Revista Art-emis
Fabricile de diplome PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Marţi, 22 Mai 2012 22:19
Prof. Univ. Dr. Ion Coja
„Paul Cornea şi Dolfi Drimer au inventat «fabricile de diplome»! Ei au declanşat procesul de degradare a învăţămîntului românesc!" (Ion Coja)

Petre Burlacu: Domnule profesor Ion Coja, aţi publicat pe site-ul dumneavoastră textul domnului profesor Dan Ungureanu despre halul în care a decăzut învățământul filologic din România. Este un text mai vechi, de ce l-aţi publicat abia acum? Cumva sub impresia scandalului produs în jurul miniştrilor propuşi la Învățământ de Victor Ponta?

Prof. Univ. Dr. Ion Coja: Cred că da! Nu pot spune că este picătura care a umplut paharul, mai degrabă m-am necăjit pentru Ponta că nu este cel care părea a fi... Încă o şansă ratată, se pare.

P.B.: Cum apreciați reacția presei, a societăţii?

I.C.: Lamentabilă!... S-a oprit, nici măcar la mijlocul drumului nu a ajuns! S-a limitat la nişte excrescențe mai vizibile acum şi mai urât mirositoare după gafele lui Ponta, fără să meargă la esenţa şi totalitatea lucrurilor!... Nici măcar nu s-au întrebat cum a putut madam aceea să ajungă într-un organism juridic de elită, ca reprezentantă a societăţii civile?! Este evident că toată cariera ei este legată de minciună, de sistemul fraudulos de acordare a titlurilor universitare, a doctoratelor etc., sistem de care au beneficiat 80% dintre aşa zişii noştri politicieni, în frunte, probabil, cu soţul ei! Aşa se explică presiunile făcute asupra lui Ponta: majoritatea parlamentarilor USL, probabil, îi sunt îndatoraţi! I-a făcut oameni!... I-a făcut doctori şi profesori universitari pe bandă rulantă! O ruşine naţională, pur şi simplu! Iar presa comentează greşelile ei de ortografie numai!... Şi eu fac greşeli de ortografie! Nu sunt la pas cu DEX-ul!

P.B.: Credeţi că vom ajunge să-l regretăm pe Funeriu, fostul ministru?

I.C.: Ipochimenul acela, care a făcut de ruşine biroul lui Spiru Haret, nu e cu nimic mai breaz! Tot un impostor! Când a fost numit ministru, nu exista nicio performanţă care să-l recomande, nu avea nici o oră petrecută la catedră, în viaţa lui nu ţinuse în mână un catalog, nu dăduse o notă vreunui elev sau student! Culmea, nu avea nici măcar liceul terminat!... I-a chemat pe subalternii săi din comisia de echivalare a studiilor şi le-a cerut să-i echivaleze studiile făcute în străinătate, să-i elibereze o diplomă de bacalaureat şi una de licență! Spre cinstea lor, membrii acelei comisii au cercetat actele prezentate de onor hahalera de ministru şi au ajuns la concluzia că nu pot fi echivalate ca bacalaureat şi licență! Iar presa, din ce motive?, nu a reacționat. S-a mulțumit cu bâlbâiala impostorului: cât timp va fi el ministru nu-şi va face echivalarea studiilor! Dar de ce nu a făcut până atunci echivalarea? De ce n-o face acum?!...

P.B.: Vorbiți serios? Domnul Funeriu...

I.C.: Care domn, domnule? Dacă ăstuia îi zici domn, atunci mie cum o să-mi mai spui!... Sau poştaşului?!

P.B.: Iertare, vă rog!... Dar parcă nu aş crede!... Nici bacalaureatul?!

I.C.: Aşa mi-au spus câţiva foşti studenţi care lucrează la minister, pe acolo. Tot ministerul ştie! Să facă bine domnul dumitale şi să vină cu diplomele la control! Iar domnul Boc nu e nici acum prea târziu să ne explice care a fost raţiunea pentru care a făcut ministru din acest ciudat personaj! Îl vezi după căutătură că ceva nu-i în regulă în capul individului!... Ca şi coafura fostei viitoare ministrese!... Cum să aduci în guvern asemenea arătări?! Credeam că e ceva de capul lui Ponta, ca şi de-al lui Boc!... Păreau mai deştepţi!

P.B.: Credeți că legea Învăţământului promovată de... numitul Funeriu ar trebui abrogată şi de ce?

I.C.: Dacă informaţiile mele sunt corecte, se pare că Funeriu ăsta a fost şantajat de U.D.M.R. chiar pe acest subiect, al diplomelor sale imposibil de echivalat! Aşa se explică mulţimea de prevederi de inspiraţie udemeristă din lege. I-au forţat mâna! Legea trebuie urgent abrogată, până nu apucă să fie cât de cât pusă în funcţiune. Unele prevederi, chiar dacă ar merita să fie reţinute, sunt prea puţine în comparaţie cu celelalte, care ar bulversa învăţământul.

P.B.: Dacă, prin absurd, aţi fi numit ministru la Învățămînt, ce măsuri aţiați lua?

I.C.: Domnule, mi-a povestit cineva despre Nicu Ceauşescu cum că la o întâlnire cu activul de partid din nu mai ştiu ce domeniu, ţinută la Păltiniş, pe când bietul băiat era secretar P.C.R. la Sibiu, a intervenit după o oră de dezbateri şi a întrebat cine din sală are studiile făcute la fără frecvență. Au ridicat mâna aproape jumătate din sală şi tot prezidiul, iar Nicuşor le-a zis ca în pauză să-şi facă bagajele şi să plece acasă! Lucrările conferinţei vor continua cu cei care şi-au făcut la zi studiile!... Era ştiut că la F.F., la „fără frică", îşi făceau studiile toţi activiştii de partid, adică îndeplineau o formalitate şi deveneau licenţiați!... Deci, trebuie imediat făcut ceva ca să reparăm, să începem să reparăm răul imens provocat societății românești de apariția învățămânului privat, particular. Mă grăbesc însă să precizez că, totuşi, nivelul învăţământului universitar la F.F., înainte de 1990, nu se compara cu nivelul facultăților particulare de după 1990! Era net superior acestora! Au fost la F.F. absolvenţi care apoi şi-au dat şi doctoratul, „pe bune"! Nu ca domnii parlamentari care au trecut pe la felurite „fabrici de diplome", singurele fabrici din România care duduie din plin!

P.B.: N-aţi predat niciodată la o universitate particulară?

I.C.: Am refuzat câteva invitaţii, din principiu. Dar nu mi-ar fi fost ruşine să predau la „Spiru Haret", de pildă! Sau la universitatea înfiinţată de regretatul Filipaş. Spun că am refuzat „din principiu", deoarece de la bun început am fost împotriva universităţilor particulare, a învățămîntului privat, aşa cum s-a făcut acesta la noi! Dumneata nu ai de unde să ştii, dar totul a început ca o escrocherie, a unuia, Dolfi Drimer. În februarie 1990 a anunțat că el înfiinţează o universitate, că primeşte studenţi în anul I la medicină - era facultatea cea mai căutată pe vremea aceea, îi primeşte fără examen de admitere, dar, fireşte, cu o taxă substanţială! A încropit un sediu, un corp profesoral şi i-a dat drumul! Universitatea Ecologică!... M-am dus imediat la Mihai Şora, era ministru, i-am explicat că ministerul nu poate accepta asemenea aiureală şi că trebuie să intervină. Şora m-a trimis la Paul Cornea, care răspundea ca ministru adjunct de învăţământul universitar. Îl ştiam bine de Paul Cornea, ca pe un om serios, rezonabil, cu bun simţ etc. Spre marea mea mirare am dat peste un alt Paul Cornea, mult schimbat, se făcea că nu pricepe de ce ar fi nevoie de o lege, de o reglementare pentru a introduce în România învăţământul particular, de ce ar fi o problemă de interes pentru minister înfiinţarea acestor universităţi pariculare. După discuţia cu Paul Cornea am plecat de la minister cu o întrebare, o nelămurire: ce caută un asfel de individ la minister?!... Să răspundă de tot învăţământul universitar?! Era evidentă impostura! Am început, fără voia mea, să-mi aduc aminte toate vorbele, bârfele sau acuzele care circulau pe seama lui Paul Cornea în facultate, în mediul scriitoricesc. Nu le dădusem nicio atenţie până atunci!... Eram obligat acum să le iau în serios şi, pe cât se putea, să le verific! Mă obliga Paul Cornea...

P.B.: Cam ce bârfe?

I.C.: Ai să râzi! Printre altele, repet: printre altele, unele acuzaţii foarte grave, se vorbea şi de diplomele de studiu ale lui Paul Cornea, că nu ar fi în regulă. În sensul că este absolvent al facultății de drept, pare-mi-se, deci că nu are studii filologice, dar este profesor la facultatea de filologie, conduce doctorate! Ca şi Ovid Crohmălniceanu, absolvent al facultății de construcţii, sau Ion Vitner, absolvent al facultăţii de stomatologie... Să tot rămâi cu gura ca la dentist când auzeai poveştile astea!... Nu am dat atenţie acestor bârfe, numai că deunăzi, discutându-se despre subiectul diplome false, un cunoscut critic literar a lansat o acuzaţie tare neplăcută pentru memoria lui Crohu şi a lui Vitner, cum că diplomele lor erau false!

P.B.: Cei trei foşti colegi ai dumneavoastră au fost evrei, după câte ştiu.

I.C.: Unul încă mai este!

P. B.: Cum adică?

I.C.: Adică încă mai trăieşte, Dumnezeu să-i dea zile cât mai multe. Mă refer la Paul Cornea! Se ţine bine, ştiu că nu-i pică bine să vorbesc eu de aceste lucruri, nici mie nu-mi face plăcere! Dar cred că greşim atunci când, de ruşinea celuilalt, nu-i punem în faţă oglinda! Şi această oglindă, pusă în faţa lui Paul Cornea, înseamnă să ceri explicaţii: ce mai căutai tovarăşe Paul Cornea, după decembrie 1990, la Ministerul Învăţământului?! De ce nu ai stat în banca ta, ca să ne ajuţi să uităm ce belele ai făcut cândva! Ce tinichele ţi s-au atârnat de coadă pe vremea când erai mare sculă în P.C.R., în anii ăia nenorociţi, ai cominternului?!...

P.B.: Nu vreți să fiţi mai explicit?

I.C.: Nu prea vreau!... Mi-e ruşine, jenă, lehamite!... Dar n-am încotro şi, vorbind de dezastrul provocat în învăţământul românesc prin apariţia „fabricilor de diplome", mă văd obligat să pomenesc aceste două nume, ale celor mai vinovaţi de acest dezastru: Dolfi Drimer şi Paul Cornea! Ei au săpat breşa, prima, care apoi s-a lărgit şi a devenit cancerul societăţii româneşti! Să-l vezi pe comunistul Paul Cornea elogiind proprietatea particulară împinsă până la proprietatea particulară asupra unei universități, ceea ce nici măcar înainte de 1944, pe vremea burghezo-moşierimii, nu s-a pomenit, a fost pentru mine spectacolul trist al negării de sine, oferit de Paul Cornea! Nu mai rămânea nimic din Paul Cornea cel ştiut de mine din amfiteatrul Odobeşti, unde lua din când în când cuvântul şi lumina conclavul de profesori şi studenți! Nu mai aveam ce respecta! Nu mai rămăsese nimic din ce respectasem cândva!... Mințise! Nu fusese niciodată comunist! Nici măcar atunci când participase la oprimarea şi încarcerarea tineretului anti-comunist! O făcuse din oportunism sau, Doamne, fereşte, din anti-românism, din pornirea de a compromite şi distruge tot ce este românesc!... Căci acesta a fost rezultatul înfiinţării peste noapte a învăţământului universitar particular, moşit cu discreţie şi eficiență de Paul Cornea: compromiterea aproape iremediabilă a învăţământului românesc la toate nivelurile sale! Sfertodocţii scoşi cu ghiotura de Dolfi Drimer & Comp. nu au ajuns numai în Parlamentul României şi în Guvern, mii dintre ei au ajuns şi vor continua să ajungă la catedră, prin şcoli şi licee, sunt acum profesori care predau elevilor propria lor incultură şi impostură, bezmeticeala arogantă din tărtăcuţa lor seacă! Şi mai ales vor afişa în relaţiile cu elevii şi părinții disponibilitatea la fraudă, frauda care pe ei i-a făcut din nimic intelectuali, ditamai profesorii, unii chiar universitari! Asta este marea contribuţie a lui Paul Cornea ca ministru, în 1990! A împins de râpă învăţământul românesc! A făcut-o pentru banii lui Drimer? Pentru ce aţi făcut-o, domnule Paul Cornea? Că nu de prost aţi făcut-o!

P.B.: Putem reveni la diplome? Cum este cu diploma lui Paul Cornea?

I.C.: Auzisem că are studii de drept sau filosofie!... Nu filologice. Dar de curând, un critic literar care cunoaşte biografia scretă a tuturor confraţilor săi, susţine ceva foarte interesant, cum că diploma de inginer a lui Crohmălniceanu şi de stomatolog a lui Vitner ar fi false! Le-ar fi obținut aşa cum mulţi evrei s-au pricopsit după război cu o diplomă universitară fără să treacă pe la vreun curs sau examen. A fost atunci un fel de pomană, ca reparaţie minimă pentru suferinţele evreilor din timpul războiului!...

P.B.: Ce interes aveau să falsifice o diplomă de inginer devreme ce ei au făcut carieră ca filologi?! De ce nu şi-au scos o diplomă falsă de filologi?!

I.C.: Aşa am zis şi eu, dar mă înşelam! Hai să zicem că Crohmălniceanu şi-ar fi procurat o diplomă falsă de filolog, de absolvent al unei facultăţi de filologie! Şi venea cu diploma aia să predea la facultatea de filologie din Bucureşti! Nu l-ar fi întrebat ceilalţi profesori cu cine a fost coleg de facultate, de an? Cu cine a dat examenul de istoria limbii sau cel de estetică? Îl prindeau imediat cu minciuna! Aşa, susţinând că este diplomat inginer, nimeni nu l-a mai deranjat pe Crohu să-l întrebe cu cine a dat examenul de rezistenţa materialelor sau cu ce proiect ingineresc a obţinut licenţa! Ingenios, nu?!
Ei, bine, acel critic literar scociorâtor prin biografiile obscure, susţine că aceeaşi este situaţia şi în cazul lui Paul Cornea!... Caz în care le-am găsi un precedent ilustru lui Funeriu şi Corina Dumitrescu: domnul Paul Cornea. Başca Ovid Crohmălniceanu şi câţi or mai fi, făcuţi doctori, profesori sau ingineri cu japca, după 1944!

P.B.: Iar o să fiţi acuzat de anti-semitism!

I.C.: S-ar putea, în cazul lui Paul Cornea, să fiu anti-semit, aşa cum în cazul lui Funeriu sunt anti-român. Şi aşa mai departe! Am fost anti-semit şi atunci când l-am acuzat pe Nicolae Cajal că nu are studiile complete pentru diploma de medic! Dar omul m-a căutat şi mi-a dat explicaţiile lămuritoare, drept care mi-am revizuit părerea, mi-am făcut mea culpa şi totul a re-intrat în normal! Abia aştept să-mi fac mea culpa şi în cazul lui Paul Cornea sau Ov. S. Crohmălniceanu! Ori Valter Roman!

P.B.: N-ați zis nimic de Valter Roman!

I.C.: E şi el pe lista suspecţilor! Nu l-am crezut pe neînduratul critic, aşa că am încercat să verific, ştiam că Valter Roman fost-a inginer. Iar ca militar fusese artilerist. Se potrivea. M-am dus pe Google şi am aflat că şi-a făcut studiile şi a devenit inginer la Brno. Dar din aceeaşi biografie reiese că „a tranzitat" prin Cehoslovacia, în drum spre U.R.S.S. Cum vine aia să faci o facultate tranzitând prin ţara respectivă?!... Aşa că-l fac atent pe Petre Roman, despre care mi s-a spus că are un cult pentru tatăl său, să lămurească această chestiune! E în joc onoarea lui Valter Roman! A ieşit cam terfelită după prestaţia ca prim ministru a feciorului şi mai ales după dezvăluirile făcute de mai mulţi istorici români şi străini privind poziţia sa, a lui Valter Roman, în problema Transilvaniei. Poziţie care frizează trădarea de patrie, dacă cumva România a fost patria lui Valter Roman...

P.B.: Mi-e teamă că o să vă faceţi mea culpa şi pentru Valter Roman!

I.C.: De ce să-ţi fie teamă?! Ar trebui să te bucuri că trăim într-o lume care se dovedeşte astfel a fi mai cinstită cu un om, Valter Roman, pe care, dacă ajung să-mi fac mea culpa, îl putem trece din categoria puşlamalelor în categoria oamenilor serioşi!...
Dar cred că ar fi instructiv să dau mai multe detalii despre cazul Nicolae Cajal: în toamna lui 1944, Cajal şi alți tineri evrei, nu puţini, au venit la Institutul de Medicină şi au cerut să se înscrie în anul al V-lea de facultate. În versiunea auzită de mine, acei tineri evrei ar fi pretins că dacă nu ar fi fost aplicate legi discriminatorii în 1941, ei ar fi trebuit în toamna lui 1944 să fie în anul al V-lea! Drept care au considerat că este dreptul lor să se înscrie direct în anul V. Mi s-a părut cam abuzivă această interpretare şi m-am grăbit să sar la gâtul bietului Cajal, acuzându-l că a sărit peste... primii patru ani de facultate. Nicolae Cajal, într-o scrisoare publică în care mi-a răspuns, a făcut referire la alte afirmaţii de-ale mele, privind Transnistria, dar nu a zis nicio vorbă despre studiile sale universitare. În schimb l-a trimis la mine pe Eugen Simion, cu un mesaj oral, dacă pot spune aşa, explicându-mi că în anii aceia de teroare şi oprimare, când noi ştiam că evreii au fost scoşi din şcoli de Ion Antonescu, acesta le-a dat totuşi evreilor voie şi sprijinul material şi logistic necesar pentru a înfiinţa o reţea de învăţământ în toată ţara pentru copiii evrei. La Bucureşti s-a organizat și o universitate, cu facultate de medicină. Cajal făcuse deci primii patru ani de medicină la acea universitate, al cărei nivel era chiar satisfăcător. Dar s-a ferit Cajal să recunoască public aceasta, deoarece intra astfel în contradicţie cu istoricii evrei care susţineau pe toate televiziunile, după 1990, că Antonescu i-a dat afară pe evrei din şcoli, împiedicându-i să-şi continue studiile! O minciună neruşinată! Pe care Cajal nu a avut tăria s-o denunţe public... Ci numai la ureche, mie!...

P.B.: Să ne întoarcem la scrisoarea domnului profesor Dan Ungureanu, la studenții de la filologie...

I.C.: Trist subiect!... Vreau să povestesc două întâmplări, cu mine martor: în 1969, la Nancy, am fost cu trupa studenţească de teatru „Podul", care participa la un festival cu un spectacol după piesa mea Adio, Julieta, adio! În trupă erau şi vreo patru-cinci studente de la filologie! La Filologie veneau cele mai frumoase studente... Organizatorii au pus la dispoziţia fiecărei trupe de teatru un însoţitor, student, care să ne plimbe, să ne arate, să ne facă toate poftele incluse în program. S-a nimerit ca însoţitoarea noastră să fie studentă la filologie, se pregătea să se facă profesoară de limba franceză. Era în ultimul an de facultate. Printre fetele noastre, mi-aduc aminte, era şi viitoarea doamnă Mircea Martin. Fireşte, s-a legat o mică prietenie cu colega lor din Nancy, au stat de vorbă despre una, alta, inclusiv despre facultate. Şi numai ce mă trezesc eu că vin studentele din trupă la mine şi mă iau la rost: Domnule profesor, franțuzoaica noastră nu a auzit nici de Ferdinand de Saussure, nici de Meillet!... Nici de Martinet... Ce-aţi avut cu noi să ne chinuiți cu autori de care în ţara lor nu a auzit nimeni?!

P.B.: Adică la București se făcea carte mai bună ca la Nancy? Însăși cultura şi literatura franceză se preda la un nivel mai înalt?

I.C.: A doua amintire: din 1969 n-am mai primit paşaport până în 1984, când m-am dus glonţ la Paris! Acolo m-am revăzut cu câţiva foşti colegi. L-am întâlnit cu mare plăcere și pe un fost student: Bogdan Bradoschi, unul dintre studenții cei mai buni pe care i-am avut, cam din stirpea lui Ioan Petru Culianu. Rămăsese în Franţa, după ce la Bucureşti făcuse engleza. Tocmai terminase la Sorbona a doua facultate: limba germană. Am discutat despre proiectele sale, ale mele etc. Am ajuns şi la discuţii despre studenţii şi profesorii de la Sorbona. Îl citez întocmai: „Nu se compară ce ce-i la noi!" Cum, domnule, suntem chiar aşa de răi? M-a corectat. Nu înţelesesem. A precizat: „Păi în Pitar Moş am făcut carte, se face carte, domnule profesor!" Şi mi-a dat o sumedenie de detalii despre nivelul Sobonei, mult sub al facultăţii noastre. Nu-mi venea să cred. În final i-am zis: Domnule Bogdan, când mă întorc la Bucureşti, îmi dai voie ca la prima adunare de sindicat să povestesc ce mi-ai spus despre nivelul şcolii din Pitar Moş, al cărei absolvent eşti? Foştii dumitale profesori sunt sigur că nu te-au uitat!... Aşadar, pentru un student eminent, care a făcut două facultăţi de filologie, una la Bucureşti, alta la Paris, la vestita Sorbona, comparaţia pe care o putea face în perfectă cunoştinţă de cauză era net favorabilă filologiei bucureştene!

P.B.: Iar acum Universitatea Bucureşti e pe locul 500 în lume!...

I.C.: Eu am făcut facultatea de limba română în anii 1960-65. Nouă semestre de cursuri şi seminarii, iar semestrul zece, ultimul, pentru pregătirea licenţei. La examenul de licenţă era ştiut că un sfert cel puţin dintre absolvenţi nu luau examenul din prima sesiune... Iar unii niciodată, după 3-4 încercări. Am făcut patru semestre de latină, două de slavă veche, două semestre de folclor, trei de teoria limbii, cinci semestre de literatură universală, nu mai zic de cursurile de bază, limbă şi literatură română, o limbă străină, pedagogie, psihologie... Erau şi cursurile de ideologie marxistă, dar dacă aveai noroc de un profesor isteţ, cum am avut-o noi pe doamna Ioanid, deveneau interesante, pasionante, utile, chiar şi aceste cursuri. Ce se face azi este un pospai de învățătură... Iar degradarea s-a produs după 1990, în ritm galopant. Nu era nevoie în U.E. să vină nişte români prea şcoliţi! Toţi copiii români care plecau din ţară cu familia şi se înscriau la şcoală în străinătate făceau furori cu câtă matematică ştiau, câtă istorie, cultură generală etc. S-au luat măsuri urgente de la Bruxelles ca situaţia să fie radical schimbată!

P.B.: Când v-aţi întors în ţară, aţipovestit întâlnirea de la Paris cu fostul dumneavoastră student?

I.C.: Nu, n-am apucat, căci nu s-a mai ţinut nicio şedinţă de sindicat, până în 1990, când s-a ţinut ultima... Hai să povestesc de ce în ultimii zece ani noi, cei de la filologie, nu am mai ţinut nicio şedinţă de sindicat. Din cauza mea! Am avut, în 1979 sau 1980, un conflict cu doamna Angela Ion, soţie de general şi primar al Capitalei, mare lider sindical pe Universitate sau chiar pe Centru Universitar. În urma acelui conflict eu am decis să nu mai plătesc cotizaţia de sindicat decât după ce, la prima adunare de sindicat, eu le voi povesti colegilor conflictul meu cu doamna Angela Ion, iar ei să decidă dacă mai trebuie să plătesc cotizaţia!... Am dat această explicaţie colegului care strângea cotizaţia, am dat-o şi la Partid, unde m-au chemat, am dat-o şi lui Alexandru Graur care, la angajarea mea, se pusese garant moral că voi fi om serios. Graur m-a ascultat şi la sfârșit mi-a dat dreptate... N-am prea făcut caz de această întâmplare, dar m-a făcut atent alt coleg paraşutat la Paris înainte de 1990, Alexandru Sincu, cum că ar trebui să povestesc mai des acest episod, care dovedeşte multe, ar fi util pentru a înţelege anii aceia... Profit de ocazie şi apelez la cititorii acestui site: dacă vreunul dintre dumneavoastră îl cunoaşteţi pe Bogdan Bradoschi, m-aş bucura să aflu de bine despre el, eventual şi o adresă de Email... Repet, a fost cam de nivelul lui Culianu, ca dotare intelectuală, erudiţie. Aş zice că n-a avut norocul lui Culianu, cu gândul la Mircea Eliade... Dar cred că este vorba de altceva: sunt mulţi intelectuali de mare clasă care nu au priceperea de „a-şi vinde marfa"! Nu ştiu să se pună în valoare, să facă caz de ideile, de cărţile lor, de teoriile lor... Bogdan Bradoschi mi s-a părut a fi din această clasă de „handicapaţi"... Clasă din care fac parte şi eu, la urma urmelor!

P.B.: Dumneavoastră?! N-aş prea zice! La ce vă referiţi?

I.C.: Am să-ţi dau un singur exemplu: După 1990 am scris două romane, Salonul de reanimare şi Vin Americanii. Un autor normal „la cap" are grijă să ajungă cartea sa la criticii literari, la cronicarii literari. Eu am dat sute de exemplare gratuit la te miri cine, dar niciun exemplar din aceste cărţila criticii literari care stabilesc „cotaţia"... Nu aş putea spune exact de ce!
Aşadar, criteriile de evaluare după care Universitatea Bucureşti este azi pe locul 500, dacă cineva s-ar apuca să le aplice Universităţii Bucureşti din anii 1960-80, sunt sigur că ne-am califica pe primele douăzeci de locuri din lume... Culmea, ştii care este la noi? Noi nu ne dădeam seama că nivelul şcolii noastre este aşa de ridicat! Am fi zis că multe merg aiurea, şi chiar mergeau aiurea! Dar nu vedeam şi partea cea bună a realităţii! Oricum, exista preocuparea sinceră, susţinută şi stimulată de autorităţi, pentru ameliorare, pentru îmbunătăţire! Care azi lipseşte cu totul! Adică lipseşte şi speranţa!...

P.B.: E de vină tot Paul Cornea?

I.C.: Fiecare, cu partea lui, suntem de vină toţi!... Nu numai alde Paul Cornea! Eu mă simt cel mai vinovat...

A consemnat Petre Burlacu footer