Revista Art-emis
Dialoguri privilegiate - Academician Petru Soltan (4) PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Duminică, 13 Noiembrie 2011 01:13
Acad. petru Soltan
Academician Petru Soltan
Republica Moldova, comuna Coşniţa, Transnistria
- Membru titular al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova,
- Membru de onoare al Academiei Române
MDP: Stimate Domnule Academician, în Transnistria proprietatea intelectuală este pe deplin înţeleasă? Este respectată?

Acad. Petru Soltan: Onorată Doamnă Maria Diana Popescu, cred că n-o să vă plictisesc sau să vă abat de la nobilele activităţi, făcând o notă pentru a vă informa că noţiunea Transnistria are mai multe înţelesuri: prima – fâşie dintre Nistru şi Nipru, a doua – dintre Nistru şi Bug, a treia – cele cinci raioane ale RM de pe malul stând al Nistrului: Camenca, Râbniţa (corect Râmniţa), Dubăsari (cei Noi), Grigoriopol, Slobozia şi, desigur, oraşul Tiraspol, numit de populaţie băştinaşă (românească) – Trişpolea. Prin ce se explică această notă?
a) În biblioteca Aşhabad-ului a fost găsită o cronică din secolul IX după Christos scrisă în arabă de un cronicar turamic, în care se vorbeşte şi de marii duşmani ai popoarelor turanice. Partea respectivă este şi în biblioteca României, o am şi eu şi e bine cunoscută de specialişti. Duşmanii sunt (în limbaj modern): 1) ruşii care ţin de apa rusului – Bolga, 2) valahii care ţin apa acestora – Nipru, 3) başchirii, ce includeau şi tătarii de la Kazany (aceştia reprezintă acelaşi popor), 4) maghiarii din stepele asiatice.
b) În regiunea rusească Pscov, există o selişte (derevnea), prin care a trecut cândva Puşkin. Ca semn de recunoştinţă în această derevne s-a făcut un Muzeu al lui Puşkin. Pe un perete al acestui muzeu e agăţată o hartă din 1600 pe care este indicat că Nipru reprezintă frontiera între Rusia şi Dakia.
c) În Ucraina actuală există o regiune cu denumirea Volânia, aproape de Marea Baltică. Nemţii îi zic: Volhânia – din considerentul că acolo pe timpuri locuiau Valahi. Regretatul Iosif Constantin Dragan în tomul voluminos Noi tracii (acasă am cartea editată recent la Bucureşti şi am tomul xeroxat de pe timpuri). Bazat pe documente, din această Volhânie cu câteva secole înainte de formarea Imperiului Roman, vine un trib de Tiberiţi – astfel se numeau ei pe atunci – în Peninsula Italică şi pe malurile râului Roma ocupă câteva coline. Aceştia schimb denumirea râului Roma în Tibru, iar colinele obţin denumirea Roma. După cel de al doilea război mondial, eu l-am cunoscut pe ministrul de finanţe din RM (Arpientev) care venise din marea conflagraţie cu un picior din lemn căruia îi spunea tişior. În Volhânia nu se zice chişior, ochi, vechi, cheatră etc., ci tişior, oti, veti (de la vechime), tiatrî etc. Şi acum există un oraş semnificativ în Volhânia cu denumirea Chiverţî, adică Tiberţi. Această modificare din Tiberţi în Chiverţî este rezultatul influenţei centrului bisericesc de la Huşi care avea grijă de menţinerea creştinismului din satele româneşti din prima Transnistrie.
d) Am un bun cunoscut la New York, Mihai Vinereanu, care venind la Chişinău, aduce în patru exemplare un volum (cântăreşte vreo două kg şi ceva) – Dicţionarul etimologic al Limbii Române. Acest domn Vinereanu a făcut pe timpuri la Iaşi două facultăţi: litere şi una inginerească. A lucrat vreo zeci de ani la acest dicţionar (dacă nu mă înşel, AGERO i-a făcut nişte complimente). Ce rezultă din acest Dicţionar? Rădăcinile majorităţii lexiconului lituanian coincid cu o mare parte a rădăcinilor limbii române vorbite la ţară. Rezultă că lituanienii reprezintă un popor-rămăşiţă de traci. Îmi permit a afirma că aceşti traci, marginea de apă nonacoperită cu gheaţă a Mării Baltice i-au zis Baltă. Câte încercări din partea norvegienilor, finlandezilor şi ruşilor să numească această mare ba Norvegiană, ba Finlandeză, ba Rusească, însă n-au reuşit.
e) În timpul celei de a doua conflagraţie mondială, în a doua Transnistrie era o administraţie românească. Am mai scris. De atunci mă ştiu român.
f) În a treia Transnistrie – jale şi jale. E o putere sovietică cu monumentele lui Lenin, grafie rusească în şcolile româneşti, nu sunt licee şi această îngustă postată de pământ cu populaţie majoritară românească e sub stăpânirea Moscovei. Nu există nici un scriitor acum acolo despre care să se fi auzit ceva. Dacă în principiu sunt? Ceea ce se face intelectual (românesc) în partea basarabeană a RM este interzis a fi promovat în această Transnistrie. În primăvara lui 1992, în toi de război între Chişinău şi Tiraspol, pe piaţa din faţa executivului al Dubăsarilor Noi s-a făcut un foc din cărţi româneşti că para urca mai sus de etajul cinci. Ardeau operele lui Eminescu, Creangă, Coşbuc, Rebreanu, Arghezi, Dabija, Grigore Vieru, Adrian Păunescu etc. ardea colecţia Societăţii TRANSNISTRIA care era destinată şcolilor româneşti din această a treia Transnistrie.
Marea nevoie a RM o reprezintă separatismul de la Tiraspol. Asta a înglodat RM şu nu se vede măcar după orizont vreo rază de lumină. Pentru detalii s-ar cere un chestionar special.

MDP: Ce a scris distinsul om de ştiinţă şi cultură, acad. Petru Soltan, şi la ce scrie acum?

Acad. Petru Soltan: Onorată Doamnă, dacă la chestiunile de mai sus am fost cât de cât în stare să dau nişte răspunsuri, aş zice, superficiale, apoi aici, de aş răspunde, s-ar cere să scriu un volum substanţial. Asta se referă la ce am scris. E vorba de matematici, economie, publicistică, cărţi nonmatematice şi acte cu elemente de guvernare. Doar un detaliu dintre ăstea de la urmă care mi-a făcut mari probleme.
Imanul Kant, fiind membru corespondent al Academiei din Berlin (acest titlu însemna că persoana respectivă e din altă Ţară – Prusia), era obligat anual să-şi dea darea de seamă, altfel spus, ce a făcut ştiinţific în acest răstimp. Marele Kant scria doar o frază: "Am cugetat". Din aceste dări de seamă nu rezultă nimic nontrivial, pe când opera sa l-a transformat într-un colos al gândirii. Fără să ştiu acest detaliu prin anii 70 ai secolului trecut, ca membru al Academiei de Ştiinţe din Chişinău, într-un an, pe lângă altele, în dare de seamă obligatorie am scris: "Am cugetat asupra problemelor vieţii". Doamne, fraza asta, ca batjocură asupra mea s-a transformat în haosul de cădere a frunzelor pe timp de toamnă – pentru orice stradă din Chişinău. Provincia îşi demonstrează primitivismul său de judecată, mai ales când ai rivali care se tem nu cumva să le ocupi locul. Cel mai mare desfăt al meu e să termin acest interviu cu Domnia Voastră (Scriu de la malul Nistrului). După asta Dl academician Păun aşteaptă nişte noi fragmente la placheta „IETERELE" pentru a edita la Curtea de Argeş o cărţulie mai integră, posibil, cu denumirea "Puşca şi ieterele tatei". Dacă se realizează, nu e exclus că la asta o să-mi faceţi o publicitate mai colorată decât cronica IETERELE, numai dacă nu V-am plictisit.

MDP: În ce context academicianul Petru Soltan a intrat în politică?

Acad. Petru Soltan: O chestiune dificilă şi de lungă durată în expunerea acesteia. În 1954, pe când sovieticii intră cu tancurile în Budapesta, fiind doctorand la Universitatea "Lomonosov" din Moscova şi cunoscut ca un petit-disident (bunăoară, în cercuri mici de colegi demonstram că societatea numită comunism nu poate exista), studenţii mai îndrăzneţi mă includ în comitetul organizatoric cu scopul ca facultatea mecanico-matematică, cea mai de frunte, să protesteze contra invaziei respective. Facultatea n-a funcţionat o săptămână. Între timp, priceput un pic la pictură şi scris, fac un lung ziar de perete în legătură cu evenimentele din Ungaria. Acesta imediat a fost confiscat de biroul de partid. Marii mei profesori cu studii europene, cunoscând limbile de circulaţie mondială, purtau şi ei în suflet un protest: noi îl simţeam după expresiile feţelor acestora. Aceşti profesori îmi ziceau: Naş rumân (românul nostru), deoarece erau şi din Ţară. Problema asupra relaţiei dintre noţiunile de moldovean şi român am explicat-o, pare, în chestiunea 2 a Domniei Voastre. Această relaţie pe timpul lui Stalin prezenta la fel un element politic: eu doar nu protestam. Întors la Chişinău, involuntar, mă comportam ca un semi-disident. Câte am păţit-o nu mai are rost a le înşira. Această comportare avea conotaţie politică. Chiar dacă eram doctor în ştiinţe (o raritate la Chişinău) mă ţineau în post de asistent. În septembrie 1960 protestez contra faptului că la facultatea, unde îmi făceam serviciu, s-au deschis grupe unde matematica nu s-ar fi predat în româneşte. Cei veniţi de la ţară nu cunoşteau rusa. M-am dus şi la ministrul educaţiei, fosta mea directoare de la Tiraspol, care ştia că sunt un pic neastâmpărat. Un an de zile eram tot chemat pe la birouri de partid (universitar, raional, orăşenesc). Însă în 1961 astfel de grupe s-au deschis. După asta am mai avut confruntări care sunt prea mărunte pentru AGERO. Doar un detaliu, important pentru mine. Toţi lectorii de la facultate, lunar, erau obligaţi să participe timp de o oră academică la un seminar de filozofie marxistă. Venea un profesor de la catedra respectivă, ţinea un discurs formal. Noi aveam drept să formulăm întrebări.

Cine îi făcea probleme acestui profesor? Eram persoana mea şi un alt asistent foarte deştept, însă dezordonat în toate, mai ales în ceea ce priveşte prezentarea sa exterioară, şi-şi începea prelegerile, cel puţin, la Teoria mulţimilor cu întârziere. De origine era un urmaş al unui ofiţer rus fugit prin 1917 de la bolşevici. I se spunea Parovicenco Ivan Ivanovici. Din cauza acestor doi asistenţi tot trimiteau la seminar câte un profesor mai tare în materie. În cele din urmă vine chiar şeful de catedră, un bărbat în vârstă, însă blajin: la întrebările noastre nontriviale în loc de răspuns râdea, adesea chiar în hohot. Văzând că nu se isprăveşte, se duce la comitetul de partid cu propunerea să fie numit şeful seminarului unul dintre aceşti doi asistenţi. Parovicenco a căzut nu numai datorită faptului că era dezordonat, ci mai degrabă de lipsă de diplomaţie. Acesta e chemat odată la comitet şi-i întrebat răspicat: „Ivan Ivanovici, meritaţi o pedeapsă aspră: de ce întârziaţi la prelegerile dumneavoastră?" „Ce prostie gogomană: este imposibil a întârzia la propriile prelegeri!" şi l-au dat afară. Astfel, persoana mea devine şeful seminarului. Vreo zece ani, până după doctoratul doi pe când am fost coborât de pe piramida mea de la Universitate şi impus a fi director a unui institut de cercetări economico-matematice a Guvernului care figura doar pe hârtie, am avut o mare plăcere să fac o filozofie clasică. Asta o consider politică. Chiar şi în februarie 1987, după un an de şomerie, fiind trimis profesor la universitate, imediat sunt numit şi şef al seminarului filozofic, doar că asta a ţinut trei ani: devenisem deputat. Pentru mine acest seminar însemna politică. Postura de deputat obliga practic să fac politică activă – asta pe timpul lui Gorbaciov. Uniunea Scriitorilor, pe când eram şomer, mă include în comitetul organizatoric pentru formarea Mişcării Democratice, însă eu am ignorat participarea la această Mişcare: dosarul meu de patru ori (dus, întors) a fost trimis la judecată, în care figura fraza: Особо опасный преступник (Un recidivist extrem de periculos). Pe timp ce eram restabilit ca profesor, aceeaşi Uniune mă include în comitetul organizatoric pentru formarea Frontului Popular. Vine la mine acasă un scriitor de origine ebraică şi cu viziuni progresiste şi-mi explică să particip la această formare: e posibil să mă facă Preşedinte. Săptămână la săptămână asistam la şedinţe. În timp de un an aşa şi n-a mai fost ales un preşedinte: cred eu că în executiv erau multe persoane propuse nu de partidul comunist din RSSM, ci de cel de la Moscova. Noi îl vroiam pe Grigore Vieru, însă ni s-a propus altă persoană, eu fiind ales prin-vicepreşedinte. Eram activ. Prin intermediul televizorului am devenit cunoscut în Moldova de peste Prut, mai ales la Iaşi. Prin asta, cred eu, se explică partea substanţială că Filiala Academiei Române din Iaşi m-a propus a fi ales membru de onoare al acestei academii(2003), desigur, cunoscându-mă mult mai târziu din spusele a multor valoroşi academicieni (mai sus am scris) ca un bun matematician cu rezultate în mai multe domenii. Chiar menţionata Universitate din Moscova prin situl acesteia mă numeşte иыдающийся математик (matematic ilustru). Cred eu, acesta a fost argumentul forte pentru AR.

În 1989 când se anunţă că în 1990 se v-a alege un nou Parlament, persoanei mele i se propune să aibă grijă de pregătirea Programului Electoral al Frontului Popular. Pentru aceasta s-a format o subdiviziune specială. Însă vreo jumătate de an aceasta n-a fost în stare să obţin ceva esenţial. Fiind responsabil, l-am scris eu, în care printre multe promisiuni se cerea autocefalia Bisericii. Citindu-l la Executivul condus de mine (Preşedintele era la Mosova), cu bună voinţă i s-au făcut complimente, menţionând că e mai nevoie de o bună redactare. M-a mirat un pic. În lipsa mea Programul este aprobat, însă din acesta a scăzut punctul cu privire la autocefalia Bisericii. Iată de ce era nevoie de o redactare, deci prin oamenii incluşi de Moscova în executiv s-a ignorat o chestiune principială. Şi a rămas că în RM îl slăvim pe Kiril – episcopul Bisericii Ruseşti. Fiind aleşi deputaţii, la Front un grup de vreo şapte persoane discută problema figurilor de vârf în conducerea RSSM (în lipsa Preşedintelui Frontului). Un bărbat tânăr şi activ propune candidatura mea la post de Preşedinte al Parlamentului (post suprem). Mi-s-a părut un joc, programat din timp. Mă ridic şi spun: "Transnistrenii au făcut atâta rău în Basarabia şi nu vă stă bine să aveţi în fruntea republicii un transnistrean. De ce nu-i Preşedintele Frontului?" Au zis că o să ajungă şi la el. Acelaşi bărbat propune candidatura mea la post de prim-ministru. Am intervenit că răspunsul îl dau mâine: aveam o înţelegere cu prim-ministru în exerciţiu, fost şi mai înainte în postura aceasta, însă prim secretarul c.c. al partidului comunist, Ivan Bodiul, l-a fugărit ca să-i fiu prim viceprim-ministru, chestiune discutată cu cele trei figuri de vârf în Republică. S-a ajuns la concluzia că figura bună pentru Preşedinte al Parlamentului nou este Mircea Snegur, pe-atunci Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem. Eu iar întreb: "Dar ce facem cu Preşedintele Frontului?" "Ne ducem la el". Găsindu-l în birou, pare acelaşi tânăr îi zice: "Te propunem prim vicepreşedinte al Parlamentului". Dânsul s-a bucurat ca un copil. Ce-am făcut în Parlament se cunoaşte din C.V-ul publicat în AGERO şi ART EMIS. Însă de politică nu m-am lăsat şi în prezent, prin luare de cuvânt şi publicistică. footer