Revista Art-emis
Academician Dimitrie Vatamaniuc PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Duminică, 17 Octombrie 2010 21:32

Dimitrie VatamaniucDimitrie Vatamaniuc - Eminescolog, Membru al Academiei Române

MDP:: Stimate domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, sînteţi cel mai important eminescolog în viaţă, unul dintre bine-cunoscătorii operei „Luceafărului”. Încă din timpul vieţii poetului şi pînă în zilele noastre, destinul şi opera lui Eminescu s-au găsit, în mod permanent, între atitudinile iconoclaste şi cele iconodule. Unde vă regăsiţi Domnia Voastră?

Acad. Dimitrie Vatamaniuc: Există două poziţii în raport cu opera lui Mihai Eminescu, a editorilor, care o privesc dinlăuntrul ei şi a exegeţilor care o privesc dinafară, pe baza textelor oferite de editori. Mă situez, ca editor al operei lui Eminescu, în interiorul ei. Duc mai departe şi finalizez ediţia academică integrală a operei lui Eminescu, fondată de Perpessicius în 1939, care tipăreşte, până în anul 1963, şase volume. Ele acoperă două secţiuni din scrierile lui Eminescu, poezia şi creaţia literară. Au rămas descoperite alte şase secţiuni ale scrierilor eminesciene: proza, dramaturgia, publicistica, traducerile, fragmentarium şi corespondenţa. Mi-a revenit sarcina să continuu această ediţie, fiind coordonatorul general şi pentru note şi comentarii, iar Petru Creţia, pentru stabilirea filologică a textelor. Colectivul nostru, iniţial foarte restrâns, s-a completat pe parcursul elaborării ediţiei între 1977 şi 1993 cu noi cercetători, ale căror nume sunt menţionate la începutul fiecărui volum. Secţiunea cea mai extinsă o reprezintă Publicistica: Opere IX, Opere X, Opere XI, Opere XII şi Opere XIII. Am avut de rezolvat cea mai grea problemă, pentru că Eminescu nu îşi semnează articolele pe care le publică în presă, cum era în practica vremii, cu doar câteva excepţii. Stabilirea paternităţii articolelor a fost şi rămâne cea mai sensibilă problemă. Nu mi s-a semnalat până acum, să fi săvârşit erori în stabilirea paternităţii articolelor lui Eminescu, publicate în presa românească sau străină a vremii.

Agresat la el acasă, căutîndu-i-se defecte imaginare, lui Eminescu i-au fost atribuite calificative la care un om cinstit cu greu poate rămîne insensibil: vetust, imoral, „nulitate literară”, xenofob, anacronic, „geniu impus”, corupător al tineretului, pericol naţional, „cadavrul din debaraua românilor”... Este bine cunoscută afirmaţia Domniei Voastre: „Ar trebui să ne tremure condeiul în mână, cînd ne apucăm să scriem despre Eminescu, înainte de-a cunoaşte, cât de cât, biografia sa intelectuală.” Ce ar mai fi de spus?

Găsesc nimerit să adaug la ceea ce am spus mai înainte, că nu am cunoştiinţă să se fi rostit asemenea cuvinte despre Shakespeare, în Anglia, despre Dante în Italia, despre Goethe în Germania, despre Puşchin în Rusia şi mai încoace, despre Hugo în Franţa. S-ar cuveni să fim şi noi, măcar sub acest aspect, la nivel european, despre care se tot vorbeşte dar nu se vede, printre altele şi prin atitudinea faţă de valorile culturii naţionale.

Cenzurate nemilos vreme de decenii, scrierile sale au ajuns trunchiate la cunoştinţa publicului. Sînteţi unul dintre cei care v-aţi preocupat intens de reeditarea integrală a operei lui Eminescu. Ce sprijin aţi avut în acest demers?

Sprijinul în demersul meu mi-a venit din partea Academiei Române, sub egida căreia s-a tipărit ediţia academică integrală a scrisului lui Mihai Eminescu, ca şi din partea lui Alexandru Oprea, succesorul lui Perpessicius, la conducerea Muzeului Literaturii Române şi al revistei „Manuscriptum”, pe care o lăsase marele editor în anul 1963, ca urmare a pierderii vederii în munca de uzură pentru descifrarea manuscriselor. Alexandru Oprea a făcut demersuri şi a obţinut, sub vechiul regim, aprobările necesare în scopul cercetării în Biblioteca Naţională din Viena şi în Biblioteca Naţională din Paris, documente în legătură cu prezenţa lui Eminescu în presa străină.

Asupra morţii lui Eminescu au fost emise numeroase ipoteze şi scenarii. Revelatoare sînt datele publicate în urma unor intense cercetări, ale regretatuluil medic-eminescolog Ovidiu Vuia. Puteţi enunţa părerea Domniei Voastre în această problemă delicată?

Problema bolii şi a morţii lui Eminescu a stat în atenţia medicilor C. Vlad, Ovidiu Vuia şi Ion Nica. Dificultăţile întâmpinate în demersul lor a constat în absenţa actelor medicale. „Diagnosticul” de alienaţie mentală a fost pus de Ecaterina Szöke Magyarosy, prima soţie a lui Slavici, care avea doar câteva clase primare, dacă le-o fi avut şi pe acelea, necum să fi fost medic. Maiorescu se face mare vinovat pentru că a luat de bun acest diagnostic şi l-a transmis, cu autoritatea sa, doctorului Alexandru Şuţu, acesta ne mai condiderând necesar să îi găsească şi o explicaţie de natură organică. A apreciat drept suficient ceea ce i s-a transmis, aplicându-i vreme îndelungată, tratamentul cu injecţii cu mercur. Astfel, diagnosticului eronat i-a urmat un tratament greşit. Boala lui Eminescu a fost, cum rezultă din ultimele cercetări, depresia, iar moartea a survenit, printre altele şi ca urmare a acestui neadecvat şi tratament cu mercur. Eminescu a avut o condiţie fizică de invidiat dacă a reuşit să reziste, vreme îndelungată nefastului tratament.

În manuscrisele şi în publicistica lui Eminescu se pot observa numeroase trimiteri la filozofia lui Schopenhauer, filozoful lui preferat, dar şi la transpunerea în plan literar a tezelor lui Immanuel Kant, despre spaţiu şi timp. Să nu uităm că Eminescu a fost printre cei dintîi traducători ai „Criticii raţiunii pure” în mişcarea filozofică europeană. Vreţi să aprofundaţi?

Voi remarca un singur aspect, cel al hegealismului lui Eminescu. „Eminescu face mereu impresia - scrie George Călinescu în Opere XIII, Opera lui Mihai Eminescu (2), Bucureşti, 1970, p. 90 - a reproduce după Hegel vagi generalităţi de manuale”. Eminescu audiază la Berlin cursul lui Eduard Zeller, „Istoria filozofiei germane de la Leibnitz încoace”, cercetează textele manuscriselor germane pe care se bazau acest curs în care regăseşte se istoricul filozofiei germane şi se ocupă de de şcoala hegeliană cu reprezentanţii ei: F. G. Iacobi, J. F Fries, Ferdinand Krause. Mai găsim în manuscrise şi studii speciale despre Hegel: „Despre filozofia Hegeliană” şi cursul lui C. V. Althaus, „Dezvoltarea şi critica filozofiei hegeliene”. Textele sunt scrise în limba germană, cum am mai menţionat, regăsindu-le tipărite la noi în Opere XV- Fragmentarism , ediţia academică integrală.

Activitatea publicistică a lui Mihai Eminescu se cunoaşte mai puţin. O serie din articolele lui nu au fost publicate. Care au fost cauzele?

Publicistica lui Eminescu cuprinde pagini care se referă la evenimentele politice sau de altă factură şi deranjează unele persoane sau cercuri politice. Acestea se găsesc tipărite integral, cu documentarea necesară, în cele cinci volume amintite anterior, ale publicisticii eminesciene. Din colecţia ziarului „Timpul”, de la Biblioteca Municipală din Piatra Neamţ lipsesc trei numere din anul 1879 şi alte trei numere din 1880, care nu au putut fi recuperate şi unde, cu siguranţă erau articole aparţinând lui Eminescu.

În opera eminesciană există motive creştine, teme religioase. S-au regăsit ele printre convingerile personale ale poetului?

Eminescu nu a fost ceea ce se numeşte astăzi, un practicant, în sensul frecventării lăcaşurilor de cult. Creştinismul se încadrează în concepţia sa filozofică despre viaţa spirituală, iar mărturiile la care vă referiţi sunt expresia acestei stari de fapt.

Eminescu a revenit în ultimii ani de viaţă la preocupările indianiste din epoca studiilor universitare. Traducerea lui, făcută din sanscrită între anii 1884 şi 1886, se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi. Chiar dacă e incompletă, presupun că rămîne cea mai importantă lucrare de indianistică din cultura română. Vă rog să aveţi amabilitatea să dezvoltaţi.

Eminescu nu a părăsit niciodată preocupările sale indianiste, cum se poate constata din poezia, proza şi publicistica sa, precum şi din însemnările din manuscrise. Bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, găseşte în fondurile acesteia, tratatul lui Franz Bopp, „Krische Gramatik der Sanskrita-Sprache”, carte fundamentală a gramaticii sanscrite scrisă într-o limbă europeană. Eminescu introduce în cultura română, prin traducerea sa, o lucrare fundamentală. Nu avem decât de regretat că a rămas îngropată în manuscrisele sale. O tipărim noi, fotografiată, cu scrisul lui Eminescu, în Opere XIV, Traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice, apărută în anul 1983. Dincolo de aceste consideraţii de natură ştiinţifică, privind cea mai importantă lucrare de indianistică din cultura română, traducerea sa prezintă şi altă importanţă. Este o demonstraţia că Eminescu era stăpân deplin, după revenirea din boală, pe facultăţile sale intelectuale.

Eminescu a fost aproape eliminat din manualele şcolare. Cameleonii oportunişti, defăimătorii la comandă, dirijaţi de „valul antieminescian”, nu au oferit decît bîrfe fără acoperire. Din păcate, prezentate în manuale alternative sau „reviste de atitudine”, ele oferă elevilor informaţii eronate şi tendenţioase. Cum vedeţi Domnia Voastră învăţămîntul românesc actual, cu „reformele” şi bulversările la care sînt supuşi atât profesorii cât şi elevii?

Obiecţiile mele privind manualele şcolare sunt numeroase. Nu au ce căuta în paginile acestora persoane care nu au nici o legătură cu literatura. Se impune ca Eminescu şi ceilalţi reprezentanţi ai literaturii române să aibe locul pe care îl merită în manuale, prin opera lor, aceasta cu atât mai mult cu cât la posturile de radio şi de televiziune se amnteşte de spre scriitorii noştri numai la momente festive. Dacă îi scoatem şi din manualele şcolare, dacă introducem în locul lor nume fără vreo conexiune cu literatura, săvârşim o eroare de neiertat. Este eronată şi concepţia introducerii în manuale a unor persoane cu oarecare audienţă vremelnică la public, dar fără nici o tangenţă cu literatura, sub motivaţia că ar face legătura cu realitatea. Posturile de radio şi de televiziune ne sufocă astăzi cu evenimente cotidiene cu efecte şocante, elevii fiind mult mai bine informaţi în această direcţie decât profesorii lor, în dauna asimilării noţiunilor fundamentale de cultură generală.

Se pare că există azi în România mult mai multe persoane care „îşi dau cu părerea” despre Mihai Eminescu, decît cei care i-ai studiat sau măcar i-au citit opera. Sînt critici care afirmă că, în poezia românească, despre Eminescu trebuie să vorbim ca despre un „depăşit”. Institutul Cultural Român a atacat, nu de puţine ori, personalitatea lui Mihai Eminescu. Cum apreciaţi aceste instituţii plătite din banii contribuabilului român şi a căror menire este să promoveze imaginea valorilor culturale româneşti în lume?

Institutul Cultural Român are menirea să promoveze valorile culturii române, dincolo de graniţele ţării. Orientarea acestuia, după părerea mea este nesatisfăcătoare, câtă vreme se călăuzeşte după concepţia că în privinţa cunoaşterii valorilor culturii noastre peste hotare se află pe un teren pustiu, preocuparea de moment fiind aceea de a umple acest spaţiu cu ce se găseşte la îndemână în zilele noastre, fără o selecţie atentă. Existăm în cultura europeană şi universală, cu secole înainte de înfiinţarea Institutului Cultural Român. Nu i se cere să desfăşoare propagandă culturală în favoarea unor personalităţi din trecutul mai îndepărtat sau apropiat, ci să prezinte fidel realitatea. Eminescu a urmat, la Berlin, cursurile celor mai mari profesori ai vremii, în diferite specialităţi. Îi amintesc într-o enumerare seacă, fără a susţine comentariile cuvenite: Eduard Zeller, la istoria filozofiei germane, despre care am amintit, Eugen Dühring, filozofie generală şi economie politică, Karl Richard Lepsius, egiptologie, Johan Gustav Draysen, istorie modernă. Eminescu iese din cadrul filozofiei, a istoriei vechi şi moderne, asistă la cursurile lui Hermann Ludwig-Ferdinand von Helmoltz, unul dintre cei mai mari fizicieni din toate timpurile. ntreţine relaţii personale cuM. Lazarus şi H. Stendhal, fondatorii noii discipline ştiinţifice, psihologia popoarelor (Volker psychologie). Manuscrisele şi prestaţia sa în presa vremii ilustrează că Eminescu este o prezenţă marcantă în cultura europeană din vremea sa.
Lucian Blaga, diplomat de carieră, reprezintă cultura românească în câteva state europene. Poeziile, piesele sale de teatru şi lucrările sale de filozofie au intrat prin traduceri, în patrimoniul culturii europene, realitate care nu poate fi ignorată. Tudor Arghezi, pentru a mai da un exemplu, propus de Academia Română din Lincei (Italia), la iniţiativa Risei del Conte, candidat pentru Premiul Nobel la poezie. Propunere susţinută de: Angelo Monteverdi, Rafael Alberti (Roma), W. Bahner (Leipzig), Th. Elwert (Magonza), Th. Gossen (Viena), Alain Guillerman (Paris), H. Hatz (Lund), A. Noyer-Weidner (Monaco), Maria Terezy Leon (Roma), Alf. Lombard (Lund), A. Ronceglia (Roma), J. Scuderi (Roma), C. Segre (Padova). Ne găsim în faţa unei mari personalităţi a literaturii române, cu o largă recunoaştere dincolo de hotarele ţării. Institutul Cultural Român comite o gravă eroare desfăşurându-şi activitatea pe un teren nesigur şi pustiu, scoate în prim plan „valori” incerte sau nonvalori, în loc să promoveze simbolurile consacrate, mai vechi sau actuale, ale culturii româneşti.

Ce perspectivemai puteţi enunţa în legătură cu opera lui Mihai Eminescu?

Rămân de realizat două demersuri: xeroxarea caietelor lui Eminescu şi realizarea ediţiei ne-varietur a scrisului său. Ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu a fost realizată nu de multă vreme, sub egida Academiei Române, la iniţiativa şi cu susţinerea academicianului Eugen Simion. În acest mod a fost salvată o moştenire singulară în cultura românească, ameninţată de o pierdere ireparabilă. Aşa cum am mai spus, salvarea manuscriselor în ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu are dublă calitate: înlătură fabulaţiile şi speculaţiile unor nevizaţi şi în acelaşi timp reprezintă instrumentul esenţial de lucru pentru pregătirea ediţiei no-varietur a scrierilor eminesciene, aşa cum se practică şi în alte ţări, pentru mai marii lor scriitori.

Maria Diana Popescu, în dialog cu academician Dimitrie Vatamaniuc
footer