Revista Art-emis
Regiunile de dezvoltare din perspectivă ecolonomică PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Constantin C. Popescu   
Miercuri, 25 Ianuarie 2012 23:11
Prof. univ. dr. Constantin C. PopescuProf. univ. dr. Constantin Popescu este deschizătorul şcolii de Ecolonomie din România. Prin lucrările sale: „Creşterea care sărăceşte", „Raţionalitate şi speranţă. Paradigma întregului viu"; „Respiritualizarea. Învaţă să fii Om" (scrisă în colaborare cu prof. univ. dr. Alexandru Taşnadi) şi „Viaţa ca optimism tragic", ne invită la un dialog privitor la regiunile de dezvoltare pe care trebuie să le construim instituţional-spiritual pornind de la o nouă paradigmă ştiinţifică pe care a intitulat-o în „sănătatea întregului viu".

Ion Măldărescu: Stimate domnule profesor, în ultima vreme, aţi elaborat şi emis o serie de idei şi concepte inedite. Să deschidem, vă rog, dialogul nostru, cu interpretarea pe care o daţi conceptului de Ecolonomie.

Prof. univ. dr. Constantin C. Popescu: Putem afirma că termenul de Ecolonomie (Ecolonomics) este, după cunoaşterea mea nou nouţ. Eu l-am folosit pentru prima dată în 2003, în lucrarea Farmecul Economiei, vol. I, apărută la editura Renaissance, unde am încercat să exprim în versuri unele probleme ale Economiei ca ştiinţă. Acolo, în capitolul despre Economia, arătam că: „În viitor, noua economie/ Va interacţiona-n noi spaţii/ Creând o ecolonomie/ Deschisă spre noi combinaţii/ Noua economie a societăţii omeneşti/ Va umaniza la scară planetară/ Producând în numele dreptăţii/ Şi-a mediului ce ne-nconjoară". De atunci, într-o serie de lucrări proprii, printre care „Raţionalitate şi speranţă". Paradigma întregului viu", Bucureşti, Tribuna economică, 2006, „Respiritualizarea. Învaţă să fii Om" (scrisă împreună cu prof. univ. dr. Alexandru Taşnadi), Bucureşti, editura A.S.E., 2009 (în prezent a apărut ediţia a II-a revizuită şi îmbunătăţită cu „Ei despre Noi") şi „Viaţa ca optimism tragic", Bucureşti, editura A.S.E., 2011, am încercat să conturăm conceptul de Ecolonomie. Azi, putem să ne apropiem cu înţelegerea noastră de următoarea interpretare: Ecolonomia este ştiinţa despre sănătatea economiei ca parte organică a întregului viu.

I.M. : Vreţi să spuneţi că aşa se va numi viitoarea ştiinţă economică?

C.P. : Probabil că da. Am citit că deja în S.U.A., în Colorado, că Dennis Weaver a înfiinţat primul Institut de Ecolonomie din lume. După ce am citit despre acest institut, am observat că şi ei interpreteză la fel Ecolonomia. De fapt, dacă avem în vedere că viaţa economică de pretutindeni s-a îndepărtat treptat de sensul vieţii, rupându-se de social-uman, de ecologia lumii vii - mânată de lăcomia exprimată prin maximizarea profitului bănesc (azi financiar), putem să afirmăm că o asemenea stare de lucruri s-a produs în afara exigenţelor pe care astăzi le formulează teoria holistă asupra sănătăţii vieţii ca „întreg viu".

I.M. : De fapt, ce trebuie să înţelegem dintr-o asemenea abordare ştiinţifică?

C.P. : Azi, fizica cuantică, biologia sistemică, psihologia transpersonală, medicina holistă şi alte cercetări afirmă că suntem „întregi integraţi", facem parte ca viaţă natural-umană şi socială dintr-un „întreg viu" şi conştient" care este microcosmosul planeta Pământ! Deci, viaţa economică, în calitate de răspuns-abilitate al omului, la „zgârcenia" naturii a început să producă în condiţii de limitare şi incertitudini, acele lucruri (bunuri şi servicii) pe care mediul nostru natural nu ni le oferă gratuit. Probabil că, urmare a „înţelepciunii" sale, astăzi o asemenea viaţă economică a produs în numele omului, mai ales a lăcomiei lui şi în dispreţ faţă de exigenţele echilibrului ecologic! Pământul este încă interpretat de această lume „trecută" a noastră ca o „afacere în lichidare"! Vrem o creştere economică tot mai înaltă, un PIB tot mai mare şi nu ţinem seama că este nevoie de fapt de o creştere economică organică, sănătoasă, de un PIB uman, care să se obţină prin armonia dintre criteriile economice cu cele sociale, comunitare şi ecologice. Or, din actualul PIB mondial dacă scădem costurile cu poluarea, se pare că numai rămâne din el decât 1|3 spun unii specialişti japonezi! Dacă însă mai scădem şi valoarea produselor care ne pun în pericol viaţa, inclusiv armele cosmotehnice ce mai rămâne din PIB? Aproape nimic. Şi atunci, de ce avem nevoie de o asemenea creştere economică? Pentru a ne autodistruge şi a pune în pericol ecologia lumii vii?

I.M. : Apreciaţi că actualul model de creştere economică este eronat, nesănătos?

C.P. : Se pare că da. El nu ţine seama de faptul că viaţa economică este un întreg viu creat de om, ca parte organică a vieţii sociale şi împreună a lumii ecologice. Avem nevoie de bunuri şi servicii care să răspundă nevoilor împlinirii vieţii umane în sănătate, dar care să se obţină şi în respect pentru calitatea echilibrelor ecologice din care facem parte organică. Avem posibilitatea să satisfacem nevoile umane, spune Gandhi, cu resursele Terrei, dar nu putem satisface lăcomia omului! Deci, şi în opinia noastră, acest model, cam vechi de creştere economică pe care îl avem azi este „canceros". El produce, se pare, prin aşa zisă „mână invizibilă" a pieţei mânată de un singur criteriu de optim: tot mai mult profit bănesc. Dar cu ce preţ? Într-adevăr este nevoie de o valoare adăugată netă, care să susţină creşterea economică, dar aceasta să fie obţinută după principiul „căştig-câştig" pentru oameni, mediu, comunităţi, familii şi instituţiile statale, şi nu după regula „câştig-pierdere" - un profit financiar cât mai mare pentru unii, foarte puţini şi pierderi ireparabile pentru mediu, pentru tot mai mulţi oameni şi comunităţi!. Iată de ce trebuie să obţinem o valoare ecolonomică netă, care să însemne câştig-câştig pentru toţi participanţii la viaţa economică şi socială a unei ţări, a comunităţii umane globale. R.F. Kennedy afirma că un stat care nu poate să-i protejeze pe cei mulţi şi săraci, nu are cum să-i salveze pe cei puţini şi bogaţi!

I.M. : Din afirmaţiile dumneavoastră rezultă că în astfel condiţii a apărut noua ştiinţă, ECOLONOMIA?

C.P. : Da. Ea a apărut ca un nou mod de viaţă economică, de comportamente umane şi instituţionale, de viaţă, în general, care să favorizeze sănătatea afacerilor private şi publice, ca parte a sănătăţii întregului viu, format din oameni, familii, comunităţi, mediul natural al coexistenţei şi succesiunii comune. Se ştie astăzi, că valoarea supremă a microcosmosului din care facem parte este armonia, definită de Ervin Laszlo prin cele trei atribute: acordarea, coerenţa şi rezonanţa. Or, viaţa economică de astăzi este în dizarmonie cu viaţa mediului, a omului şi familiilor, a comunităţilor umane.! Deci, nici vorbă de armonie! Excesele şi deficitele de tot felul sunt cele care au îndepărtat treptat şi tot mai pronunţat viaţa economică de exigenţele armoniei. Obţinem un PIB tot mai mare, dar distrugem echilibrul ecologic, pierd oamenii care devin tot mai dependenţi de muncă sau fără muncă uitând să trăiască şi să iubească, pierd familiile care fie dispar, fie îşi diminuează rolul lor decisiv în formarea valorilor necesare împlinirii vieţii, pierd statele – ca întreg viu instituţional – prin creşterea excesivă a gradului de îndatorare externă, pentru a se păstra puterea celor care sunt la putere etc. În concluzie, la această întrebare care deschide viziunea noastră despre ecolonomie, economia este un organism viu creat de om şi trebuie să se păstreze sănătoasă, adică în armonie cu nevoile reale ale oamenilor de pretutindeni (şi nu cu lăcomia unora), cu nevoile asigurării echilibrului ecologic în afara căruia numai existăm.! Ecolonomia ca ştiinţă despre un nou mod de comportament uman şi instituţional s-a născut din nevoia organică de a crea un mediu economic şi social compatibil prin armonie cu mediul natural.

I.M. : V-aş ruga să revenim la problema regiunilor de dezvoltare şi la necesitatea unei alte împărţiri a teritoriului natural şi spiritual al ţării noastre.

C.P. : Dacă ne sunt clare exigenţele noii abordări ştiinţifice, cred că putem să ne apropiem şi de interpretarea relaţiei regionalizare-dezvoltare-împlinire a vieţii umane. Dacă nu, înseamnă că ne îndepărtăm de armonia care trebuie să se afle şi la baza regionalizării. Mai întâi doresc să subliniez că în societatea omenească în care trăim, muncim şi iubim, există două concepte definitorii, două teorii şi practici. Primul concept este cel al autoguvernării umane inteligente. În sensul că fiecare individ pe măsură ce devine persoană umană dobândeşte, prin conduita din familie şi şcoală, prin credinţă şi valorile în care este crescut şi prin experienţa de viaţă ce o acumulează, capacitatea de a-şi autoguverna propria viaţă pe care a primit-o în Dar de la „înţelepciunea sistemică" (Dumnezeu). Această capacitate umană este cea care pune în valoare „zestrea" fiecăruia (capitalul uman) în numele împlinirii propriei vieţi. Ce este fantastic, din perspectiva „înţelepciunii sistemice", este că fiinţa umană este înzestrată cu tot ceea ce este necesar pentru a-şi împlini viaţa trăită, munca şi iubirea ca parte a lumii ecologice şi sociale! Ochii, mâinile, urechile, picioarele, gura, creierul, inima şi sufletul etc., au nu numai funcţii biologice, spune medicul Alfred Adler, ci şi funcţii sociale. Îl ajută pe om să vadă şi să aprecieze, să construiască, să asculte muzică, să desfăşoare jocuri, să iubească şi să muncească etc. Vrea nu vrea, omul nu-şi poate împlini viaţa sa pe care o are de trăit decât dacă năzuieşte, trăieşte şi munceşte ca parte organică a întregului viu, a societăţii omeneşti. De aceea, autoguvernarea propriei vieţi trebuie să fie rezultatul armoniei cu el însuşi, cu semenii lui, cu întregul viu din care face parte organică: aer şi apă, munţi, dealuri şi câmpii, tradiţii şi credinţe etc. Armonia autoguvernării umane presupune, aşadar, să nu muncim împotriva noastră, să nu trăim împotriva noastră şi să nu iubim împotriva noastră. Să înfăptuim aceste imperative ale vieţii umane în societate, în armonie, înţelegând că suntem „întregi vii integraţi" prin „înţelepciunea sistemică" şi nu altceva. Adică nu suntem bucăţi sau cioburi, ci părţi organice a unui „întreg viu conştient". Viaţa este ca şi surâsul buzelor, spune un laureat Nobel în medicină. Nu poţi să ţii într-o mână surâsul şi în alta buzele. Deoarece, „surâsul nu este decât jocul buzelor".

Cel de-al doilea concept se referă la guvernare, la nevoia organică de a conduce viaţa tuturor oamenilor din societate organizaţi în comunităţi rurale şi urbane, în organizaţii de afaceri private şi publice, în organizaţii statale şi chiar la scară internaţională.
Pentru ca fiecare fiinţă umană să se poată autoguverna inteligent cât mai aproape de armonia sistemică de care am vorbit este necesar ca „întregul uman-social" să-şi organizeze viaţa sub forma unor instituţii-reguli, după aceleaşi principii ca cele din lumea în care ne aflăm, încât să ne putem realiza imperativele vieţii ca fiinţe sociale valorificând la maximum posibil propriul nostru potenţial, prin punerea în slujba împlinirii vieţii individuale şi sociale a roadelor pe care ni le poate oferi mediul natural în care coexistăm şi ne succedem, cu bogăţiile sale, aflate de deasupra, dar şi dedesubt, cu aerul şi apa ce ne înconjoară, cu lumina şi căldura de la soare, cu plantele şi vieţuitoarele etc. Procesul de guvernare este în numele creării instituţiilor sociale, astfel încât oamenii să-şi poată manifesta libertatea de a trăi, de a munci şi de a iubi în răspundere, solidaritate şi comuniune socială pentru propria viaţă, dar şi pentru armonia împlinirii ei cu celelalte forme de viaţă, naturale sau create de om. În afara acestei armonii sistemice, nu este posibilă împlinirea în sănătate a vieţii umane.

În tranziţia prin viaţa cosmică, individul, pe calea devenirii sale ca persoană îşi guvernează propria viaţă (se autoguvernează) din perspectiva vieţii trăite, muncii şi iubirii. În acelaşi timp, unii dintre ei, liberi în răspundere, se angajează să guverneze şi viaţa celorlalţi oameni mânaţi de voinţa de plăcere, de voinţa de dominaţie sau de voinţa de sens. Aceştia aleg să guverneze viaţa semenilor manifestându-şi comportamentele de „sfinţi vii" în numele armoniei, bazată pe acordare, coerenţă şi rezonanţă, sau de „porci vii", promovându-şi lăcomia şi voinţa de putere spre dominaţie. Ne exprimăm părerea că educaţia pe sensul vieţii şi pentru toată viaţa, armonizată cu credinţa în certitudinea speranţei, vor putea să determine oamenii să aleagă să devină „sfinţi vii", prin eforturile ce se depun în acest sens de familie şi şcoală, de biserică şi comunitate, de organizaţiile de afaceri şi cele publice, de statul de drept. Pe baza libertăţii în răspundere, toţi purtătotii de interese trebuie să se organizeze în parteneriate pentrue educaţie. Prin urmare, nu există autoguvernare fără guvernare, dar nici guvernare în afara autoguvernării umane. Între aceste două procese umane şi instituţionale, relaţiile sunt de tipul „întregilor integraţi", în sensul că „Unul e în Toate, Unul e în Unul, Totul e în Unul şi Totul e în Toate", ca să ne folosim de înţelepciunea Hawe Yen.

I.M. : Se pot manifesta concomitent, independent şi, totuşi, armonios cele două procese: cel de natură umană şi cel instituţional?

C.P. : Au nevoie de un cadru instituţional-social în care oamenii să trăiască în armonie, să muncească, desfăşurând activităţi, în compatibilitate cu cine sunt, sau cel puţin să se afle într-un raport amical, să iubească spre a a putea oferi şi primi preţuire, admiraţie, bunăvoinţă, iubire şi alte valori care împlinesc viaţa şi o reproduc. Un asemenea cadru instituţional-social începe cu Familia iubirii, unde oamenii învaţă să trăiască oferind şi primind energii întru împlinire, se continuă cu Familia muncii, unde oamenii învaţă să înveţe, învaţă să muncească în armonie cu ei însişi, dar şi cu mediul, cunoscând şi apropiindu-se de înţelegerea răspunsului la întrebarea cine suntem şi în ce lume trăim această experienţă unică şi ireversibilă. Se continuă cu Familia credinţei în certitudinea speranţei, unde oamenii învaţă valoarea speranţei în lumea incertitudinilor, guvernată de „înţelepciunea sistemică", căutându-şi sensul propriei vieţi, cum spunea Viktor E. Frankl.

I.M. : Susţineţi că omul nu-şi poate împlini viaţa decât în cadrul familiei?

C.P. : Aşa este El este construit şi educat tocmai în spiritul împlinirii cu adevărat a propriei vieţi, doar în familii aflate în armonie. Aşa cred eu că putem interpreta şi cele două funcţii ale educaţiei descrise de John Kenneth Galbraith: „să ajute pe om să se autoguverneze inteligent şi să-i ofere şansa de a-şi căuta fericirea!" Prin urmare, şcoala nu trebuie să transforme oamenii în factori de producţie, aşa cum se întâmplă în prezent în lumea noastră. „Noi nu ne naştem ca să devenim factori de producţie, sau numere", spune Maica Tereza. „Noi ne naştem spre a trăi şi ne împlini viaţa ce ne este dată prin iubire, în armonie de sens. Trebuie să iubim şi viaţa trăită şi munca, dar numai în cadrul armoniei cu ceea ce suntem, cu întregul viu din care facem parte. „Iubirea, ca împlinire de sens a rostului vieţii umane are nevoie de cunoaştere autentică" spune Einstein, iar cunoaşterea are nevoie, de iubire. Amândouă însă împlinesc viaţa umană doar prin credinţa în certitudinea speranţei.!

I.M. : Pot reprezenta regiunile astfel concepute o asemenea „familie"?

C.P. : Eu cred ca da. Aşa cum înţeleg eu teoria sistemică a „întregilor integraţi", regiunea poate să fie interpretată ca un cadru natural-spiritual consfiinţit instituţional-democratic, în care oamenii-cetăţeni speră că pot trăi, munci şi iubi în armonie cu ceilalţi. Pentru aceasta este necesar ca o astfel de regiune să ofere într-adevăr cadrul natural-spiritual-instituţional în care oamenii cetăţeni să-şi poată valorifica propriul potenţial, punând la „lucru" munţii, dealurile şi câmpiile regiunii, apele şi aerul ei, tradiţiile, cultura şi credinţele etc., desfăşurând activităţi utile pentru ţel şi în armonie cu întregul viu. O asemenea regiune, deşi îmbracă o formă instituţională, delimitând un anumit teritoriu naţional îşi demonstrează viabilitatea de sens, doar dacă oamenii care o compun reuşesc să folosească întregul ei potenţial natural, spiritual şi economico-social, în numele unei dezvoltări sănătoase pentru cetăţeni. De aici şi denumirea de regiuni de dezvoltare. Dacă ele aduc sărăcie, poluare, şomaj şi inflaţie, nesiguranţa zilei de mâine etc., înseamnă că nu-şi îndeplinesc rolul pentru care au fost create. Armonia necesară împlinirii vieţii în comunitate este înlocuită cu dizarmonie în toate formele ei. Din dizarmonie nu rezultă decât sărăcie, poluare, ură şi nesiguranţa zilei de mâine! Numai o regiune în care oamenii produc prosperitate prin dezvoltare poate să constituie o mândrie pentru cetăţenii ei şi, în acelaşi timp, regiunea, ca organizaţie-instituţională social-democratică se mândreşte cu valorea oamenilor ei. Aceasta ar însemna că un bănăţean se mândreşte cu regiunea lui, iar Banatul se mândreşte cu oamenii săi. La fel cu oltenii şi regiunea Oltenia, cu dobrogenii şi regiunea Dobrogea cu moldovenii şi regiunea Moldova etc. O astfel de regiune trebuie aleasă de oamenii care o iubesc, în care cred că se pot împlini ca fiinţe umane sociale, în armonie unii cu alţii şi toţi cu mediul lor natural şi social-cultural-istoric şi religios. Regiunea de dezvoltare este una din formele „Înţelepciunii sistemice" creată de oamenii-cetăţeni spre a-şi împlini viaţa lor ca fiinţe sociale.

I.M. : Vă rog să insistaţi asupra acelor criterii după care ar putea să fie conturate asemenea regiuni.

C.P. : Există în acest sens o întreagă experienţă istorică mai apropiată sau mai îndepărtată, cu avantajele dar şi dezavantajele ei. Astăzi, în noul cadru instituţional-spiritual în care ne aflăm - ca ţară membră a Uniunii Europene - cred că este de dorit ca orice regiune să fie construită cu acordul cetăţenilor ei, sau mai bine spus, la propunerea lor, în calitate de cadru natural-spiritual-social care să permită cea mai înaltă valorificare a potenţialului ecologic: munţi, dealuri, câmpie, aer şi ape etc., a potenţialului cultural-tradiţional, istoric şi religios, a potenţialului economic şi social, prin eforturile conjugate ale tuturor purtătorilor de interese, ale solidarităţii umane şi comuniunii sociale. Ca urmare, în delimitarea unei regiuni de dezvoltare în numele împlinirii vieţii oamenilor ei în armonie cu cerinţele „înţelepciunii echilibrului ecologic", trebuie să fie folosite toate valorile-criterii care pot pune complexitatea potenţialului de care am amintit în activităţi eficiente, durabile şi sănătoase bazate pe folosirea iubirii, cunoaşterii autentice şi credinţei în certitudinea speranţei. Este vorba deci, de criterii natural-ecologice, culturale, tradiţionale, religioase, economice, sociale, istorice etc. care împreună asigură cea mai înaltă valorificare a potenţialelor existente într-o anumită regiune. Spre exemplu, regiunea de dezvoltare „Delta Dunării" ţine seama de criteriul natural-ecologic, de criteriile economice, culturale, istorice şi spirituale ce însoţesc şi definesc „oamenii Deltei", viaţa acestora în toată complexitatea ei sistemică, organică. O asemenea regiune trebuie să valorifice acest potenţial natural-ecologic şi nu numai din perspectiva împlinirii vieţii celor de aici, dar în armonie cu echilibrele acestui spaţiu cosmic unic. Dizarmonia aduce doar sărăcie şi poluare şi, în final degradarea natural-spirituală a vieţii, dezumanizarea acesteia ca urmare a deficitului de iubire faţă de ecologia zonei, a deficitului de cunoaştere autentică şi a deficitului de credinţă în certitudinea speranţei. Am putea da ca exemplu şi regiunea de dezvoltare pe care ne permitem să o numim „Apuseni". Această regiune are menirea să pună în valoare capitalul natural-spiritual al Munţilor Apuseni prin intermediul oamenilor care iubesc acest teritoriu de natură cosmică, folosesc tradiţiile, credinţa şi cunoaşterea autentică în numele împlinirii vieţii lor, dar în armonie cu această zestre naturală unică a coexistenţei şi succesiunii lor. Şi pentru această regiune de dezvoltare am folosit toate valorile-criterii existente, conţinute de „întregul viu Apuseni", de la mediul natural la culturaăa, tradiţiile, credinţa şi spiritualitatea „omului de la munte", a „omului din Apuseni" învăţat să iubească natura şi să o folosească prin muncă rodnică, în numele unei vieţi mai bune pentru generaţiile care coexistă şi se succed.

Să mai dăm ca exemplu şi regiunea de dezvoltare Bucovina, unde valorile-criterii includ atât factorul natural-ecologic, cât şi factorul cultural-spiritual, istoric, tradiţional şi religios, din armonia cărora poate să rezulte acel gen de activităţi umane care valorifică în cel mai înalt grad aceste potenţialităţi, le pune la lucru în slujba împlinirii vieţii oamenilor prin eforturile lor conjugate, dar în armonie cu tot ceea ce înseamnă durabilitate de sens. Iorga spunea că nimic de pe acest pământ nu poate să devină durabil - ca activitate umană - decât dacă este asimilat cultural-spiritual de către cei care îl produc. Şi poetul liric Pindar, cu mult înainte de Hristos spunea că un profit bun, sănătos este cel deţinut cu acordul celor care l-au produs.

I.M. : Prin comparaţie, constat că teoria dumneavoastră diferă fundamental faţă de noua împărţire teritorială a României, propusă ca urmare a indicaţiilor Uniunii Europene şi însuşită ad-literam de actuala administraţie. Cum comentaţi ?

C.P. : Apreciez că teza Uniunii Europene în domeniu este depăşită. Ea corespunde paradigmei vechi, care privea ştiinţa economică şi nu numai, ruptă de întregul viu. U.E. trebuie să regândească dezvoltarea regională din perspectiva sănătăţii întregului viu. Actuala criză ecolonomică, ce afectează şi U.E. va impune reguli noi şi în domeniul dezvoltării regionale. O asemenea interpretare are în vedere că U.E. va trebui să devină un întreg instituţional, unde regionalul este o parte organică a naţionalului durabil.

I.M. : Aţi putea să delimitaţi regiunile de dezvoltare ale României în viziunea dumneavoastră?

C.P. : Nu cred că pot acum. Eu am dat câteva exemple, care pot fi considerate ca punct de pornire a unei dezbateri ştiinţifice, realiste şi de bună credinţă pe această problemă crucială, dacă ne gândim că Familia regională este un cadru natural-spiritual-instituţional în care coexistă şi se împlinesc celelalte familii umane de care am vorbit. Să fim mândri că ne numim oameni ai Deltei, apuseni, bucovineni, olteni, bănăţeni, mureşeni etc. Reprezintă prima condiţie a apartenenţei prin alegere liberă pentru a folosi potenţialul complex al regiunii respective în numele unei vieţi în prosperitate şi sănătate, în demnitate şi credinţă, în armonie cu „înţelepciunea sistemică" din care facem parte organică. Este nevoie ca ecologişti, geografi, istorici, sociologi, economişti, ecolonomişti, urbanişti, ruralişti şi alte profesii să se unească întru iubire şi credinţă, folosind cunoaşterea autentică, sub egida Parlamentului Ţării şi să ofere o primă fundamentare a regiunilor de dezvoltare ale României în numele cetăţenilor ei.!

I.M. : Domnule professor, care ar fi criteriile stabilirii elementelor obligatorii, impuse de proiectul dumneavoastră: capitala, judeţele componente, instituţiile etc.?

C.P. : Autoguvernarea regională reprezintă şi în viziunea mea soluţia de viitor pentru dezvoltarea acestora şi punerea lor în responsabilitatea libertăţii de a trăi mai bine şi în armonie sistemică. Probabil că guvernatorul regiunii trebuie să devină emblema personalităţii regiunii, ales însă democratic pentru fiecare dintre regiuni! Procesul de autoguvernare regională - are însă nevoie de un „Parlament regional", de un Consiliu Democratic al Regiunii (C.D.R.), ales tot democratic, unde fiecare comunitate urbană şi rurală să fie reprezentată proporţional, dar şi fiecare mediu de afaceri, cultural, spiritual şi religios să fie reprezentat adecvat. Toţi trebuie să poarte resposnabilitatea libertăţii de a trăi mai bine şi în armonie în fiecare din aceste regiuni.! Instituţiile, pentru buna funcţionare a regiunilor de dezvoltare, ca şi structura şi denumirea lor, trebuie să fie în final rezultatul Parlamentului Naţional al României, ca reprezentant democratic unic al spaţiului natural-spiritual al ţării noastre. Evident că şi acesta, împreună cu celelalte puteri ale guvernării democratice trebuie, aşa cum am mai spus, regândite din toate punctele de vedere: reprezentare, atribuţii, interacţiuni, relaţii în plan naţional-regional şi internaţional etc. Toate acestea însă în contextul general al respiritualizării instituţionale a Uniunii Europene - proces pe care îl considerăm urgent şi vital pentru viitorul Uniunii, în numele coeziunii economice, sociale, teritoriale şi spirituale, ca elemente definitorii ale armoniei pentru prosperitate prin dezvoltare bazată pe cunoaştere autentică şi mândria apartenenţei la noile valori ce edifică libertatea în răspundere, solidaritate umană şi comuniune socială pentru toţi cetăţenii, indiferent de diversitatea culturală, spirituală şi religioasă a lor. Câteva reguli simple am putea să le avem în vedere în buna guvernare (autoguvernare) a unei regiuni:
- apartenenţa unor comunităţi rurale sau urbane de graniţă de o regiune sau alta se hotăreşte doar de referendumul cetăţenilor acelor localităţi;
capitala unei regiuni se hotăreşte de către referendumul tuturor cetăţenilor cu drept de vot;
- protecţia cetăţenilor regiunii faţă de riscurile ce decurg din fenomenele naturale şi sociale ce se petrec pe teritoriul respectiv se face prin guvernarea regiunii şi cu sprijinul altor regiuni sau a statului naţional, a UE dacă posibilităţile proprii sunt depăşite;
- guvernatorul, ca şi membrii Consiliului Democratic ai Regiunii se aleg, potrivit legii, de către cetăţenii cu drept de vot ai regiunii;
- autoguvernarea regională urmăreşte să descentralizeze managementul la nivelul comunităţilor umane rurale şi urbane, astfel încât relaţia cetăţean-administraţie publică să fie cât mai directă, atât în ceea ce priveşte drepturile cât şi responsabilităţile şi să coste cât mai puţin pe unitatea de efect util obţinut;
- bugetul va fi instrumentul financiar pentru administrarea treburilor regionale, în care se includ şi cele referitoare la educaţie, sănătate, cultură şi religie ce nu sunt considerate obiective de interes naţional;
- conlucrarea dintre bugetele regionale şi dintre ele şi bugetul naţional se va realiza în baza unei noi Legi a finanţelor publice, adoptate în Parlamentul Naţional, atât în Camera Reprezentanţilor Regiunilor, cât şi în Camera Naţională;
- regiunile vor avea posibilitatea să-şi dezvolte şcoli de meserii, licee, universităţi care să pregătească specialişti şi în domenii legate de valorificarea competitivă a resurselor regiunii, cum sunt: lemnul, apele termale, apele, aerul, peştele, vânatul, cărbunele, piatra, petrolul, aurul etc.

Am enumerat doar câteva din elementele ce trebuie să consfinţească spiritual-instituţional autoguvernarea regională, sistemul în ansamblul său necesită în opinia mea regândirea totală a Cadrului Constituţional, spre a putea armoniza guvernarea naţională cu autoguvernarea regională prin creşterea libertăţii în răspundere la nivelul tuturor comunităţilor umane urbane şi rurale, urmând ca la nivel naţional să fie conduse şi coordonate democratic problemele strategice ce ţin de orientarea şi finanţarea cercetării ştiinţifice fundamentale şi de înaltă creativitate practică în domenii prioritare pentru apariţia şi dezvoltarea unor sectoare care produc cunoaştere folosind cunoaşterea, de crearea unor universităţi pilot care pregătesc pentru cunoaştere şi transformare ecolonomică, a unor centre medicale cu puternic caracter preventiv, dar şi deosebit de performante în aplicarea tehnologiilor ecolonomice etc.

I.M. : Consideraţi că transformarea acestor regiuni într-un factor natural-spiritual-instituţional de prosperitate prin dezvoltare este realizabilă? Care ar fi condiţiile?

C.P. : Fiecare regiune îşi va elabora propria sa strategie de dezvoltare pe termen lung, de 10-15 ani, cu defalcarea aplicării ei pe termene medii şi scurte, care, prin obiectivele de referinţă, cu caracter interregional şi naţional vor face parte organică din Strategia naţională de dezvoltare regională. Conducerea prin proiecte va reprezenta esenţa autoguvernării regionale în viziune ecolonomică, dar şi a guvernării unitare la scară naţională. Aceste proiecte vor fi locale, în comunităţi rurale şi urbane, intraregionale, dar şi proiecte interregionale şi chiar de interes naţional. Spre exemplu, proiectele Economia Oltului, Economia Dunării, Economia Jiului, Economia Câmpiei Bărăganului, Economia Munţilor Apuseni etc., prin proporţiile eforturilor şi efectelor lor vor implica mai multe regiuni şi chiar întreaga ţară. Atât în fundamnetarea acestor proiecte, cât şi în desfăşurarea lucrărilor vor fi necesare eforturi de cercetare, ecologice, ecolonomice, tehnologice, economice, social-umane şi spirituale ce trebuie asigurate prin solidaritate în dezvoltare, ca o condiţie pentru participare responsabilă la câştig-câştig. Parteneriatele pentru dezvoltare regională prin proiecte vor reprezenta noua dimensiune a libertăţii în răspundere la nivel local, regional şi interregional. Vor fi şi proiecte ce presupun parteneriate între ţări şi regiuni din ţări diferite, cum este cel pe care l-am numit Economia Dunării. Fiecare organizaţie de afaceri, ca şi fiecare organizaţie publică va fi responsabilă pentru realizarea propriilor proiecte. În acelaşi timp, cele care ţin de punerea în valoare a potenţialului natural, cultural, tradiţional, spiritual etc. prin activităţi agricole, industriale, turistice, de transport şi construcţii etc. vor forma obiectul unor proiecte regionale, interregionale şi naţionale pentru care parteneriatele de care am vorbit vor avea în conţinutul lor relaţia privat-public, fiecare urmărindu-şi propriul câştig, în beneficiul însă al îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor din localităţile şi regiunile respective.

I.M. : Atât din premisele de la care aţi plecat cât şi din soluţiile oferite de dumneavoastră rezultă că realizarea acestui nou concept impune măsuri de mare complexitate.

C.P. : Într-adevăr, problema împărţirii pe regiuni de dezvoltare nu este o chestiune pur statistică, instituţională aşa cum ne „jucăm" astăzi cu ea. Ea este una dintre cele mai importante probleme ce poate să influenţeze dezvoltarea şi să îmbunătăţească viaţa cetăţenilor, sau să frâneze procesele de transformări de sens, care să conducă la prosperitate prin autoguvernare şi guvernare unitară de ansamblu. Avem de-a face cu o problemă de responsabilitate instituţională a managementului politic, care necesită dezbateri ştiinţifice, democratice, politice, economice, sociale şi culturale, chiar religioase, spre a construi regiuni care să reprezinte într-adevăr cadrul natural spiritual-instituţional necesar înţelegerii că prosperitatea oamenilor nu vine de aiurea, ci din modul în care ne organizăm, stabilim regulile jocului democratic şi ne coordonăm fiecare şi toţi împreună să depunem eforturile pentru a construi în numele împlinirii vieţii în comunitate şi nu în numele egoismului egocentrist, al individualismului patologic sau al lăcomiei. Aceast proiect de împărţire teritorială a României la care ne-am referit este examenul dat de noi toţi în frunte cu cei pe care i-am ales în numele democraţiei bazată pe libertate în răspundere, solidaritate umană şi comuniune socială pentru a trăi mai bine fiecare în localitatea şi regiunea sa şi, împreună, într-o Românie prietenoasă, modernă şi nu în afara ei. Prin această viziune dorim să atragem atenţia celor interesaţi şi motivaţi în acest sens că problema regiunilor pentru dezvoltare din interiorul fiecărui „întreg instituţional naţional" este esenţială pentru împlinirea vieţii oamenilor-cetăţeni, ca viaţă trăită în comunitate, ca muncă - în organizaţia de afaceri private şi publice, ca iubire întru credinţă în certitudinea speranţei. În substanţa ei, această viziune ecolonomică asupra regiunilor de dezvoltare îşi propune să reamintească celor care îşi autoguvernează viaţa, cât şi celor care guvernează viaţa altora, că roadele şi lumina acestor două procese uman-instituţionale trebuie să se găsească în împlinirea vieţii oamenilor-cetăţeni ce trăiesc o „mândrie geamănă": că aparţin unei comunităţi care la rândul ei se mândreşte că are asemenea oameni!

I.M. : Legea fundamentală a Statului român, Constituţia României, la Articolul 1 prevede:
- 1. România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
- 5. În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Transpunând ipotetic conceptul-teorie în practică, potrivit criteriilor pe care vă bazaţi noua împărţire regională, crearea artificială a aşa numitului „Ţinut secuiesc" devine compatibilă cu teoria elaborată de dumneavoastră. Conceptul de autoguvernare nu creează, în acest caz, un precedent periculos în procesul de dezmembrare al statului român?

C.P. : După ce specialiştii vor contura noile regiuni de dezvoltare şi Parlamentul le va adopta, vor deveni cadrul instituţional pentru politica regională. Autoguvernarea regională va reprezenta regula pentru fiecare dintre regiuni. Dacă una dintre regiuni se va numi Ţinutul Secuiesc", autoguvernarea ei va trtebui să se încadreze, obligatoriu, asemenea celorlalte autoguvernări ale regiunilor: Oltenia, Dobrogea, Banat etc. Relaţia autoguvernării regionale cu guvernarea centrală, unitară a ţării va fi aceeaşi pentru toate regiunile. Important de reţinut este că o asemenea relaţie trebuie să existe ca funcţionalitate în cadrul naţional statal unitar. S-ar putea ca într-o evoluţie a viitoarei U.E., relaţia să fie autoguvernare-reginală, guvernare-statală, guvernare-europeană. Regiunile de dezvoltare au la bază criterii complexe: ecologice, economice, sociale, istorice, tradiţionale, demografice etc. Acestea sunt, domnule Măldărescu precizările principiale la întrebarea formulată. Este nevoie să învăţăm şi să ne adaptăm cerinţelor actualei situaţii..

I.M. : Domnule profesor, vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi răspuns solicitării noastre, rămânând cu convingerea că doriţi ca românii să înţeleagă că adevărata împlinire a vieţii prin dezvoltare vine din interiorul nostru, ca fiinţe umane, sociale, care au învăţat că prosperitatea nu se cerşeşte de nicăieri, ci se cucereşte zi de zi şi generaţie cu generaţie. Ele pot deveni realizabile numai prin curajul asumării răspunderii demersurilor noastre, în solidaritate şi comuniune socială, în armonie cu sănătatea întregului viu din care facem parte organică. footer