Intrând în biserică, dăm de Moş Stahi şi Stăşica, ţinând-o pe Nina de ambele mâini din părţi. Să fi văzut aceste trei fiinţe... Cât de smerite erau, nu altă ci trei icoane. Părintele Mihai n-a răbdat şi şi-a pipăit bărbuţa tunsă scurt, de parcă ar fi căutat s-o ascundă de cea neagră şi stufoasă a lui Moş Stahi. Apoi după o scurtă predică le-a muiat pe rând feţele celor şase într-un vas de alamă, plin cu apă. De atunci Moş Stahi obţine o dublă poreclă - Ţâganu Botezat.

La îndemnul părintelui Mihai, satul porneşte să restabilească clopotniţa, iar părinţii mei să-şi facă o casă nouă în curtea celei vechi. Moş Stahi din noapte în noapte se tot purta între Josul Satului şi casa noastră. Ne-a făcut toate mânerele, cele două gurare, chiar şi o scoabă lată de şters încălţămintea în caz de glod. Însă viaţa înfiripată sub administraţia română n-a ţinut mult. Se întorceau ruşii care, precum se zvonea, de-acum nu mai sunt ca cei de altă dată: au pagoane (epolete) şi n-au să mai facă colhozuri. Într-un sfârşit de noapte spre de duminică - ţin minte - 14 mai, 1944, deasupra satului, cât ţinea cerul, pluteau în aer policandre de lumină. Nu altă, ci toate stelele coborâră peste Marele Cot de Nistru. Nemţii fug. Odată cu răsăritul soarelui ce tremura de atâta roşu intrară în sat ruşii. Susul – un mare târg gălăgios. Tancuri peste tancuri şi pe fiecare – şiroaie de vin şi soldaţi ce tot cântau Catiuşa. Tata apare pe la amiază cu o puşcă militară în spate... e luat să elibereze, probabil, şi Basarabia. Însă luni seara, de pe galeriile de dealuri ce înconjoară Cotul, nemţii încep un atac de artilerie, care ţine o noapte întreagă. Erau bucşite beciurile cu lume. Al nostru fiind cu gârliciul dărâmat, ne obligă a ne ascunde în cel de peste drum, de sub dughiana de visavi. Dimineaţa, de-acum marţi, peste sat dau cârduri de avioane cu blestematele cruci de pe aripi. Casa nouă, era distrusă, ardea în flăcări şi zestrea mamei, căsoica. Clopotniţa nu se mai vede. Întregul Sus de Sat e o chiseliţă (zeamă cu fructe uscate). Aflăm că tata e rănit şi noaptea l-au dus ruşii spre Troian. Noi ne ducem la Lelea în Josul Satului. Spre seară nemţii stăpânesc Troianul, Gâtul Cotului, făcând din Cotul Mare un cimitir de soldaţi sovietici. Când intră nemţii în sat , adâcul beciurilor e stropit cu gloanţe de mitralieră. Care e fără mână, fără un picior, care nu mai are suflet. În ziua de sâmbătă (20.05.44) lumea din sat cu tot necazul e adunată în curtea bisericii, e pornită spre sudul Basarabiei, la pusteitele colonii nemţeşti, chipurile, repatrierea românilor, lăsând în urmă mii şi mii de corpuri ca să le ciupească ciorile şi să le usuce soarele ca pe nişte zărzărele. Şi pe lângă toate acestea mai veni o mare tragedie.

VI

Revin la săptămâna 14.05.44 - 20.05.44. Înainte de a mă întoarce la frumoasa Staşică , am să expun un mic episod păţit de umila mea persoană. Toate rudele din partea mamei erau înfundate în enormul beci al Lelei, desigur, al părinţilor acestora, moş Marcu şi tante Măşica, mari gospodari. În acel beci se făcea de ale mâncării pe treptele ce te coborau în adânc, sub teren. Însă în încăperea ceia spaţioasă nu mai ajungeau alimente pentru cei mulţi înghesuiţi acolo. Iată mă duc spre beciul cu gârliciul suflat de bombele care au distrus casa noastră nouă. Într-un sac au circa 10-15 kg de cartofi îl tot aduc spre ai noştri. O iau spre Drumul cel Mare. Un avion nemţesc mă observă şi a pus în mişcare mitraliera. Nu simţeam frică: aşa e la război: circumstanţele te deprind. Nu m-a nimerit. Se întoarce să vadă dacă mă ţin pe picioare. Contopindu-mă cu pietrele unui gard rămolit, era dificil a mă depista. Ajung până la momentul când s-o iau la dreapta, spre casa Lelei. În stânga peste o casă era cocioaba lui Moş Stahi, care nu avea beci. Astfel, dânşii se protejau de cămăruţa, cu acel cuptoraş. Zarzărul era înflorit, stânjeneii răsăriseră bine, însă încă nu erau înfloriţi sub salcâmul de la vecini. Pentru ce a ieşit Stăşica în colţul cela de grădina - nu cred că a ştiut-o cineva – poate la aroma floricelelor de zarzăr – frumoase şi atrăgătoare ca primul semn de primăvară. Nu s-a mai întors în casă. Moş Stahi o găseşte aşternută peste vatra cu pătrunjel mărunţel. Probabil acel avion şi-a satisfăcut pofta, de război, căutându-mă pe mine. Nu cred să nu fi plâns în hohot Moş Stahi în acea săptămână fără Soare. Pe fundal de secriu a aşternut un lăicer, o jumătate din leasa a celei de lângă ursoaică. La mormântul de sub acel salcâm a fost răsădit un chenar de stânjenei cu bobocii de a da în floare.

VII

Se cere o mică paranteză: cele suplimentare şi nonlipsite de rost din viaţa lui Moş Stahi merită un roman cu multe pagini, însă dacă aş încerca să le expun chiar în mod redus s-ar pierde, s-ar uita esenţa Jurământului. Am să ating doar câteva epizoade. La finele lui august, 1944, întorşi în sat de la coloniile germane din Sudul Basarabiei, de nevoie ne-am dus la casa cumpărată de tata de la Beleaev , visavi de cocioaba lui Moş Stahi. Dânsul, Nina s-au bucurat. Mama gravidă cu şase puradei în urmă, când intră în curte, dă peste stăpânul casei, de Moş Todor, care în timpul celor doua revolte in sat cand oamenii şi-au intors averea din marele depozit fugise în Basarabia. Acum nu mai avea încotro s-o ia. Dânsul ne-a deschis uşa în cămara unde e cuptorul, iar singur trecând cu ale lui în casa cea mare. Semăna cu cioturoasa viţă de tărasă ce proteja de soare cele două ferestre de la încăperea respectivă. Mama se tot ducea prin satele din Basarabia să aducă în desagă pâine. Odată ajunge cu trenul până la Arţâz, fiind prinsă de o ploaie cu gheaţă pe o platformă pentru mărfuri. La întoarcere nu s-a mai plâns de răceala cea intămăduiabilă. Grija unei mame de puişorii săi în pofida propriului sacrificiu. Stăpânul casei rămân eu la cei treisprezece ani. Râşniţa – la câteva zile meşterirea celor necesare necesare: un pat lângă cuptor, altul – pentru părinţi, măsuţă şi scăunele pentru a fi grămăjoară în timpul dejunului, prânzului şi cinei. Mă ajuta şi Moş Stahi la chestiuni ce ţin de piesele metalice. Prepararea bucatelor era pe seama lui Jorj, pe când Ionel îmi făcea probleme zi la zi: fugea de la ore, fiind în clasa întâi.

În octombrie, 1944, tata trecut prin spital şi deci demobilizat, e ales din nou preşedinte de colhoz. Moş Stahi retras cu ferăria sa în vara lui 1941, nu mai revine cu aceasta în curtea mare şi veche: majoritatea lucrurilor necesare le ia pe seama sa mecanizarea treptată a colhozului. La începutul anului 1945 mama naşte al şaptelea copil – o surioară cu numele Titiana ceea ce îi agravează şi mai mult sănătatea. Primăvara lui 1946 cu foametea ceea grozavă îl scoate pe tata din funcţia de preşedinte, chipurile, sub pretextul că s-a lăsat bătut de nemţi. Asta îl face, să recurgă mai des la păhărel. Slăbit şi din motive de alimente îşi pierdu rostul vieţii. Mama e chemată la raion. Crezând că vor s-o interneze la spital, tata o întoarce acasă cu insigna Mamă eroină. Decedează frumuşica surioară de cinci ani, Clara. Apoi o urmează şi mititica de Titiană. Pâinea ne era mălaiul din ghindă, amar şi care se încâlcea între dinţi. Noroc că în toamna lui 1945 tata avu grijă să o strâgă.

În cea mai lungă noapte din istoria Pământului de pe atunci, 21 decembrie, 1946 mama prin acel întuneric urcă spre lumina Domnului pe care l-a proslăvit de mititică. Era o iarnă cu multă zăpadă şi pe fundalul coşciugul era dificil a găsi şi a aşterne stuf. Moş Stahi îl aduce pe al său din sicriul de lângă ursoaica coceoabei sale. Peste vreo doi ani fiica lui Moş Stahi, de-acum fată mare şi imposibil a-şi găsi un mire în sat, pleca în Kazahstan la dizverginarea pământurilor. Chipurile acolo şi se mărită. Rămâne Moş Stahi pe prispă cu motanul acela negru precum îi erau şi gândurile. Şi îl tot mângâie cu palma din când în când. Moş Stahi văzându-l departe pe tata cherchelit se bucură ca un copil, pare coborâse din acest darnic cer o fiinţă de salvare. I s-au jilăvit ochii, de nu ştia încotro să-i întoarcă. Acest Sânion la orice întrevedere îi făcea cald la suflet – părea ca e o viţă de lahor de-a lor. Tata îi arată cucoşelul rupt cel din dreapta puşcăi.
- Era încărcată? sare de întreabă repede Moş Stahi.
- Nu, răspunde tata.
- Mari noroc ai avut, cî putei să uşi(d)zi pi şiniva.
Ambii intră în cusne. Tata e tăcut. Iar Moş Stahi frânge într-o clipă puşca de să-i vadă golul fără cărtuşe şi văzându-l i se înviorează ochii şi mai tare de o încheie repede la loc. Cu o şurubelniţă îi scoate urechea, de care se ţine cucoşelul rupt şi-i zice lui tata:
- Poimâine, şî vii s-o iei.
Tata iesă din cusne, iar Moş Stahi i se uită lung în urmă cu lumina lacrimilor în ochi. Aceste lacrimi îi îneacă sufletul. Apoi se stăpâneşte, scoate ştirbitul de cucoşel din ţiitoare, însă nu poate scăpa din faţa ochilor chipul lui Sânion. Îl vede de departe la lumina Soarelui, cu puşca la umăr, având pe cap un cartuz cu un subţire cozoroc din plastic care frânge razele de Soare. Ştiindu-l înţelept şi bun la suflet cred că îşi zice: „Uitî-ti, şi om mari a fost şi viaţa l-a înnămolit. Di la preşedinti a scăzut într-atâta, încât ş-un păstor nu-l ie în samă. Şi tot sî ţîni di puşca iasta ca di şel din urmî şir di nădejdi. Credi cî-i faşi falî. Tari mai greşeşte. Nevasta şeea dintâi i-a fost puşca di om gospodar". „Tot pentru sine continuă: Ţăjili iestea îs numai de fudulii – ca şi ţocănitu di căruţî, ca şi şerşeii la urechili di nevastî. Mari lucru cî-i avstrsicîe, doar într-o clipî o poţi muie cu jăraticu ista, di-ai faşi din ia on vătrai lung şi di mari folos. Da' lasî sî se mai mângâii şî el cu jucărica asta, cî alta n-are şine sî-l mai ajute di-aşi scutura năcazu' îngrămădit la suflit. Şi o sî-i facî el cucoşelu' ista de o sî-i întindî cu râs colţurili di bu(d)ze a lu' Sânion aista. Lasî sî-l ţînî minti c-o vorbî bunî." Şi Moş Stahi cu mare străduinţă bate în vergeaua asta de pe nicovală, precum a făcut-o de mii de ori, când făcea caielele de pe timpuri. Pe la momente i se pare, că simte o copită grea de cal, ce o ţine din răsputeri pe genunchi deasupra pestelcii asta şi-i ţintueşte potcoava, încât pare bate cuie într-un căpac de secriu. Apoi se mai uită la celalt cucoşel întreg şi pe sub musteţe, pare, îi apare o coadă de râset sarcastic. „Cucoşelu' ista credi, cî el faşi treabî. Diatâta ţîni căpuşoru' aşa di râdicat. Câtă înşălăşiuni. Doar el atât faşi, cât leagî vârfu' dejetului cu dosu acului, şi loveşti în buricu patronului. Cucoşel prostuţ."

Însă, zic şi eu: destinul puştei e mai altfel? E tot acela. Leagă gândul nebun cu ţinta ce-i zădără firea. Se crede regină a puterii, dar de fapt e tot un cucoşel cu fală goală. Şi pe Moş Stahi îl apucă acele gânduri, pe care l-au măcinat nu odată. Şi de dragul lui Sânion şi de nevoia că alt drum nu mai vede. Însă faptul că-şi e păcatul de pe suflet n-are de-acum nici o valoare. În schimb iată puşca asta , o să-l ajute să nu putrezească acolo, fără să nu-l înghită pământul. Tată-său s-a dus cu apele Nistrului, mama-sa e la răsărit de sat, iar Staşica doarme sub acel salcâm. Poate doar el va avea norocul să aibă vre-un semn deasupra căpătîiului. Mamă-sa cică-i povestea, că lahorii nu se îngropau, ci să făcea din ei cenuşă şi cu ea săturau vânturile haine. Şi Moş Stahi tot bate în caiaua asta de-acum cu două capete, de pare că-şi toarnă tot sufletul în ceea ce v-a fi cucoşel. Îşi toarnă ultima picătură de suflare la lumina zeului de Soare.

Şi când acesta se lasă la margine de sat, de formează nişte umbre fără capete, tata trece drumul îngust ca printr-o săritură peste un gard scăzut şi intră în casa lui Moş Stahi ca să-şi ia odorul de puşcă. Bate în uşa deschisă de la tindă şi răsturnată pe partea peretelui de la cusne, însă toată casa-i mută, de pare că n-are putere să nască măcar un răsunet leşinat de la slaba ciocanitură.

Uşa din stânga, de la cusne, unde s-ar cere un colţ de casă mare, e deschisă. Tata păşeşte şi se ingeşte prin slabul întuneric. Dă cu ochii de puşcă, care fiind rezemată de scară, nu mai ştie cum să-şi ascundă păcatul. Ea nu-i de vină. Aşa a ştiut s-o folosească Moş Stahi – de la gând până la ţintă. Şi acum uită-te, îi priveşte tata picioarele spălate şi învineţite, ce atârnă legate prin trupul lui deşirat de o grindă din cele scutite de povara podului şi încă conturate limpede de subţirica lumină, răzbătută de sus prin crăpăturile capacului închis din frontonul de Miază-Zi al casei. Bietul căpac. În sfârşit s-a văzut şi el scăpat de frânghia ceia săţioasă şi s-a lăsat ca o perdea. Ştreangul acela prea lung, ce-l tot ţinea din scurt, şi-a găsit altă ocupaţie. Alături stau neclintite – butoiul săturat cu apă, ciubărul proaspăt clătit şi sprijinit de el. Iar lângă scară, pe un scăunel mititel de tot, un mic prosop în negru şi umed. În negru l-a găsit tata legat de acea frânghie, alături de sicriul coborât, din pod, având pe fundal întins rămăşiţa cea de leasă. L-a înmormântat tata ca pe un drag om lângă Stăşica, însă fără cruce lărgind chenarul de stângenei de-acum cu florile uscate. Las' să doarmă aceşti doi lahorieni[1] în solul nostrum cel blajin.
--------------------------------------------------------------------
[1] Lahorienii reprezintă populaţia marei urbe Lahore, actualmente în Pakistan. Însă, cu vreo cinci sute de ani în urmă era o localitate de ferari cu aceeaşi denumire. E cunoscut că pe atunci un mogul nu reuşea să-l învingă cu armata sa pe rajah, principele Rujasthanului: armele acestui din urmă, fiind făcute de lahorieni, erau mai performante. Cu timpul, secolul XVI, rajah cade. Lahoreienii de atâtă ruşine JURĂ: nicicând nu mai fac scule de război, ci doar de cele necesare pentru agricultură şi viaţă paşnică şi au să se împrăştie în lume prin localităţile mai ascunse de şleaurile războinice. footer