Revista Art-emis
General Alexandru Petricean - Memorii inedite (2) PDF Imprimare Email
Lt. col.(r) Dr. Petre Opriş   
Duminică, 13 Noiembrie 2011 00:52
Dr. Petre Opriş
Memorii inedite ale unui locţiitor
al Direcţiei de Informaţii a Armatei

În urmă cu zece ani, generalul de divizie (în retragere) Alexandru Petricean ne-a acordat cu amabilitate un interviu. Cu acel prilej, fostul locţiitor al Direcţiei de Informaţii a Armatei (1963-1970) şi locţiitor al şefului de stat major al Gărzilor Patriotice (1970-1988) a amintit despre rolul consilierilor sovietici în armata română şi modul cum se desfăşurau aplicaţiile militare comune în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. De asemenea, generalul Alexandru Petricean a descris în detaliu modalitatea în care aveau loc reuniunile comune ale Direcţiilor de Informaţii Militare din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Un alt subiect propus de locţiitorul şefului de stat major al Gărzilor Patriotice din perioada 1970-1988 a fost descrierea prieteniei sale cu generalul-colonel Vasile Milea, care a decedat în condiţii misterioase la 22 decembrie 1989. (Dr. Petre Opriş)

Rolul consilierilor sovietici

Primul contact pe care l-am avut cu consilierii sovietici a fost în Academia Militară (de la Bucureşti - n.a.). Aceştia participau la lecţii, participau la şedinţele metodice care se desfăşurau pe catedre, participau la toate activităţile, însă nu asistau la şedinţele de partid. În calitate de consilieri, ei dădeau un fel de sfaturi. Aşa s-ar spune, dar ei se mai băgau şi peste alte chestiuni. În perioada când am fost elev în Academie, marea majoritate a profesorilor erau cadre care absolviseră Academia de la Saint Cyr sau Şcoala Superioară de Război înainte de a doua conflagraţie mondială. Cu promoţia mea a început procesul de întinerire a cadrelor în Academie. Şi consilierii sovietici veneau la şedinţele de catedră, la şedinţele metodice, pentru discutarea unor materiale ale lecţiilor pe care le prezentam în comisiile metodice. Îşi spuneau şi ei părerea şi adăugau unele idei în aceste materiale.
Era o legătură destul de strânsă între cadrele din Academie pentru că, de ce să nu spun, era şi frica asta: să nu te pui rău cu ruşii. Era o abţinere din partea cadrelor noastre, o abţinere în ceea ce priveşte... Nu se putea discuta în contradictoriu cu ei. Aveau sau n-aveau dreptate sovieticii, noi făceam tot cum ştiam noi că-i bine. Că ei nu puteau să ne urmărească în amănunt. În final, consilierii sovietici au plecat în anul 1958 şi mare merit a avut aici, de ce să nu recunoaştem, Gheorghiu-Dej. A venit Nikita Hruşciov în ţară la noi. Bineînţeles că a fost tratat foarte bine, a avut discuţii cu Gheorghiu-Dej şi a avut discuţii şi cu ceilalţi... şi, bineînţeles, că la un pahar... După aceea a făcut o plimbare pe malul lacului Herăstrău şi atunci i-a propus Gheorghiu-Dej să-şi retragă trupele din România.

Aplicaţiile militare ale OTV

După ce am terminat Academia („Klement E. Voroşilov" de la Moscova, în anul 1962 – n.red.), fiind locţiitorul şefului Direcţiei de Informaţii, am fost şi şeful Direcţiei Cercetare în cadrul eşalonului Front, constituit de noi. Armata noastră a participat la aplicaţii cu Frontul după tărăboiul din 1964, cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (discuţiile despre Planul Valev şi aşa-zisa Declaraţie de Independenţă a României din aprilie 1964 – n.red.). În perioada aceea, Comandamentul Forţelor Armate Unite a hotărât ca ţările participante la Tratatul de la Varşovia să constituie elemente de unităţi care să poată participa rapid la un război dus de Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Şi, la noi în ţară, s-a constituit un Front – la care eu am fost şeful Direcţiei Cercetare, deoarece eram locţiitorul Direcţiei de Informaţii a Armatei. Şeful meu (generalul-maior Dumitru Dumitru – n.red.) a fost desemnat să facă parte din conducerea aplicaţiei, iar eu eram şeful Direcţiei Cercetare. Şi aşa am participat la aplicaţii ale OTV în Bulgaria şi în Ungaria, în anii 1965-1966. La una din aplicaţiile mari care s-au desfăşurat pe teritoriul ţării noastre, tot în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, a participat şi şeful de stat major al Forţelor Armate Unite, generalul de armată S. M. Ştemenko. Aplicaţia a fost pe hartă, cu inamic ipotetic. S-a început în Muntenia, am traversat Carpaţii şi am ajuns în Oradea. Aceasta a durat vreo săptămână, pe etape.

Şedinţele comune ale Direcţiilor de Informaţii din statele OTV

După ce s-a înfiinţat Frontul şi în România, fiecare Direcţie de Informaţii a armatelor din statele membre ale OTV a participat într-un fel de CAER al Direcţiilor de Informaţii. În fiecare an, şeful Direcţiei şi şefii de secţii din cadrul Direcţiilor respective se întâlneau într-o ţară membră a Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Ne-am întâlnit prima dată în Bulgaria, în 1965. După aceea au urmat întâlniri în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi Uniunea Sovietică. Ultima întâlnire a fost în 1968, la noi, la noi în ţară. Deci, în fiecare an mergeam în capitala ţării respective şi mă întâlneam atât cu colegii mei de la Academia „Klement E. Voroşilov", cât şi cu alţii. Atunci erau nişte chestiuni foarte serioase. Sovieticii căutau să ne impună – şi au reuşit cu ceilalţi, dar cu noi n-au reuşit – coordonarea întregii activităţi de informaţii în ţările unde aveam ataşaţi militari. Adică să coordoneze după indicaţiile date de ei şi chiar să se facă legătura între ataşaţii lor militari şi ataşaţii noştri. Presiunile au devenit mai clare din 1965, de când a început activitatea cu consfătuirile acestea ale Direcţiilor de Informaţii ale armatelor din OTV. De fiecare dată s-a ridicat problema aceasta. Dar noi n-am votat protocoalele care s-au elaborat la aceste şedinţe. N-au fost votate de către noi, nici semnate de noi. Aveam indicaţie direct de la Nicolae Ceauşescu (să nu semnăm asemenea protocoale - n.a.). Singura ţară care s-a situat pe poziţie negativă (similară cu a României - n.a.) a fost Cehoslovacia, dar numai după ce a fost invadată de către ruşi (în noaptea de 20 spre 21 august 1968 - n.a.). Noi am avut în ţară consfătuirea Direcţiilor de Informaţii din OTV în toamna anului 1968. Şi au venit şi cehii, cinci-şase erau în delegaţie. În componenţa delegaţiilor erau mai multe persoane. Venea şeful Direcţiei (de Informaţii - n.a.), un locţiitor al şefului Direcţiei, şeful secţiei cercetare, şeful secţiei cercetare radio, cei care erau cu asigurarea materială. Deci erau cam cinci-şase, pe domenii de activitate. Consfătuirile durau câte trei-patru zile. Erau, la început, expuneri, prezentarea unor documentări despre activităţile Direcţiilor de Informaţii, şi după aceea erau discutate diferite hotărâri, se elaborau protocoale - hotărâri pe care, am spus, ai noştri nu le-au semnat niciodată. Apoi, erau vizite, vizite la diferite obiective. Protocoalele erau valabile un an. Apoi se semnau altele. Iar noi făceam un raport asupra modului cum s-au organizat şi desfăşurat aceste consfătuiri. Ministrul Forţelor Armate îl primea, iar acesta, bineînţeles, se ducea la conducerea de partid. Tot timpul, când eram în minister, se colabora cu secţia politică a ministerului. Când am lucrat la Direcţia de Informaţii, se colabora cu Direcţia Superioară Politică a Armatei (care a devenit, din vara anului 1964, Consiliul Politic Superior al Armatei - n.a.). De exemplu, generalul Ionescu Ion, şeful secţiei politice de la Armata 1 din Bucureşti, răspundea şi de Direcţia de Informaţii.

Despre generalul Vasile Milea

Eu am colaborat foarte bine cu generalul Vasile Milea. Foarte bine. Am avut un mare sprijin în el. Mi-a dat tot ce am vrut. Ca să îmbunătăţesc structura organizatorică a Gărzilor Patriotice, am făcut o serie întreagă de propuneri. Am primit ofiţeri pentru a-i numi şefi ai statelor majore ale Gărzilor Patriotice la un judeţ sau la altul, sau pentru a-mi încadra statul meu major. Pentru că statul major de la Comitetul Central al PCR a fost, la început, foarte subţire. A fost foarte subţire. După aceea s-au primit sarcini şi de pregătire a tineretului.
Să-i contraziceţi pe cei care spun că generalul Vasile Milea a fost dur! Dur, n-a fost. Dar a fost un militar cu calităţi deosebite. El n-a făcut la nimeni rău în viaţa lui. Deşi, în calitate de comandant de armată, a avut posibilitate să-i bage în puşcărie pe mulţi datorită delapidărilor, datorită unor probleme de indisciplină, de dezordine. El n-a băgat pe nimeni în puşcărie. El a apărat oamenii, dar, într-adevăr, îi trăgea la răspundere. Trăgea la răspundere, îi beştelea, dar nu le făcea rău. Nu le făcea rău. L-am cunoscut pe Vasile Milea când am intrat în şcoala militară. După ce am terminat şcoala militară în 1948 şi am ieşit sublocotenenţi, am fost repartizaţi la aceeaşi unitate. Am fost prieteni buni. Apoi, am urmat şi Academia Militară împreună, dar el a luat calea trupelor şi eu am rămas în Academie. A început ca şef de stat major de regiment – la regimentul de la Basarabi, din Dobrogea. După aceea a fost numit comandant de regiment, tot la Basarabi. Apoi, a fost numit şef de stat major de divizie, iar, în cele din urmă, a ajuns comandant de divizie. De acolo a plecat la Armata a 2-a, în cadrul compartimentului de pregătire pentru luptă. Era un om foarte capabil, foarte bine pregătit. Iar Ion Ioniţă, locţiitor al ministrului Forţelor Armate, l-a susţinut foarte mult şi l-a propus să comande Şcoala militară de tancuri de la Piteşti. A stat la Piteşti ani de zile, apoi l-a schimbat pe Săftescu, care era comandantul diviziei de tancuri de la Târgu Mureş. De la acea divizie, după aceea, Vasile Milea a plecat la Cluj pe funcţia de şef de stat major de armată, apoi comandant de armată. Generalul Milea a venit de la Cluj la Gărzile Patriotice în 1973 şi am lucrat împreună trei ani de zile. Apoi, el a fost trimis din nou la Armata de la Bucureşti şi, în '79-'80, a primit funcţia de şef al Marelui Stat Major. footer