Revista Art-emis
Dialoguri privilegiate - Academician Petru Soltan (3) PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Marţi, 18 Octombrie 2011 22:52
Acad. Petru Soltan
Academician Petru Soltan - Republica Moldova, comuna Coşniţa, Transnistria
- Membru titular al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova,
- Membru de onoare al Academiei Române

Maria Diana Popescu: Care ar fi greşelile fecunde ale timpului pe care îl trăim, gândindu-ne la Jules Henri Poincare, matematicianul, care vrând să elimine o greşeală, a creat ştiinţa haosului.

Acad. Petru Soltan:
1) La această chestiune de loc uşoară, am multe de comentat. Pentru mine marele Henri Poincare e unul din cele mai cu geniu personalităţi ale umanităţii. Bunăoară, precum ar fi Shakespeare în literatură. Acest incomparabil OM al ştiinţelor matematice şi metamatizate, ba mai mult, a inventat fundamentele obiectului, numit în termenii moderni topologie algebrică, care actualmente mă ocupa şi pe mine şi pe discipolii mei. Şi întrucât e vorba de greşeli, am s-o pornesc cu un detaliu. Având un discurs la vestitul seminar al lui David Hilbert, la Götingen, când îl termină, din sală se ridică Albert Einstein, vine la tablă să-i strângă palma, Poincare refuză să-i dea mâna (Constance Reid, HILBERT, Springer - Verlag, 1970). Care ar fi explicaţia, pare, o enigmă, însă mari matematicieni de origine ebraică cu destulă obiectivitate afirmă că dacă Einstein n-ar fi exploatat rezultatele lui Poincare şi colegilor săi, stând în biroul de brevete de la Zürich, adăugând doar nu prea mult, însă important, n-ar fi fost în stare Einstein a face acele teorii care astăzi îl ridică în ceruri: Henri Poincare era extrem de aproape în timp a enunţa aceleaşi teorii. Repet, acesta nu prezintă părerea mea. La o greşeală a lui Einstein o să revin mai jos. Oricare dintre noi, măcinat de pietrele vieţii, coboară dintr-o neuitată copilărie, de pe un munte al poeziei, dintr-un cer al credinţei, de pe un olimp al filozofiei. Pentru mine toate acestea ţin de Babilonul Matematicilor. De acolo cobor, de unde m-a rătăcit neascultătorul meu subconştient, acel Ego ascuns şi nesupus, acea proprie umbră de fiinţă aşternută-n zare ca de la un soare de dimineaţă, tangent pe linie de deal. Cine a simţit-o n-o uită. Totdeauna când ating această coardă mă iau fiorii. De câte ori mi-aduc aminte de farmecul Matematicilor în explicarea Lumii, de atâtea ori mă simt stăpânit de un tremur al emoţiilor inexplicabile. Cer iertare pentru această digresiune. Sigur că Babilonul Matematicilor îşi are temelia în practica de toate zilele, însă inima acestei construcţii o constituie bătrâna şi înţeleapta Aritmetică - aceea care, conform lui Carl Friedrich Gauss, serveşte ca o sclavă binevoitoare şi neostenită pe oricare, fie mic ori mare, compartiment din lumea ştiinţelor având ca sprijin doar patru postulate (axiomele Peano), doar patru cărămizi la talpă.

Renumitul matematician David Hilbert, captivat de simplitatea Aritmeticii şi numărul de postulate, satisfăcut de ordinea-i făcută în geometria elementară euclidiană şi cea a lui Lobacevsky – Bolyai cu ajutorul a numai douăzeci de axiome, porneşte, pe la chindii de viaţă, pe o cale crezută necontenit magistrală. Îşi pusese în gând a demonstra că întreaga Matematică poate fi construită tot atât de simplu precum e şi cazul cu Aritmetica sau geometria plană, altfel spus, cu ajutorul unui număr nu prea mare de principii, ori cum le numim noi, matematicienii, axiome sau postulate. Acest drum de aici încolo, după atâta glorie de descoperiri în domeniul matematicilor, constituie pentru marele Hilbert unicul rost al existenţei. Însă un năstruşnic, pe nume Kurt Gödel, la o vârstă aproape fragedă, prin 1930 îi iese înainte de-i retează calea, făcând pulbere atât din rostul lui de viaţă, cât şi din restul lui de viaţă. Probabil, toţi ştiu de povestea asta tristă, de astă dramă a gândirii de la începutul de secolului XX, din care rezultă – vorbind metaforic – că blânda Aritmetică e o fiinţă fără moarte, altfel spus, pe lângă cele patru vechi cărămizi, cunoscutele postulate, îşi poate avea altele noi, independente de cele vechi. Gödel demonstrează că în cadrul Aritmeticii e posibilă formularea unei astfel de afirmaţii (în termenii Aritmeticii)care nu poate fi nici demonstrată, nici dezminţită în virtutea celor patru axiome. Acest lucru permite a fi ilustrat prin Codul de legi ale unei ţări. Oricât de larg ar fi, oricât de complet ar părea acest Cod, totdeauna e posibilă un act comis de vreun individ care nu poate fi nici explicat, nici condamnat. Acum, dacă ţinem să ne folosim de această afirmaţie în Aritmetică, e necesar a o considera drept o nouă cărămidă, drept un postulat în plus sau altul – o negaţie a acestuia. În noua Aritmetică, situaţia indicată de Gödel rămâne în vigoare. Altfel spus, Aritmetica poate fi construită cu ajutorul unui număr infinit de postulate.

2) Mă încumet, chiar cu riscul de a fi luat în derâdere, a extinde această stare de lucruri din Aritmetică şi asupra întregii Lumi ce ne înconjoară, asupra Universului. Altfel spus, presupun că Universul nu poate fi explicat printr-un număr finit de postulate: deoarece acesta conţine Aritmetica. Sigur că în cele ce vor urma o să precizez ce mă interesează mai mult. Dar deocamdată ne oprim la această ipoteză. Dacă n-ar fi aşa, devine greu a percepe cum am putea explica mulţimea crescândă a problemelor cu care ne confruntăm în cercetarea Lumii. Apar noi şi noi ştiinţe, iar problemele nonrezolvate devin şi mai numeroase. Acest lucru a pus la grea încercare atât existenţa unor mari personalităţi sensibile ale Lumii umane, cât şi soarta unor întregi neamuri şi civilizaţii (vezi Basarab Nicolescu, La Transdisciplinarité, Manifeste, Paris, Éditions Du Rocher, 1996). Referitor la personalităţile puse la grea încercare, e cazul marelui Eminescu. Bunăoară, Eminescu şi-a oprit lumina conştiinţei şi asupra fundamentelor matematicilor: „Cine a zis 1 (unu) a zis toată seria infinită a numerelor, cine a adunat unul la unul, a şi scăzut unul din doi, dar cine a făcut asta – acela are toată textura infinită a matematicii şi a geometriei în cap" (Steaua, nr. 5-6-7, Cluj, 1981). Marele Eminescu încerca să rezolve orice problemă, orice paradox întâlnit. Şi de aceea vin cu ferma mea convingere: l-a distrus mulţimea de probleme ale Lumii, ale societăţii ce-l înconjura, cu care se confrunta aprinsu-i creier şi arzânda inimă. În ajutorul acestui gând chem în susţinere recunoscutele autorităţi clasice. Henri Poincaré, referitor la faptul cum se comportă creierul în condiţiile când se loveşte de o problemă, admite următoarea ipoteză, reluată şi completată de Jacques Hadamard în Essai sur la psychologie de l'invention dans le domaine mathématique (Paris, Librairie Scientifique, Albert Blanchard, 1959). Conform acestei ipoteze, Ego-ul nostru constă, în linii mari, din două componente: conştientul şi subconştientul. Conştientul serveşte pentru a pipăi anturajul şi a soluţiona operativ problemele ce ne apar în faţă. Dacă o problemă nu poate fi rezolvată imediat, atunci partea conştientă o transmite subconştientului pentru a-i găsi soluţia. Acesta din urmă, neştiind de oboseală, zi şi noapte caută variante de soluţii. Subconştientul examinează sute şi mii de variante şi apoi, cum zice Poincaré, în virtutea propriilor standarde ale frumuseţii, transmite sus, adică conştientului, cel mult 7-8 variante (tot Poincaré afirmă că o persoană nu poate conduce mai mult decât cu 7-8 subalterni). Dacă printre acestea există soluţia problemei în cauză, procesul se termină şi organismul (individul) obţine satisfacţie şi accede la optimism. În caz contrar, problema e retransmisă subconştientului spre reexaminare. Se poate întâmpla ca acest proces de retransmitere să nu se termine şi să formeze un ciclu permanent, încât problema nu-şi găseşte astfel soluţionarea. Se consideră că, în acest caz, pentru individul respectiv apar nevrozele, localizându-se în centre neuronice de importanţă vitală. Ţin minte lecţia publică a neurofiziologului rus Piotr Anohin, academician, care afirma că neurologia de pe mapamond recunoşte această ipoteză ca una fundamentală în descifrarea felului nostru de a cugeta. Dar să continuu, întorcându-mă la cele expuse de Poincaré. În situaţia când numărul de probleme ciclate e mare, nu este exclus ca individul să intre într-o criză de pesimism, care poate duce la istovirea organismului sau chiar la demenţă.

Mai sus am aplicat noţiunea Babilonul Matematicilor. Or, renumitul matematician rus Andrei Kolmogorov, membru de onoare al Academiei Române, pe care am avut prilejul de a-l cunoaşte şi profesorul meu, îndeaproape, spunea că matematica, prin propria-i problematică, s-a ramificat şi s-a specializat într-atâta, încât reprezentanţii acesteia nu se mai pot înţelege între ei. Şi acest lucru se întâmplă nu numai în cazul când aceştia vin din diverse domenii, ci şi atunci cînd reprezentanţii ei aparţin unui singur compartiment (vezi şi lucrarea citată mai sus a lui B. Nicolescu). Lucru ce l-a obsedat totdeauna şi l-a chinuit până la ultimele picături de viaţă. Şi doar conservatismul ar putea să ne mai ţină pe noi toţi alături pentru un moment, slujitorii atâtor diverse domenii, prin intersecţia standardelor de raţiune, prin normele de frumuseţe ale fiecărui, ale neamurilor, ale civilizaţiilor. Priveşti în ochii cu luciu ai tuturor indivizilor pe care îi întâlneşti şi uiţi de infinitatea vânturilor ce bat în ştiinţe. Câtă satisfacţie ne dăruiesc aceşti ochi. Din când în când ne mai adunăm, ne mai facem câte un compliment unul altuia, mai zâmbim în caz că dăm pe alături, şi apoi iar ne întoarcem la deprinderile noastre, uitând de marele pericol ce ne poate face surzi la problemele noi ale lumii. Se afirmă că o cale constructivă, o speranţă sigură de integrare a noastră e inteligenţa artificială, adică posibilităţile informaţionale ordonate pe bază de computere. Rolul academiilor, al universităţilor, al centrelor de investigaţii şi cultură în această privinţă este incontestabil. Dar îndoielile persistă şi aici. Acestea ţin de dificila problemă a modelării inteligenţei umane, cu imensa ei arie de manifestări concrete şi cu proprietatea acesteia de aprofundare. Reuşi-va inteligenţa artificială a ne imita activitatea, cu diversitatea-i cunoscută, şi a ne satisface necesităţile vitale, gusturile rafinate în poezie, muzică, pictură, cinema, matematici, tectonică, tehnologii etc...? Nu e uşor deloc a răspunde afirmativ. Şi cazul acesta mă face să mă întorc la cele spuse mai sus, referitor la infinitatea de rădăcini, de legi ale naturii.

Suntem deprinşi a despărţi Universul în două sublumi: Lumea neorganică şi Lumea vietăţilor. Norbert Wiener consideră aceste două sublumi drept doi jucători ai Universului cu proprietatea: cât câştigă unul, tot atât pierde celălalt şi reciproc. Această ipoteză, în fond, pretinde a da răspuns la eterna problemă: ce este viaţa şi rostul ei? Mai jos, mai spre sfârşit, voi relua această enigmă din alt unghi. Dacă e aşa cum afirmă Wiener, e destul de firesc a considera că n-a fost în trecut nici un timp când să fi existat un singur jucător, deoarece, să zic zâmbind, ar fi fost lipsit de rost jocul pentru un singur participant, chiar dacă avem la dispoziţie Jucătorul de şah al lui Stefan Zweig (1881-1942). Altfel zis, iar mă încumet a presupune: Viaţa (negoentropică) n-are început. E mult de spus în acest sens. Lăsăm pentru altă dată.

3) În timpul celui de al doilea război mondial, Hitler credea în victoria lui, pregătind atât producerea bombelor atomice, cât şi a rachetelor pentru a fi aruncate cât mai departe. Einstein, pentru ca Alianţa USSR, SUA, Marea Britanie, s-o ia înainte sau să poată riposta, pare-mi-se, face o vizită lui Franklin Roosevelt şi prezintă o scrisoare acestuia pentru fabricarea bombei atomice, pe când era clar că Hitler nu mai avea timp să-şi satisfacă nebunia. Alianţa, precum s-a demonstrat, fără bombe atomice a impus capitularea Wehrmacht-ului. SUA fabrică bomba atomică şi Preşedintele SUA, Truman aruncă asupra Hiroshimei şi Nagasaki câte o bombă, făcând un prăpăd, consecinţele căruia se manifestă până în prezent. Lui Einstein Truman nu-i mai numeşte o audienţă, însă savantul îi trimite o scrisoare pentru a opri producerea bombelor atomice. Părerea lui Einstein nu mai era luată în consideraţie: americanii pregăteau o bombă şi mai dezastruoasă – cea nucleară. Însă înainte de Hiroshima şi Nagasaki la tratativele de la Potsdam, Truman dă o indicaţie să ajungă la urechile lui Stalin faptul că SUA dispune de bombe atomice. Stalin, aprinzându-şi pipa, fără vreun semn de mirare sau emoţii, barem nici ochii nu întoarce, ascultă indiferent cele sugerate de Truman: URSS era în toiul construcţiei unei astfel de Bombe. E altă chestiune prin care procedee URSS obţine informaţia tehnologiei respective. O eroare mai mare a Umanităţii nu există, decât cea că în prezent multe ţări dispun de atâta armament nuclear că în caz de o scânteie atomică între state Planeta Pământ va fi despicată în aşchii care ar forma un mare brâu de noi asteroizi în jurul Soarelui.

Aşa zisul progres tehnico-ştiinţific are şi alte păcate – să ne amintim cel puţin de Cernobâl. O durere enormă de-ţi dau lacrimile văzând la televizor milioanele de oameni care mor de foame în Africa, în timp ce ţări cu civilizaţie avansată şi îmbibate cu miliardari, nu se satură de dezmăţul ce le face şi mai mare confort psihologic: sexul ajuns în stradă în ziua mare, mai ales cel de adulter, cazinouri, Hollywood-ul cu filmele sale de groază şi pornografie, fiind imitat, practic de întreaga lume, care se crede şi ea demnă de civilizaţie, lupta crâncenă pentru putere, avere, influenţă etc. - la diferite niveluri. O să mai menţionez o lege, aş zice a Umanităţii, nu sunt sigur a Ligii Naţiunilor Unite sau a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), prin care dacă o ţară ocupă o parte de placă tectonică, atunci această ţară are drept a pretinde la întreaga placă. Dispun de harta tuturor plăcilor tectonice cunoscute la moment. Atâtea consecinţe contradictorii rezultă din această lege. Bunăoară, Federaţia rusă pretinde a-şi mări teritoriul cu 10 la sută pe contul plăcii care se întinde de la litoralul Oceanului Nordic spre Polul Nord al Pământului amplasat pe această placă. Prima contradicţie rezultă din faptul că sus menţionata Lege se bate cap în cap cu altă lege care limitează o anumită distanţă a unei ţări în Panocean sau în cadrul unei mări şi această ţară are stăpânire pe apele respective. De ce Rusia pretinde la acel imens teritoriu subacvatic? E problema gazelor, petrolului etc. Nu cred că se cunoaşte cum se formează gazul, petrolul în interiorul Pământului. Presupun că au vreun rol în formarea acestora Nucleul lichid, Astenosfera, frontiera dintre ultima şi Scoarţa Pământului. Şi atunci se întreabă: cui aparţin gazul, petrolul şi tot ce se extrage din Pământ? Părerea mea. Ţările care extrag din miezul pământului de la o anumită adâncime, determină a adopta o lege de Consiliul Securităţii al ONU să aibă drept doar la investiţiile de explorare, exploatare cu un surplus rezonabil în caz de sursele sunt la o adâncime nu mai mare ca cea prevăzută de această lege. În caz contrar ne vom confrunta cu alte antinomii. Bunăoară, Rusia ar pretinde la un con al Pământului, care e format din orice dreaptă ce uneşte Centrul Pământului cu fiecare punct al teritoriului Rusiei şi la tot ce produce acest con.

Astfel ar putea proceda orice ţară. Care ar fi mărul de discordie între ţări? E extrem de dificil a-i măsura volumul contradicţiilor. Doar nu se cunoaşte complexul de relaţii dintre oazele de gaze, petrol etc. Bunăoară, ce s-ar întâmpla dacă ştiinţele geofizice ar demonstra că oazele de petrol din Rusia, Kazahstan, China, Azerbaidjan, Turkmenistan, Iran, ţările arabe din vecinătatea Golfului Persic sunt legate între ele? În acest caz fără război nu s-ar descurca. În mod analog, de exemplu Rusia, are un drept asupra Atmosferei Pământului până la o anumită înnălţime. Pentru aceasta este o lege. În acest caz aceiaşi Rusie ar pretinde la o parte de Soare. Bunăoară, suprafaţa Soarelui ar fi divizată (virtual) în regiuni asemenea ţărilor de pe Terra, inclusiv cu plăcile tectonice, precum sună legea despre care s-a spus mai sus, contradictorie cu altă lege. Atunci Rusia ar pretinde, respectiv suprafeţei sale de cea de mai sus, la energia electrică solară care se produce în sumă de toate ţările, excluzând investiţiile de explorare şi exploatare. Contradicţiile între ţări sunt inevitabile şi în acest caz. Această situaţie nu se deosebeşte, altfel spus e o tendinţă logică precum e şi cu placa tectonică pe care se află Polul Nord al Pământului. Cum se vor rezolva acestea? Asta unul Dumnezeu ştie. În ceea ce priveşte pretenţiile. Ruseşti mai e ceva. Recent Japonia anunţa că pe fundamentul Oceanului Pacific au consemnat nişte rezerve de aur de 18 ori mai mari decât aurul existent în mod oficial în ţările lumii. Rusia cere ca ea să aibă acces la aurul şi alte metale de pe fundamentul Oceanului Atlantic şi că, chipurile, până la 01.01.12 cererea va fi satisfăcută. Ce vor zice alte ţări limitrofe acestui ocean? Nu şi-a relatat suficient de explicit coarnele(de cerb) Internetul. Acesta, la părerea mea, e în stare a şterge la zero multe tradiţii benefice de milenii ale Umanităţii. Este imposibil a estima efectul corolarelor ce pot conduce la Confruntări. Şirul de posibile direcţii de bănuială între ţări în Viitor tinde spre infinit. Totul ce s-a expus în 3) reprezintă urmările unui postulat (1): Dacă fiecare din ansamblul tuturor ţărilor, regiunele a unei ţări, fiecare dintre membrii unei familii etc. insistă, ce şi cât îi aparţine, atunci încep confruntările. Acest postulat 1 îşi joacă puterea din adânca antichitate până în prezent şi rămâne valabil pentru viitor. Există oare vreo soluţie? Am studiat chestionarul Domniei voastre în întregime. Este profund şi agaţă, aş zice, toată problematica Umanităţii şi chestiunea XV are acelaşi semn de întrebare. Nu e exclus, acolo să-mi expune vreo viziune, în acest sens, chiar şi fantastică. Eu sunt pesimist în evoluţia Umanităţii.

4) Onorată Doamnă Maria Diana Popescu, aţi menţionat că o eroare a marelui Henri Poincare a dat naştere Teoriei Haosului. Dacă această teorie ar fi construită conform Metamatematicii (teoria demonstraţiilor şi a fundamentării unui obiect ştiinţific; iniţiată de David Hilbert), noţiunea de Haos s-ar cere luată fără definiţie: noi doar intuitiv ne imaginăm ce e Haosul. Cunosc persoane pe care îi preocupă Teoria Haosului, însă principiile (axiomele acesteia) sunt amorfe. Menţionându-l pe marele David Hilbert, care în primul sfert de secol XX, era considerat regele matematicienilor. Şi, precum am văzut în 2) o eroare de-a lui a dat naştere şi Metamatematicii şi teoriei lui Gödel. E o chestiune absolut firească că adesea erorile duc la noi teorii. La cele din 3) aş mai adăuga un nou postulat (2): Orice entitate negoentropică (în particular,organică) şi mulţimea tuturor procedeelor economice ale acesteia sunt echivalente. Această axiomă am scos-o dintr-un articol pe care îl scriu cu discipolii mei cam de vreo doi ani şi care poate fi exemplificată prin nonnumerate particularităţi. De ce am considerat s-o (să-l) scot în evidenţă? Tot ce s-a scris în 3) devine mai limpede. Bunăoară, un stat pentru a exista azi bine, mâine şi mai bine, acesta are nevoie mai întâi de produse comestibile, apoi de alte chestiuni ce-i face mai decentă existenţa. Se cunosc cazurile când părinţii îşi mănâncă copiii. Sunt prea bine cunoscute Imperiile care luptă pentru a ocupa alte teritorii şi a supune popoare. Aş veni cu exemple grăitoare cum a fost supus sau strâmtorat poporul nostru. Prin acest postulat (2) se explică fabricarea drogurilor, mitele, corupţia, furturile, birocraţia etc. Asigur că agera, profunda sondarea dezordinii în lume, în România etc., Onorată Doamnă Maria Diana Popescu, expusă de Domnia Voastră, se explică (părerea mea) prin postulatul 1 formulat mai sus. Domnia voastră dispune de atâtea informaţii asupra complexului de relaţii socio-economice, politice ale omenirii, de pare, că sunteţi în miezul şi deasupra Amazoniei şi tot odată cu excesivă înţelepciune pentru a nu Vă supăra pe mine: persoana mea cu abstracţia sa egală cu cea a poeziei Domniei Voastre se află la margine de junglă de unde viziunea e alta. Asta nu înseamnă că-i mai bună.

MDP: Haosul mondial al prezentului este socotit cumva drept o alchimie necesară marilor puteri? Şantajul asupra unor state, la care sunt complice puterile politice şi financiar-bancare ale lumii, au târât în mod controlat omenirea într-un haos fără seamăn...

Acad. Petru Soltan: Onorată Doamnă, dispuneţi de un spirit de observaţie extrem de fin, nu în zadar distinsul Ion Măldărescu vă face în prefaţa de la excepţionalul volum Omenirea în paragina savantă", Edit. Conphys, atâtea complimente preţioase. O să încerc să-mi expun şi părerea mea la această chestiune importantă a Domniei Voastre prin alt postulat, chiar dacă prin ultimul (postulat) din 3), Haosul din lume fiind sondat de un enorm Observator Modern, extrem de polivalent şi în detalii fine de Domnia Voastră, la părerea mea, se explică prin nişte silogisme din Logica Matematică. Vin cu postulatul (3): Orice entitate negoentropică, în special organică e născută pentru a se manifesta, de exemplu, azi mai expresiv, pe când mâine mai cu show. Asta e esenţa vieţii. Asigur, că oricare altă definiţie este echivalentă cu cea formulată. Un bun scriitor din RM şi-a intitulat un eseu asupra umilei Dumneavoastră persoană cu titlul Eu m-am născut să mă manifest, preluând expresia dintr-un mare fragment asupra mea a unui doctor în filozofie, cu erudiţie enciclopedică, rafinat poet. Domnia sa a avut în fragmentul respectiv titlul de mai sus (Acest filosof a fost publicat sau menţionat în AGERO. E vorba de Alexe Rău). Manifestările reprezintă rezultatul impulsurilor interne (intuiţia, ideile etc.), modificarea circumstanţelor, ordoanele şefilor tăi. Mai laconic, manifestările sunt nişte probe, deocamdată, făcute de un individ. Toate probele unei persoane nu pot fi pozitive (cu succes), altfel această persoană ar fi un strop de Dumnezeu. Deci, în mod obligatoriu, omul dispune şi de probe pozitive şi de cele negative (cu insucces). Pentru a avea gust de viaţă e necesar ca numărul de probe pozitive să fie mai mare ca numărul celor negative. Dacă această diferenţă e foarte mare, bunăoară, într-un domeniu, atunci persoana respectivă e considerată talent, însă dacă e maximală în totalitatea oamenilor din acest domeniu, atunci acestei persoane noi îi zicem geniu. Nu ştiu dacă geniul are altă definiţie. Pentru a descărca situaţia de plictiseală am să expun ceva din folclorul persan.

La 80 ani a unui şah vine Alah să-l ia. Şahul: Mărite Alah, Vă rog, mai dă-mi o viaţă şi Vă promit că erorile pe care le-am făcut n-o să le repet". Alah: Bine". Peste alţi 80 de ani vine iar Alah să-l ia, întrebându-l pe şah: Ei şi cum?". Şahul: Jur, Mărite Alah, n-am repetat nici o eroare din prima viaţă, însă am comis altele". Aşa e şi cu fiecare dintre noi, oamenii: este imposibil a nu greşi. Şi adesea în erorile noastre e implicart hazardul. Dacă avem un grup de persoane supuşi în comportarea lor anumitor reguli fireşti, atunci manifestările, prin succesul sau insuccesul acestora sunt ordonate şi haos nu e prezent(exclud cazul tiraniilor). Bunăoară, într-o clasă cu elevi, cu profesori obiectivi totul e în regulă. La fel, într-un sat românesc cu vechi tradiţii şi un preot, un bun păstor – în caz de apar probleme între oameni, păstorul este judecătorul. Acum, orice stat e o entitate organică şi scopul acestuia respectă acelaşi postulat 3: a se manifesta. Întrucât nu există un preot al tuturor statelor haosul despre care vorbiţi Dumneavoastră a fost şi este prezent. ONU prin deciziile sale doar poate recomanda, ceea ce nu este obligatoriu. Chiar şi consiliu de Securitate al ONU, în situaţii complicate de pe mapamond e paralizat - din considerente că ţările ale căror reprezentanţi constituie acest Consiliu caută să-şi mărească numărul de probe pozitive în raport cu numărul celor negative. Practic, aceste ţări reprezintă nişte rivali.

Onorată Doamnă, lecturându-vă editorialul de la Agero şi ART-EMIS, dar şi o parte din volumul Omenirea în paragină savantă (O denumire extrem de reuşită). Dumneavoastră ca un telescop, precum ar fi Kepler, atingeţi cele mai mari adâncimi ale vieţii social-politice, financiare etc. Rafinată sunteţi în descrierea acestor relaţii de pe mapamond, echivalent rafinamentului în dulcele şi incomparabile poezii ale Domniei Voastre. Nu mi-a plăcut socialismul şi mă sufocă capitalismul, aş zice, mai ales acest sălbatic de la noi (RM). Acelaşi sentiment îl am şi faţă de capitalismul nu numai din Ţara-Mamă, ci mult mai extins. Bunăoară, în SUA sunt atâtea instituţii private (bănci, firme etc.) care ca nişte păianjeni îşi întind păinjenişul acoperind Pământul. Explicaţia haosului pe care îl produc acestea pentru mine au aceiaşi etimologie expusă la începutul răspunsului meu la chestiunea IV. S-ar părea că un model de socialism bun îl are Norvegia, însă tragedia recentă din această ţară pune la îndoială acest bun. Printr-un mesaj, pare, V-am scris părerea mea: nu cred că există vreun sistem social-politic pentru o ţară care n-ar conduce la haosul pe care îl concepeţi Dumneavoastră ca o dezordine dificil de imaginat. Repet, acest haos mă şi face să nu fiu optimist în evoluţia omenirii.
footer