Revista Art-emis
Despre idealurile naţionale PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Ion Petrescu   
Miercuri, 02 Noiembrie 2011 22:39
Comandor(r), Prof. univ. dr. jipa Rotaru
Comandor (r), prof. univ. dr.
Jipa Rotaru
despre adevărul istoric cu privire la Mareşalul Ion Antonescu

Comandorul în rezervă, prof. univ. dr. Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare la memoria Mareşalului, personalitate care a condus România
în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.

Col.(r) Ion Petrescu:
Ce mai înseamnă, în România de azi, un recurs constant, obiectiv, la cunoaşterea istoriei naţionale, în general şi a celei militare în special?

Comandor (r), prof. univ. dr. Jipa Rotaru:
Întrebarea e extrem de dificilă. În condiţiile în care banul reprezintă etalonul tuturor valorilor societăţii şi globalizarea a devenit unic obiectiv al forţelor politice româneşti, nu se mai poare vorbi de recursul la istorie şi la valorile tradiţionale. În contextul în care, în calitatea de cetăţean, dascăl sau pur şi simplu român ai îndrăzni să atragi atenţia cuiva că raportarea la trecut reprezintă totuşi o obligaţie absolută pentru a-ţi însuşi prezentul şi a încerca o eventuală prospectare a viitorului, devii desuet şi rişti să fii tratat ca un paria, sau ca un inadaptabil. Şi atunci stai şi te întrebi unde sunt idealurile naţionale atât de puternic amprentate într-o vreme nu prea îndepărtată, în care recursul la istoria neamului reprezenta un fundamental punct de referinţă aproape pentru toţi fiii naturali sau adoptivi ai acestei naţii. După o viaţă pusă numai din pasiune în slujba muzei Clio, răspunsul nu poate fi altul decât acela că încă mai sper într-o revitalizare a spiritului onest, cinstit, al tuturor celor care, chiar sub presiune, mai pot gândi româneşte. Că deocamdată recursul la istorie rămâne un deziderat absolut îndepărtat, este de netăgăduit. Istoria a rămas în afara obligaţiilor de studiu ale copiilor şi tinerilor noştri. Şi cel mai grav, chiar în instituţiile militare de învăţământ, unde, prin tradiţie, ar trebui să se facă educaţie patriotică, istoria naţională şi mai ales cea militară este scoasă din planurile de învăţământ. Bine că se predă în schimb istoria holocaustului şi cea a comunismului! Este o mare ruşine şi probabil că vinovaţii pentru acest adevărat atac la fiinţa naţională vor plăti curând.
Academia Militară Română
Nu pot să nu-mi amintesc acum cu câtă pasiune şi dragoste de neam colectivul catedrei de Istoria poporului român, din Academia Militară - din care am avut onoarea să fac parte -, aborda temele de istorie naţională, evidenţiind în faţa studenţilor noştri, la cursuri sau la seminarii, reperele acestui neam oropsit, aşezat în „poarta furtunilor" precum: vechimea, permanenţa pe aceste meleaguri frământate de nenumărate războaie duse între marile imperii ale vremii, în diferite epoci istorice, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru noi, românii, care nu am manifestat niciodată tendinţe expansioniste acaparatoare, ci am luat arma în mână numai atunci când fiinţa naţională ne-a fost pusă în pericol; continuitatea - lupta neîncetată pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru eliberare socială, obiective multimilenare ale unui popor paşnic şi iubitor de Dumnezeu şi dreptate. Că ne-am îndeplinit atunci şi în acele condiţii mult mai vitrege decât acum menirea, este de netăgăduit şi o demonstrează însăşi raportarea ofiţerilor de atunci, mai tineri, la valorile pe care noi le susţineam. Viaţa de zi cu zi ne convinge că acest lucru n-ar mai fi posibil astăzi, când sistemul de valori este inversat. Rămân la convingerea că va mai curge multă apă pe Dunăre până ce ne vom regăsi în aceeaşi matcă. Dumnezeu fie cu noi! Ion Antonescu şi-a onorat, cu conştiinciozitate, toate îndatoririle.

I.P.:
Care este motivaţia focalizării propriilor cercetări, în arhivele istorice, pe perioada în care Conducătorul Statului era Mareşalul Ion Antonescu?

J.R.:
Resorturile declanşatoare ale predilecţiei mele, pentru cercetarea perioadei celei mai negre din istoria noastră naţională se leagă nemijlocit de cunoaşterea şi înţelegerea personalităţii care a avut curajul să-şi asume răspunderea conducerii ţării şi a armatei sale în acea etapă, când toţi liderii politici, poate cu excepţia Conducătorului Mişcării Legionare, refuzau cu abilitate implicarea în conducerea statului. Este vorba de generalul şi apoi mareşalul Ion Antonescu, cel ce a fost chemat la începutul lunii septembrie 1940 de un rege corupt şi compromis, Carol al II-lea, să preia conducerea statului. Documentarea în Arhivele Militare de la Piteşti, în vederea elaborării tezei de doctorat, din anii ′80, mi-a facilitat un contact direct cu un noian dedocumente originale referitoare la viaţa şi cariera mareşalului. Eu însumi militar de carieră prin convingere şi pasionat de istoria militară, căutam ca orice tânăr ofiţer modele. În anii de început ai carierei, m-am oprit ca mai toţi colegii mei la personalităţile militare care ne-au îndrumat paşii, ofiţerii profesori sau comandanţi. Atunci când am avut însă şansa de care am amintit, de a studia cariera de excepţie a Mareşalului, el a devenit pentru mine mai mult decât un model, un ideal. Dacă la început îl descopeream întâmplător, etapă cu etapă, în documentele colbuite de arhivă, încet – încet am început să-l caut tot mai insistent în lucrări de specialitate. Trebuie să mărturisesc că am fost determinat la un studiu profund al personalităţii Mareşalului şi de dumneavoastră, cei ce îmi eraţi ofiţeri – elevi, prin anii ′ 82-88. Şi iată de ce. Conform rigorilor învăţământului din Academia Militară, din acei ani, noi, profesorii, în preziua seminariilor trebuia să asigurăm după-amiaza, ore de consultanţă la cabinetul de istorie. Cum ofiţerii-elevi nu prea se îmbulzeau să vină la cabinet, mergeam noi prin clase. În acest context mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu întrebat despre personalitatea şi cariera militară a lui Ion Antonescu. Sigur că în programa de învăţământ nu aveam asemenea teme.
Interesul manifestat de ofiţerii-elevi, cadre militare tinere, viitorii comandanţi şi stat-majorişti, m-au determinat să trec peste rigorile unei tematici închistate şi să prezint destul de amănunţit, atât la consultaţii, cât şi la prelegeri şi seminarii, adevărul istoric cu privire la Mareşal, dar şi la acea perioadă grea din istoria României precum subiectele: pactul Ribbentrop-Molotov; rapturile teritoriale din vara anului 1940, România stat naţional legionar, participarea armatei române alături de cea germană la campania din Est, împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea teritoriilor naţionale răpite ş.a., subiecte tabu în istoriografia perioadei.

A fost necesar să apelez la surse cu totul clandestine, în acele vremuri pentru a mă documenta. Utilizam şi acele „fonduri speciale", dar şi fotocopiile unor lucrări apărute în străinătate, sau retrase de pe piaţă, a doua zi, după ce ajungeau în librării. Atunci am luat contact cu opera generalului Platon Chirnoagă, cea extraordinar de vastă, editată de Iosif Constantin Drăgan, cu tomurile regretatului Aurică Simion, ale lui Gheorghe Barbul, N. Creţianu, şi cu unele memorii ale personalităţilor militare de excepţie din anii războiului. Toate acestea mi-au fost de un nepreţuit sprijin în înţelegerea, la adevărata lor valoare, a personalităţilor unor mari comandanţi, între care Mareşalul Ion Antonescu predomina prin patriotism, curaj, capacitate de muncă, inteligenţă şi dăruire exemplară, calităţi ce i-au permis să urce, pas cu pas, toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent la mareşal.
În funcţiile îndeplinite, de la comandant de secţie (pluton), la comandant suprem al armatei române (în vreme de război), Ion

Antonescu şi-a onorat, cu o conştiinciozitate demnă de invidiat, toate îndatoririle, devenind pentru toţi, atunci şi acum, unul dintre cele mai strălucite exemple de înalt profesionalism, corectitudine, camaraderie, dăruire, disciplină şi ordine militară. Abia descoperind toate acestea, lucruri pe care le-am valorificat pe deplin în lucrările publicate după 1990, înţeleg acum că acea focalizare a propriilor cercetări pe perioada istorică 1940-1944 şi pe personalitatea Mareşalului nu a fost întâmplătoare. Aceste resorturi m-au determinat ca atunci când, prin anii ′90, se constituia Liga Mareşal Ion Antonescu (la numai câţiva ani după apariţie fiind distrusă de o neghioabă ordonanţă de urgenţă semnată Adrian Năstase) în timp ce unii dintre colegi se eschivau înscrierii în ligă, eu să fiu ales prim vice-preşedinte a acelei organizaţii şi să mă pun în slujba propovăduirii personalităţii Mareşalului, cu toate laturile acesteia, model de conduită pentru oricare dintre cei ce s-au consacrat sau se dedică nobilei cariere militare.
„Ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi graniţe".

Prof. univ. dr. Jipa RotaruI.P.: Încredinţarea, pe 5 septembrie 1940, a principalelor prerogative regale, de către Regele Carol al II-lea al României, generalului Ion Antonescu, care, a doua zi, l-a obligat să abdice, constituia atunci singura soluţie de salvare a statului român?

J.R.: Au curs tone de cerneală, mai ales după 1990, în legătură cu evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940. Situaţia internă a ţării fiind grav afectată de cedările teritoriale, în faţa pretenţiilor expansioniste ale Rusiei Sovietice, Ungariei horthyste şi Bulgariei monarho-fasciste, Carol al II-lea este nevoit să-l cheme pe cel mai înverşunat adversar al său, generalul Ion Antonescu, încredinţându-i conducerea guvernului şi a ţării prin atribuirea unora dintre prerogativele regale, în funcţia de Conducător al Statului. Vezi decretele regale 3051, 3052, 3053 din 5 septembrie 1940, în Monitorul Oficial p.I-a, nr.205/ 5 septembrie 1940 şi publicate parţial de mine în „Ion Antonescu. Cariera militară", încă din 1993. O dată cu abdicarea regelui Carol al II-lea şi încredinţarea tronului fiului său Mihai I, pentru a restabili ordinea şi fiind confruntat cu refuzul partidelor istorice de a i se alătura la guvernare, generalul Ion Antonescu a fost nevoit să accepte să împartă puterea cu Mişcarea Legionară, decretând, la 14 septembrie, România Stat Naţional-Legionar. Primele măsuri întreprinse de Conducătorul Statului, chiar înainte de formarea noului guvern cu legionarii, erau destinate să consolideze situaţia internă a statului şi să salveze ţara. Prin justeţea şi profunzimea lor, acestea veneau să întărească convingerea că, într-adevăr, în condiţiile date, soluţia chemării generalului Antonescu a fost salvatoare pentru neamul românesc. Prin fermitatea cu care Ion Antonescu a abordat, încă din primele ore, problemele fundamentale ale salvării stabilităţii ţării, el şi-a atras adeziunea tuturor forţelor politice, cu excepţia P.C.d.R., care era, după cum se ştie, obedient Moscovei şi Internaţionalei a III-a încă. El însuşi adept şi sprijinitor al necesităţii „schimbării sistemului" – evident era vorba de regimul politic al dictaturii regale, care dusese ţara în pragul catastrofei, Ion Antonescu îi scria regelui, după ultimatumul şi raptul sovietic din iunie 1940:„Ţara care simte, ţara care vede, ţara care presimte, ţara toată este consternată şi în panică (...). Trebuie schimbat imediat sistemul şi oamenii. Dacă Majestatea Ta nu va apleca nici în acest ceas suprem urechile la durerile neamului, prăbuşirea totală, prăbuşirea iremediabilă – cu tot cortegiul ei sinistru de crime şi distrugeri – va urma. Am prevenit ani de zile, în scris şi verbal şi guvernele şi şefii militari răspunzători, şi pe Majestatea Ta că va veni catastrofa de azi. Am fost însă socotit răzvrătit şi lovit ca atare", pentru ca în finalul scrisorii, trecând peste toate nedreptăţile şi suferinţele, să se pună la dispoziţia ţării, încercând să salveze ce se mai poate salva. „În faţa catastrofei am uitat totul. Sunt gata să dau concursul, dar la atitudine cinstită trebuie să mi se răspundă cu atitudine cinstită. Nu mă voi răzbuna pe nimeni. Voi încerca numai să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe".

Poate că şi aceste slove pornite dintr-o profundă dragoste de neam, lăsând de o parte propria-i fiinţă, l-au determinat pe Carol al II-lea să-l aducă pe general de la Mănăstirea Bistriţa, unde se afla cu domiciliu forţat, şi să-i încredinţeze conducerea statului. Măsurile adoptate de General, în prima săptămână de după preluarea puterii. precum şi comunicatele sau apelurile adresate populaţiei şi armatei aveau să-i atragă adeziunea compatrioţilor, creându-i imaginea salvatorului naţional. Din cele mai variate zone i se arăta aprecierea, recunoştinţa şi încrederea că va salva ţara. Ca şi în zilele noastre, unii o făceau din oportunism, mulţi însă din convingere. Unele mesaje veneau dinspre lumea intelectualilor de marcă, o parte chiar foşti susţinători ai dictaturii regale, altele dinspre întregi categorii sociale. În toate situaţiile, cei ce i se adresau – după cum se semnala în numeroasele note informative ale S.S.I. – îl încredinţau pe Ion Antonescu de sprijinul lor, în greaua sarcină pe care şi-a asumat-o, de a salva ţara şi neamul. Din prima categorie este emblematică atitudinea marelui savant Nicolae Iorga, despre care S.S.I. afirma: „Domnul profesor Iorga înţelege să dea concursul nelimitat d-lui general Ion Antonescu; în acest sens, a dat dispoziţiuni intimilor săi, cerându-le să susţină şi să ajute pe noul conducător al statului la opera de redresare a Ţării, cu condiţia însă, ca acesta să nu se bazeze, în guvernarea sa, numai pe Mişcarea Legionară". În multe note ale S.S.I. şi rapoarte ale Poliţiei şi Siguranţei sunt consemnate poziţiile adoptate de baza societăţii, muncitorii, care, în unanimitate îşi manifestau părerea că „acţiunea de guvernare ce va întreprinde dl. general Antonescu va fi de mare prestigiu naţional şi va aşeza administraţia ţării pe baze noi". De altfel, aşa cum sublinia şi presa vremii, „Populaţia din toate structurile sociale a primit cu mare speranţă de mai bine, venirea d-lui general Ion Antonescu la conducerea statului, apreciind că domnia sa este ultima rezervă pe care o avea Ţara în actualele împrejurări, de aceea se aşteaptă cu mare nerăbdare constituirea noului guvern şi măsurile ce urmează a se lua."

Într-un asemenea consens, cu întreaga naţiune (reamintim cu excepţia comuniştilor şi a simpatizanţilor lor), s-au pronunţat şi conducătorii partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Constantin Dinu Brătianu, chiar dacă se aflau în opoziţie.
Adaug doar că – prin preluarea puterii de către Ion Antonescu – şi pe plan extern poziţia ţării a fost consolidată. Măsurile ferme enunţate de General şi semnarea Pactului Tripartit, au asigurat menţinerea stabilităţii, în condiţiile în care state mai mari şi mai puternice cădeau, rând pe rând, sub ocupaţia fascistă. Mareşalul Ion Antonescu a salvat ţara de la pieire, iar drept recunoaştere a fost executat ca „vinovat de dezastrul ţării şi criminal de război".Drapel, harta Romaniei, Medalion Maresal Antonescu
„V-o cere neamul, Regele şi generalul vostru!"

I.P.:
Ce legitimitate mai are azi ordinul "Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!"? După eliberarea Basarabiei, era practic posibilă oprirea trupelor române la Nistru?

J.R.:.
Privind legitimitatea de azi a ordinului „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul", cred că, vrând-nevrând, trebuie să fim de acord că Preşedintele României, Traian Băsescu, a dat în această vară cel mai potrivit răspuns, atunci când, la o emisiune în direct, pe un post naţional de televiziune, afirma răspicat că împărtăşeşte întrutotul valabilitatea acestui ordin şi apreciază hotărârea şi determinarea cu care Ion Antonescu (care a fost executat drept criminal de război în timp ce regele punea ţara la dispoziţia Rusiei Sovietice) a acţionat, iar dacă astăzi ar fi pus în aceleaşi condiţii, să dea un asemenea ordin, nu ar ezita nicio clipă să o facă. Este un răspuns pertinent, la care subscriu, nu înainte de a reaminti majoritatea pasajelor cuprinse în document, pentru că numai în integralitatea lui, acest ordin ne trimite, din nou, la personalitatea de excepţie a celui ce l-a conceput, l-a adresat din trenul Patria, garat la Piatra Neamţ, armatei şi întregii naţiuni, în noaptea de 21 iunie 1941. Prin cuvinte simple, pe înţelesul fiecărui oştean, încărcate însă de patriotism, generalul Ion Antonescu cerea militarului român, de la general la soldat, să pornească la luptă pentru a zdrobi duşmanul din răsărit şi miazănoapte, să dezrobească, din jugul bolşevismului, pe fraţii cotropiţi şi să reîmplinească, în trupul ţării, glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei.
„Ostaşi - îşi încheia Comandantul de căpetenie al Armatei, ordinul - să luptaţi pentru gloria neamului; să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri; să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu; să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi căminelor batjocorite de păgânii cotropitori; să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere neamul, Regele şi generalul vostru!"

Prin asemenea nobile obiective vizând refacerea teritorială şi apărarea identităţii naţionale, la fel de preţioase azi ca şi atunci, ordinul Generalului Ion Antonescu ar trebui să fie afişat în instituţiile noastre politice şi administrative. Personal, în anul 1990, îndeplinind o funcţie importantă în nou intitulata Academie de Înalte Studii Militare, am reuşit să determin comanda de atunci a instituţiei să afişăm în aulă, pe partea dreaptă a scenei, bustul regelui Carol I, iar în stânga bustul Mareşalului Ion Antonescu şi un scurt citat din ordinul de zi. Din păcate, după sclerozata ordonanţă a lui Adrian Năstase (O.U.G 31/2002 n.r.), un alt „român patriot" ajuns în capul oştirii, pe funcţia pe care o îndeplinea cândva, cu atâta dăruire şi răspundere, generalul Ion Antonescu, a ordonat, iar noua comandă a Academiei de Înalte Studii Militare, spre ruşinea ei, l-a executat pentru a doua oară pe Mareşal, dând jos şi bustul şi citatul amintit. Iată de ce e necesar, mai mult ca oricând să ne raportăm, prin tot ceea ce întreprindem, la ce a avut mai bun de-a lungul istoriei acest neam şi nu la cozile de topor de genul celor mai sus amintite. Cât priveşte cea de-a doua întrebare, socot că trecerea Nistrului de către Armata Română şi continuarea războiului alături de armata germană a fost magistral explicată de Mareşal la procesul său:

„Când o ţară se găseşte în război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului , ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-au aplicat de la romani până-n ziua de azi. Căutaţi în istoria războaielor, la toate popoarele, în toate secolele şi veţi vedea că nimeni nu se opreşte cu armata la frontieră, ci merge mai departe, căutând să distrugă armata inamică. Aşa a făcut Scipione, care a dus armata până la distrugerea Cartaginei, aşa a făcut Napoleon, care a pătruns până în centrul Rusiei, aşa a făcut Alexandru al Rusiei, care a mers până la Paris".

Mareşal Ion AntonescuCe frumoasă lecţie de istorie, a artei militare, ţinută în faţa unui complet de judecată incapabil să o priceapă! Asemenea principii generale de ducere a războaielor, mai ales a celor de coaliţie, sunt cunoscute şi de ultimul sublocotenent, aşa încât sunt stranii luările de poziţie, din zilele noastre, ale unor pseudo-istorici, care afirmă, pe micul ecran, că ei socot ordinul Mareşalului, de trecere a Nistrului, drept una dintre greşelile acestuia. Este tot atât de adevărat că, în epocă, şi reprezentanţi ai partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Constantin Dinu Brătianu în special, au criticat trecerea Nistrului, departajându-se de poziţia oficială, pe care o adoptaseră la intrarea ţării în război, de sprijinire a Mareşalului în opera de refacere a unităţii naţionale cu arma în mână. Pentru Ion Antonescu, întreruperea sau suspendarea acţiunilor militare, înainte ca adversarul să fi fost înfrânt, era de neconceput, cu atât mai mult cu cât uriaşul potenţial de care continua să dispună Uniunea Sovietică şi după loviturile primite în faza iniţială a războiului, lăsa să planeze dacă nu ameninţarea, oricum incertitudinea asupra frontierei estice a României. Oprirea acţiunilor militare era socotită de Conducătorul Statului nu numai ca o greşeală militară, dar şi una politică, deoarece o asemenea acţiune ar fi creat tensiuni în raporturile româno-germane, ceea ce ar fi pus în primejdie politica Mareşalului de refacere a patrimoniului naţional. Nu intrăm în detalierea argumentaţiei continuării războiului dincolo de frontiera naţională de la Est; reamintim doar că a făcut-o la timp Mareşalul însuşi, în scrisorile de răspuns adresate lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, în iarna anului 1942, ca replici la depeşele acestora, prin care îl învinuiau pe Antonescu pentru ordinul dat armatei române de trecere a Nistrului în toamna lui 1942.
La 23 august 1944, Regele Mihai a pus ţara, cu bună ştiinţă, la dispoziţia U.R.S.S.

I.P.:
Care este opinia dumneavoastră în legătură cu cele întâmplate la 23 august, 1944, în Bucureşti?

J.R.:
Despre evenimentele petrecute la 23 august, în România, s-a publicat o literatură istorică extrem de bogată şi variată. Ilustrul nostru specialist în domeniu, domnul profesor Gheorghe Buzatu a inventariat, până în anul 2006, peste l0.000 de titluri demne de luat în consideraţie. Abordările, diferite, dar deseori complementare, au cuprins variile planuri politico-diplomatice, militare, economice, ideologice şi propagandistice ale evenimentului. Majoritatea studiilor insistă însă pe consecinţele strategice ale evenimentului. Personal am publicat mai multe studii pe această temă, susţinând adevărul de necontestat al scurtării cu 6 luni a măcelului mondial prin întoarcerea armelor şi realinierea României la Naţiunile Unite începând cu 24 august 1944. De altfel, este locul să ne reamintim că însuşi Hitler evalua actul românesc de la 23 august ca una dintre cele trei mari crize ale ultimilor doi ani de război, după debarcarea din Normandia, la 6 iunie 1944 şi pierderea Grupului de Armate german „Centru" din Polonia. Pe baza studiului şi a analizei întreprinse, am ajuns la concluzia, pe care am exprimat-o în nenumărate lucrări, că trecerea Românie, dintr-o alianţă în cealaltă, a provocat mutaţii fundamentale în raportul de forţe dintre cele două tabere beligerante precum: pierderea de către Germania a sud-estului Europei şi a Balcanilor; deschiderea liniei Dunării pentru înaintarea Armatei Roşii; încetarea aprovizionării economiei de război a celui de-al III-lea Reich cu o materie primă strategică vitală - petrolul românesc. Din păcate, pentru societatea românească, actul de la 23 august nu a fost decât o lovitură de stat, care a reprezentat anticamera unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţi politice, economice, militare, teritoriale, demografice etc. Deschiderea a noi arhive româneşti sau străine (în special cele ruseşti, ex-sovietice) facilitează extinderea perspectivei de cercetare a condiţiilor concrete ce au înlesnit actul de trădare al regelui şi camarilei faţă de propria ţară şi conducătorul ei în funcţiune – Mareşalul Ion Antonescu. Este de acum pe deplin demonstrat, prin cercetările şi opera vastă a unor nume de prestigiu în ale istoriografiei româneşti contemporane, precum academician Florin Constantiniu, academician Dinu C.Giurăscu, profesor Gh.Buzatu, profesor Ion Scurtu, general (r.) Nicolae Ciobanu, colonel (r.) Alessandru Duţu ş.a. că ordonând arestarea Conducătorului Statului şi a principalilor săi colaboratori, pe motiv că refuză semnarea necondiţionată a armistiţiului cu puterile aliate, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, Regele Mihai a pus unilateral, cu bună ştiinţă, ţara cu întregul ei potenţial uman şi material la dispoziţia Rusiei Sovietice.

Complotul urzit de camarila regală şi pus în aplicare de un rege imatur s-a săvârşit, după cum se ştie, cu acordul şi în cârdăşie cu conducerile partidelor istorice. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, Constantin Titel Petrescu, dar mai ales George Brătianu au devenit astfel complici la un act de profundă trădare naţională, iar răsplata istoriei pentru aceştia a fost pe măsură: aproape toţi şi-au găsit sfârşitul în groaznicele temniţe comuniste. Şi nu asta a fost consecinţa cea mai gravă a actului de trădare de la 23 august 1944, ci ocupaţia brutală a ţării de către Armata Roşie şi declanşarea procesului de comunizare forţată, care avea să arunce România, pentru aproape o jumătate de veac, în negura comunistă.
Jertfa de sânge a ostaşului român.

I.P.: În fiecare an, la Carei, pe 25 Octombrie se depun, de către oficiali civili şi militari, coroane de flori. Ce semnificaţie mai are azi acea clipă, din anul 1944?Onorul la Maresal

J.R.: 25 octombrie 1944 rămâne un moment de referinţă în istoria neamului românesc. În acea zi, ostaşii noştri, participând de acum la zdrobirea fascismului germano-ungar alături de noii aliaţi, au reuşit, după lupte grele, să elibereze ultimele brazde ale pământului strămoşesc, cotropit în vara anului 1940 de Ungaria horthystă, cu sprijinul direct al Germaniei naziste şi Italiei fasciste. Semnificaţia zilei de 25 octombrie este mult mai profundă decât o prezintă, în ultimii ani, unii jurnalişti. Ea nu reprezintă doar aniversarea zilei de naştere a regelui Mihai, ci, mai ales, jertfa de sânge a ostaşului român, în grelele lupte duse în toamna anului 1944, pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării. Încă din 9 septembrie, Armata 4 română, iniţial doar cu forţele proprii, apoi în cooperare cu trupele sovietice, intrate între timp în dispozitivul de luptă în Transilvania, a trecut la contraofensivă respingând trupele hitleristo-horthyste dincolo de râurile Mureş şi Arieş, între oraşele Târgu Mureş şi Turda. Ostaşii români şi-au dovedit din plin eroismul în luptele înverşunate de pe Dealul Sângeorgiului, la Oarba de Mureş, Câmpia Turzii şi pe Valea Arieşului. Cu aceeaşi impetuozitate a fost eliberat Clujul la 11 octombrie şi s-a declanşat ofensiva în Poarta Someşului. Au fost zdrobite succesiv rezistenţele opuse de inamic în Munţii Meseş, iar la 20 octombrie, diviziile române au luat contact cu o altă poziţie de apărare, organizată de inamic pe aliniamentele Carei şi Satu Mare. Pe această poziţie, trupele române au fost oprite până în dimineaţa zilei de 25 octombrie 1941, pentru a închina eliberarea ultimei brazde a teritoriului naţional regelui Mihai, comandant de căpetenie al armatei. Printr-o manevră dublu învăluitoare executată de Corpul 6 armată, combinată cu un atac frontal executat de unităţi din Divizia 9 infanterie, în numai câteva ore a fost eliberat oraşul Carei, iar Divizia 11 infanterie, împreună cu Divizia 133 sovietică au eliberat oraşul Satu Mare. În aceeaşi zi, Armata 4 română a depăşit frontiera de stat a României, angajând acţiuni militare pentru eliberarea Ungariei. 25 octombrie rămâne astfel consacrată drept Ziua Armatei Române.
Măsuri de actualitate şi în zilele noastre.

Petrescu IonI.P.: Este suficientă nostalgia, după fermitatea lui Ion Antonescu, pentru recursul, fie şi pe termen scurt, la o soluţie manu militari, în vederea restartării încrederii, astăzi aparent anesteziată, la nivelul naţiunii române?

J.R.: Vă reamintesc măsurile adoptate de Generalul Ion Antonescu, în primele zile după preluarea puterii, înainte de formarea noului guvern. Acestea au fost îndreptate împotriva susţinătorilor dictaturii regale, începând cu Carol II şi a unor instituţii pe care se baza fostul rege. Apoi, Ion Antonescu a lansat o proclamaţie, mai multe apeluri şi comunicate către populaţie; l-a înscăunat pe tron pe noul rege Mihai I şi a adus-o în ţară pe regina-mamă, a impus un nou statut dinastiei; a organizat o reculegere generală pentru pierderea Transilvaniei de Nord-Est; a instituit controlul averilor foştilor demnitari; a desfiinţat Straja Ţării; a organizat controlul fondurilor întrebuinţate pentru înzestrarea armatei; a desfiinţat Partidul Naţiunii şi Gărzile Naţionale ale acestuia; a instituit Comisia pentru cercetarea modului cum au fost judecate procesele politice în ultimii 8 ani şi pentru sancţionarea magistraţilor vinovaţi; a scos din armată 11 generali carlişti; a desfiinţat Consiliul de Coroană; a constituit Comisia pentru controlul concesiilor miniere ş.a. Unele dintre măsurile enunţate sunt de actualitate şi în zilele noastre. Aplicate corespunzător, în noua conjunctură, ar duce şi acum la salvarea ţării, din marasmul în care au aruncat-o stăpânii de azi, mai hrăpăreţi şi mai lacomi decât oricând. Este însă nevoie de un alt Mareşal. Sau Generalisim.
Grafica - Ion Mîldărescu
footer