Revista Art-emis
Zonele locuibile din viitor vor cunoa?te reformul?ri dramatice PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Duminică, 10 Octombrie 2010 10:31

Dorobantu AndreiAndrei Doroban?u - redactor Radio România Bucure?ti, directorul revistei „?tiin?? ?i tehnic?”

Maria Diana Popescu: Cititorii trebuie s? v? cunoasc?. Cine sînte?i?

Andrei Doroban?u: Sunt fizician. Nu este o declara?ie profesional?, este o declara?ie de dragoste. Nu pot spune c? a? fi fost pasionat de fizic? în timpul ?colii, preferin?ele mele mergând în mod aproape egal spre Matematic? ?i spre Literatur? ?i Muzic?. Cel care mi-a deschis viitorul a fost tat?l meu. Când a venit vremea examenului de admitere la facultate, mi-a spus, v?zând nehot?rârea mea, un lucru foarte simplu. Dac? aleg filologia, nu pot face matematic?; dac? aleg matematica, nu pot face fizic?. Dac? aleg fizica, le pot face pe toate. ?i matematic?, ?i filosofie, ?i literatur? ?i muzic?... Tata nu era om de ?tiin??, era avocat (mama era profesor de matematic?), deci nu putea fi vorba de un sfat „partizan”. A?a am f?cut. În plus, aveam ?anse mult mai mari s? intru de la bun început la o facultate de ?tiin?e, decât la una de profil umanist. Primul an a fost aproape un calvar – nimic interesant (în afar? de o parte din cursurile de matematic? ?i cel de ...chimie!), dar, a?a cum era „pe vremea aceea”, ne-am f?cut con?tiincios datoria. Lucrurile au continuat, cu foarte mici schimb?ri, în primul semestru al anului doi. În al doilea semestru, s-a produs revela?ia: cursul de Mecanic? Statistic? la care profesor ne-a fost Domnul ?i?eica. ?i anul urm?tor a fost Domnul Hulubei, pe urm? am început Mecanica Cuantic? cu Domnul Gavril?, tot el a f?cut primul curs în anul IV cu cei doisprezece dintre noi care am ales grupa de Fizic? Teoretic? („Voi sunte?i deci curajo?ii”, a?a a început)... De atunci, lumea nu a mai fost pentru mine aceea?i. ?i, într-adev?r, a?a cum îmi spusese tata, le-am putut face ?i pe celelalte. Doar c? totul ar?ta acum altfel. A?a a fost. ?i, DA, ca s? r?spund la o întrebare pe care nu mi-a?i pus-o, dac? ar fi s? reîncep totul acum, alegerea ar fi aceea?i. Motivele doar ar fi înc? ?i mai puternice.

Ce este ?tiin?a?

O minunat? preocupare omeneasc?. Care se desf??oar?, atunci când este autentic? ?i bine f?cut?, conform unui principiu care se nume?te, simplu, „metoda ?tiin?ific?”. Rezultatul este o imagine consistent?, solid? ?i nearbitrar? a lumii. M? voi ab?ine de a spune cât este ?tiin?a de important? pentru civiliza?ie ?i alte lucruri din acestea, dup? cum nu v? voi obosi cu defini?ii de dic?ionar. V? ofer trei dintre cele cinci elemente distinctive care o caracterizeaz?, a?a cum le-a propus Edward O. Wilson („American Scientist”, 1998). Acestea sunt: repetabilitatea (un experiment pe care l-am f?cut eu trebuie s? poat? fi ref?cut de oricine altcineva, conform aceluia?i protocol, iar rezultatele repet?rii experimentului trebuie s? fie identice sau foarte pu?in diferite); economia (celebrul principiu al lui Occam: nu trebuie f?cute mai multe ipoteze decât este strict necesar); m?surabilitatea (orice poate fi m?surat cu tehnici ?i conform regulilor universal acceptate, poate fi generalizat într-un mod neambiguu). ?tiin?a este astfel o „întreprindere sistematic?, organizat?, de strângere de cuno?tin?e ?i de condensare a acestora în legi ?i principii care pot fi verificate”. Cum se poate face aceasta? În patru pa?i: 1. observ un fenomen ?i îl descriu; 2. formulez o ipotez? pentru a-l explica; 3. pe baza acestei ipoteze „prelungesc” cercetarea, prezicând rezultatele cantitative pe care le-ar putea da observ?ri suplimentare ale fenomenului sau chiar prezic noi fenomene; în fine, 4. aceste predic?ii sunt verificate, prin experimente corect executate, de al?i cercet?tori –independen?i de mine! În unele cazuri, toat? aceast? munc? poate face ca ipoteza de plecare s? devin? o teorie sau chiar o lege a Naturii. Atunci, cum se spune, te po?i gândi la pasul cinci: mergi la Stockholm ?i prime?ti Premiul Nobel… Lucrurile par deci destul de simple. De fapt, nu sunt. Nimic nu este simplu în ?i pentru ?tiin??. Iar unul dintre oamenii care i-au f?cut pe ceilal?i cercet?tori s? se gândeasc? din când în când la acest lucru a fost Einstein. O dat? pentru c? el a „l?rgit” no?iunea de experiment, acordând o valoare egal? experimentelor „gândite” – mintea omeneasc? poate s? fie sau s? devin? un laborator la fel de eficient ?i sigur ca ?i marile sau micile laboratoare experimentale. A doua oar?, prin una dintre celebrele sale ziceri (atribuit? lui, de fapt, pentru c? era ?inut? la loc de cinste în camera sa de la Princeton): „Not everything that counts can be counted, and not everything that can be counted counts” („Nu tot ce este important poate fi cuantificat ?i nu tot ce poate fi cuantificat este important”, n.n.). ?i nu este a?a? De câte ori nu ne-am confruntat cu situa?ii în care ceea ce conteaz? cu adev?rat nu poate fi nici num?rat, nici cânt?rit! ?i invers. Ceea ce cred îns? c? într-adev?r conteaz? este faptul c? ?tiin?a îl înal?? foarte sus pe om. Îl face s? gândeasc? (ceea ce este poate cea mai important? calitate a ei), îi deschide mintea spre orizonturi ?i întreb?ri care de multe ori î?i taie r?suflarea. ?i uneori îi ofer? posibilitatea de a privi ?i dincolo de ele. Dar ?tiin?a este – sau, mai bine spus, trebuie privit? ?i ca – o institu?ie. ?i acest lucru î?i are importan?a sa.

Este ?tiin?a o religie?

În niciun caz! Religia este ?i ea o institu?ie, ca ?i ?tiin?a. Dar Religia, oricare ar fi, are prin defini?ie un Dumnezeu – sau mai mul?i. Care se afl? în Transcendent. ?tiin?a î?i are ?i ea „ofician?ii” s?i, chiar „patriarhii” s?i, dar to?i ?i fiecare, de la cei afla?i la începutul drumului pân? la Premiile Nobel, se afl?… „dincoace”, în lumea real?, obi?nuit?, care, în plus, este însu?i obiectul cercet?rii lor. Pe urm?, ?tiin?a, prin defini?ie, se îndoie?te. ?i aceasta este de fapt menirea sa. F?r? îndoial?, f?r? chestionarea autorit??ii, a oric?rei autorit??i, progresul Cunoa?terii ?i implicit al ?tiin?ei, este imposibil. Mi-a r?mas în minte o fraz? din prima carte de filosofie pe care am citit-o, „Introducere în Filosofie”, de Friedrich Paulsen, publicat? în 1892: „O ?tiin?? crezut? este la fel de periculoas? ca o religie gândit?”. Prima parte a afirma?iei este evident?. Pentru cea de a doua nu am g?sit foarte mult? vreme o explica?ie pe care s? nu am probleme s? o accept. Pân? când nu am întâlnit, într-o ?tire din vara aceasta, o expresie a lui Richard P. Sloan, profesor de medicin? comportamental? la Universitatea Columbia: „trivializarea Transcendentului”. Dac? a?i citit „Funda?ia” lui Asimov, nu se poate s? nu v? aminti?i imaginea senza?ional? a centralelor nucleare din primul secol al „Erei Funda?iei”, în care tehnicienii erau preo?i, directorul era mare preot… Nu. ?tiin?a nu poate fi o Religie ?i ca atare nici nu trebuie s? devin? vreodat?. Confundarea lor amputeaz? din fiin?a uman? fie Cunoa?terea, fie Credin?a. Fie pe amândou?. ?i astfel ne rat?m total rostul existen?ei noastre spa?io-temporale, cât? vreme ne este dat s? tr?im pe acest P?mânt. Sau oriunde altundeva.

Care sînt diferen?ele între ?tiin?? ?i cunoa?tere?

Cunoa?terea este un act personal, de o profund? intimitate. Diferen?a dintre ele, pentru mine cel pu?in, este aceea?i ca acea dintre Religie ?i Credin??. Ca institu?ii, ?tiin?a ?i Religia sunt repro?abile. Credin?a ?i Cunoa?terea... sunt ale fiec?ruia. Împreun? cu Iubirea, formeaz? calit??ile fundamentale care definesc fiin?a uman?. Pentru c? tot vorbim despre Fizic?, a?a cum particulele elementare, care reprezint? stadiul ultim de structur? a materiei din care suntem ?i noi forma?i, sunt la rândul lor „compuse” din trei sau doi quarci, tot la fel un om poate fi considerat ca definit de aceste trei calit??i sau doar de câte dou? dintre ele. Toate trei sunt în acela?i timp „institu?ionalizate” – chiar ?i Iubirea, de la care porne?te Familia ?i, înc? mai departe, îns??i Societatea. Dar, în m?sura în care orice institu?ie î?i pune amprenta asupra tuturor celor care lucreaz? pentru ea, nici institu?ia nu se reduce la ace?tia, nici ei nu se identific? total cu institu?ia. Revenind îns? la cele trei calit??i fundamentale, Credin?a este o alegere personal? (educat?, de cele mai multe ori), iar Iubirea... aici lucrurile sunt foarte complicate ?i înc? neîn?elese. Cunoa?terea este o disponibilitate personal?, rezultat al unei decizii con?tiente. Pentru c?, a?a cum Aristotel î?i începe Metafizica sa, „orice om are s?dit? în el dorin?a de a cunoa?te”, dar, s? fim serio?i, câ?i dintre noi nu facem tot ce se poate pentru a adormi pentru vecie aceast? „tendin?? patologic?” sau m?car s? o amor?im?! Iubirea îns?... A?a cum spune neurologul Carla Shatz, ea este codificat? în creier înc? de la primele stadii ale dezvolt?rii sale, împreun? cu amintirile, cu speran?ele, cu aspira?iile noastre. Iubirea – capacitatea de a iubi – este o binecuvântare. Credin?a este o alinare care îl preg?te?te pe om pentru cea mai cople?itoare aventur? care îi este dat?: deschiderea accesului spre Transcendent. Cunoa?terea este o povar?. Omul de ?tiin?? autentic ?tie acest lucru ?i de aceea atitudinea sa fa?? de tot ce îl înconjoar?, viu ?i neviu, este umilin?a. De aceea cred c? fiecare din aceste trei calit??i cer din partea celui care le posed? o pudoare absolut? în manifestarea lor. Exhibi?ionismul, fie c? este vorba de Iubire, de Credin?? sau de Cunoa?tere, este înjositor pentru cel care îl practic? ?i distrug?tor pentru calitatea cu care acesta a avut ?ansa s? fie înzestrat. Cunoa?tere ?i ?tiin??. ?ti?i cum este? Intri într-o cas? mare, pe întuneric ?i legat la ochi. ?i trebuie – sau î?i dore?ti tu – s? reconstitui întreaga cas?, sau o camer? cel pu?in, cea în care ai intrat, din umbrele ?i zgomotele difuze care ajung la tine. Reconstituirea este pe atât de bun? pe cât de performante sunt sim?urile noastre, imagina?ia, cultura general? ?i capacitatea de a gândi. Are un anumit nivel de exactitate. Dar…

Dar între exactitate ?i adev?r?

Primul om pe care l-am auzit f?când aceast? distinc?ie a fost domnul Constantin Noica, într-o formidabil? conferin?? ?inut? în amfiteatrul 1 al Facult??ii de Fizic? din Bucure?ti, la mijlocul anilor 1980. (Oricât de incredibil poate s? par?, o asemenea conferin?? chiar s-a ?inut, cu o participare pe m?sur?, adunând al?turi fizicieni din toate genera?iile ?i studen?i. A fost de altfel a doua sa prezen?? la Institutul de Fizic? Atomic?, prima având loc în Sala de Seminar a Laboratorului de Fizic? Teoretic?). Exactitatea, pentru dumnealui, este singura accesibil? omului de ?tiin??, a c?rui activitate de cercet?tor se desf??oar? în interiorul limitelor experien?ei. Prin mersul dintr-o exactitate în alta, mai larg? ?i cuprinzând-o, ca limit?, pe cea precedent?, se construie?te cunoa?terea prin ?tiin??. M?sur?torile efectuate prin intermediul unei anumite tehnologii sunt exacte. În limitele acelei tehnologii, a respectivelor instrumente de m?sur? puse la dispozi?ie de ea. „Genera?ia urm?toare” de instrumente, tehnologia perfec?ionat?, furnizeaz? alte rezultate, de multe ori destul de pu?in diferite, care, la rândul lor, sunt considerate exacte. Adev?rul, cu majuscul?, este o calitate rezervat?. El se afl? în Transcendent. Dincolo de limitele experien?ei „obi?nuite”. ?i, ca atare, inaccesibil cunoa?terii noastre omene?ti. Închipui?i-v? c? v? afla?i în camera de care vorbeam, nelega?i la ochi, dar lipi?i de unul dintre pere?i. ?i pe peretele din fa?? se afl? o fereastr? închis?. De acolo de unde v? afla?i privi?i prin fereastr?, apoi v? apropia?i din ce în ce mai mult de ea. Ve?i vedea din ce în ce mai bine ce se afl? ?i ce se întâmpl? afar?, cu detalii din ce în ce mai multe, ve?i vedea cel mai bine când ve?i ajunge lipit de fereastr?, dar imaginea a ceea ce este „dincolo” r?mâne în permanen?? incomplet?. Niciodat?, de exemplu, dac? r?mânem în camer?, nu avem cum s? ?tim ce se afl? în spatele casei. Pentru un cercet?tor, fiecare experien??, fiecare teorie, fiecare formul?, reprezint? o fereastr?. Fiecare nou? tehnologie, fiecare nou? tehnic? de calcul – un pas mai aproape de fereastr?. Dar nu putem trece dincolo de ea. Nu putem ajunge „personal” acolo unde se afl? adev?rul.

Cum crede?i c? va schimba lumea o eventual? unificare a fizicii cuantice cu teoria relativit??ii generalizate?

Doamne, s? fim serio?i, în niciun fel! Sigur, ne va schimba pe câ?iva dintre noi, ?i anume pe cei care se înc?p??âneaz? s? caute s? în?eleag? modul în care a ap?rut Universul ?i apoi s-au format/au fost generate toate, inclusiv via?a, inclusiv gândirea noastr?. Dar lumea... Interesant îns? în întrebarea Dvs este acel „eventual”. Pentru c?, într-adev?r, în principiu, aceast? unificare ar trebui s? fie imposibil?. Cele dou? teorii descriu dou? lumi total diferite. Guvernate fiecare de legile sale. Lumea cuantic? este submicroscopic?, „înghesuit?” în a suta parte dintr-un micron ?i cânt?rind în total aproximativ 10-23 grame. Aici nu po?i stabili cu precizie absolut? ?i în acela?i timp pozi?ia ?i viteza unei particule. Gravita?ia este aici nesemnificativ?. O „lume” pe care simplul act al observ?rii o schimb?. Lumea relativit??ii (einsteiniene) este cea a entit??ilor cosmice. Uria?e ca dimensiuni. Gravita?ia afecteaz? aici totul: ?i lumina, ?i spa?iul ?i timpul. A le unifica ar fi ca ?i cum ai încerca s? unifici, ce ?tiu eu, economia de pia?? cu religia! Wolfgang Pauli, de altfel, spunea, mai în glum?, mai în serios, inversând sentin?a catolic?: „Ceea ce Dumnezeu a desp?r?it, omul nu trebuie s? uneasc?”.

Mintea este un epifenomen al creierului sau este strict un produs al unor activit??i cuantice ce se leag? inseparabil de micro-anatomia ?i micro-fiziologia neuronilor ?i sinapselor?

Prin defini?ie, un epifenomen este un fenomen secundar, în sensul c? se manifest? ca o consecin?? a unui fenomen primar. Între ele exist? de multe ori o rela?ie cauzal?. În medicin?, diferen?a nu este semnificativ?: spun epifenomen doar ca s? accentuez faptul c? nu este fenomenul primar pe care îl studiez sau îl urm?resc. Ideea c? fenomenele mentale sunt epifenomene, efectul unor fenomene fizice, dateaz? din ultimul sfert al secolului XIX ?i îi este atribuit? lui Thomas Henry Huxley (bunicul marelui scriitor care ne-a dat „Brave new world”). Despre „activit??i cuantice” în creier nu cred c? se poate vorbi. Mecanica Cuantic? poate „fabrica” un cadru teoretic în care s? se poat? purta o discu?ie consistent? despre tot ce se petrece în creier ?i care s? integreze elementele micro-anatomiei ?i micro-fiziologiei privitoare la neuroni, celulele gliale, sinapse. Dar fenomenele, mecanismele, care „genereaz?” ceea ce numim „minte” se afl? în alt? parte. Unde? Nu îmi permit nici m?car s? m? ating de o asemenea discu?ie. Tot ce vreau s? spun este c? a?a cum în „supa prebiotic?” în care Stanley Miller „a amestecat” ap?, metan, amoniac ?i hidrogen, au ap?rut aminoacizi, baza vie?ii, dar aceasta nu poate explica saltul de la non-via?? la via??, tot a?a complicatul ?i complexul pattern (model, n.n.) al neuronilor ?i sinapselor nu explic?, prin simpla sa existen??, mintea pe care o avem. Atunci când o avem...

Care este în viziunea dumneavoastr? limita înlocuirii organelor umane cu produse bionice sau organice semisintetice?

Nu exist?. Oricum, „viziune” este prea mult spus ?i ar însemna s? vorbesc pornind de la un orgoliu pe care nu l-am avut niciodat?. V? voi spune deci doar ce simt ?i ce cred eu. ?i aceasta pornind de la estimarea lui Ray Kurzweil c? undeva, prin anii 2040 (adic? foarte curând!!!), partea nonbiologic? a organismului uman o va dep??i ca pondere pe cea biologic? (Hans Moravec vorbe?te de un procent de …99% !!! Iar Stephen Hawking, în 2001, este ?i mai tran?ant: va trebui s? ne modific?m ADN-ul pentru a evita s? devenim necompetitivi în competi?ia noastr? cu computerele; acestea se vor dezvolta atât de mult ?i de repede încât vor pune st?pânire pe lume…). Este posibil s? se întâmple a?a ceva? Evident c? da. Odat? ce omul declan?eaz? o anume cercetare, odat? ce porne?te într-o anume expedi?ie, nimic ?i nimeni nu-l mai poate opri. Nici m?car legile, pe care va avea grij? s? le „adapteze” nevoilor, speran?elor, convingerilor ?i nu în ultimul rând, visurilor sale.

?i o întrebare aparent pueril?, îns? cu greutate filosofic?. De ce crede?i c? Universul este atît de mare?

Dar cât de mare este? Pân? la Soare sau pân? la Jupiter, ca acum câteva sute de ani? Se întinde pe o distan?? de 15 miliarde ani-lumin? ca acum vreo zece ani, sau doar de 13,7 miliarde, ca acum? Va mai cre?te cu câteva miliarde de ani-lumin? când Soarele se va stinge, cu alte câteva zeci de miliarde când chiar ?i timpul se va sfâ?ia ?i va disp?rea? Universul este atât de mare cât este istoria sa. Ca ?i via?a noastr? a fiec?ruia. De abia am dep??it cu nave f?r? oameni limitele Sistemului Solar. Mai departe? Teoria Relativit??ii nu ne prea las? s? mergem cu viteza luminii sau, dac? o facem, ?i ajungem, s? zicem, la marginea „de ast?zi” a Universului, nu va ?ti nimeni pentru c? pân? ne întoarcem totul va disp?rea. „Timpul mort ?i-întinde trupul ?i devine vecinicie/ C?ci nimic nu se întâmpl? pe întinderea pustie”. Ca om m? pot speria de imensitatea care m? cople?e?te. Pentru un fizician îns? lucrul acesta nu are importan??. Indiferent de cât este de mare, Universul „încape” în ecua?ii, în formule, în legi... „într-un num?r”, cum spune tot Eminescu. Altceva cred îns? c? este teribil de important. Iar??i – a treia oar? – Eminescu: „?i când propria ta via?? singur n-o ?tii pe de rost,/ O s?-?i bat? altul capul s-o p?trund? cum a fost?”. Via?a Universului, cât e el de mare, cât e de mic, trebuie ?tiut?. Noi, din tot ce exist?, suntem cei ce putem face acest lucru. Parte neînsemnat? din istoria sa, ne-am substituit lui, încercând s? „p?trundem” cum a fost ?i cum o s? fie. C?p?tând astfel acelea?i dimensiuni ca ?i el.

Ce este „a treia cultur?”?

Într-o conferin?? ?inut? în data de 7 mai 1959 („The Two Cultures” - Rede Lecture), C. P. Snow, scriitor ?i diplomat, este primul care vorbe?te despre existen?a a dou? culturi, între care exist? o pr?pastie care se adânce?te zi de zi: cultura umanist? ?i cultura ?tiin?ific?/ tehnic?. (Consecin?a disputelor ?i discu?iilor extrem de aprinse care au urmat a fost cartea „The Two Cultures and the Scientific Revolution”). Lucrurile au… „evoluat”, aproape cu mândrie din partea unora (cel pu?in) dintre oamenii de cultur? umanist?, care ?i-au tot f?cut un titlu de glorie din disjunc?ia între ei ?i matematic?, fizic? sau partea tehnic?. Oamenii de ?tiin?? au fost mult mai pondera?i. Cum spunea cineva: „am cunoscut oameni de ?tiin?? care nu ascultaser? Wagner, dar niciunul nu se mândrea cu asta”. De la Snow încoace îns?, explozia ?tiin?ei ?i a tehnologiei a fost atât de puternic? ?i atât de „invaziv?” încât aproape nimeni nu se mai poate face c? nu le vede, fie pe una, fie pe cealalt?. A afla despre ce este vorba nu este îns? un lucru simplu pentru c? „limba” în care sunt scrise este pu?in cunoscut? la nivelul publicului larg ?i este una complicat?. A devenit astfel clar c? este nevoie de „traduc?tori”. Aceasta este A Treia Cultur?.

Crede?i c? Dumnezeu, în cazul în care intervine providen?ial în mersul istoriei pentru a influen?a un om, ar respecta sau nu legile fizicii? Nu m? refer la minuni. Cine este Dumnezeu pentru fizicianul care se întreab? astfel?

Nu pot r?spunde, pentru c? niciodat? nu mi-am pus nici prima întrebare ?i (mai ales) nici pe cea de a doua. Încep cu aceasta din urm?: dac? îmi pun acest gen de întreb?ri, înseamn? c? fie credin?a mea nu exist?, fie este slab? ?i caut o motiva?ie pentru ea. Prima întrebare... Timp de ?ase zile Dumnezeu s-a uitat la ce a f?cut, la Crea?ia sa „?i a v?zut c? este bun?”. A?a cum spa?iul ?i timpul ?i materia s-au n?scut odat? cu Universul, legile care le guverneaz? s-au n?scut odat? cu Crea?ia. Noi tot continu?m s? le recunoa?tem. ?i, totodat? s? le respect?m. Condi?ia este pentru noi. ?i dac? ?i facem acest lucru, atunci exist? ?i posibilitatea – în principiu - s? g?sim calea, modul de a cere interven?ia lui Dumnezeu, pentru noi sau pentru al?ii. Altfel, nechemat, Dumnezeu nu cred c? intervine. Doar prive?te… Dar, l?sa?i-m? mai bine s? v? propun un fragment dintr-o scrisoare (23 septembrie 1860) a lui Thomas Henry Huxley c?tre prietenul s?u Charles Kingsley: „Pentru mine, ?tiin?a ne înva??, în modul cel mai înalt ?i mai puternic, marele adev?r care este întrupat în concep?ia Cre?tin? a supunerii totale la voin?a lui Dumnezeu. A?eaz?-te în fa?a faptelor ca un copil mic, fii preg?tit s? renun?i la orice no?iune preconceput?, urmeaz? cu umilin?? oriunde ?i orice pr?p?stii spre care te conduce natura sau nu vei înv??a nimic.” Cred c? acum cel mai bun lucru este s? tac.

Ce spun vizionarii despre viitorul apropiat, dar despre cel foarte îndep?rtat?

Exist? o „zicere” celebr?: „Este greu s? faci predic?ii, mai ales asupra viitorului”. Evident, este mult mai sigur s? ai viziuni despre viitorul îndep?rtat – în fond, ?ansa ca vreunul dintre colegii t?i s? ajung? s? tr?iasc? vremurile respective ?i s? le verifice sunt practic nesemnificative. Predic?iile – viziunea, cum spune?i Dumneavoastr? – despre viitorul apropiat prezint? un grad mare de risc. Nimic din ceea ce se întâmpl? ast?zi, dar absolut NIMIC, nu seam?n? cu imaginea lansat? de Arthur C. Clarke în „2001” despre explorarea spa?ial?, despre bazele lunare, despre c?l?toriile prin Sistemul Solar. ?i „termenul” viziunii a fost, cât, cincizeci de ani! Cel mai spectaculos exemplu este situa?ia de la sfâr?itul secolului XIX: ?tiin?a în general, Fizica în particular, erau considerate ca... încheiate. Tot ce era de ?tiut se considera c? se ?tie. Tot ce mai r?mânea erau mici perfec?ion?ri tehnice. Atât. ?i a urmat deceniul 1895-1905: radioactivitatea, mecanica cuantic?, relativitatea. Lumea a devenit dintr-odat? cu totul alta. A prev?zut cineva a?a ceva? Nimeni. Poate nu ?tiam destul, ve?i zice. Foarte bine: s?rim peste înc? un secol. Sfâr?itul anilor 1990. Acum ?tim suficient de mult(e). Mai ?tim ?i ce a?tept?m: super-unificarea tuturor for?elor, validarea ?i apoi dep??irea Modelului Standard, descoperirea Bosonului Higgs... Exista o anumit? „lini?te” printre fizicieni la sfâr?itul secolului trecut. Exista un „program de cercetare” sau, cum spune?i Dv., o anumit? viziune asupra viitorului imediat, care genera o stabilitate a întregii cercet?ri ?tiin?ifice. ?i... a urmat un ?oc. Fizica ?i chiar Biologia, au fost „invadate” de Science Fiction. Cele mai serioase reviste de specialitate au început s? publice articole pe care autorii de acum un sfert de veac s-ar fi jenat s? le trimit? spre publicare, iar revistele nici m?car nu le-ar fi luat în considera?ie: teleportarea, ma?ina timpului, extra-dimensiunile, universurile paralele, clonarea, drepturile robo?ilor, cyborgii... Vor fi într-o zi toate acestea? Eu înclin s? cred c? da. De?i, dac? v? aduce?i aminte versurile cu care încheie Blaga „Risipei se ded? florarul” – „Visând, întrez?rim prin doruri – / latente-n pulberi aurii/ p?duri ce ar putea s? fie,/ ?i niciodat? nu vor fi ”…

Care vor fi, a?a cum le denumi?i dumneavoastr? în ?tiin?? ?i tehnic?, „zonele locuibile” ale viitorului?

„Ubi bene, ibi Patria” – acolo unde e bine, acolo este patria. „Goldilocks Zone” este numele dat de James Lovelock, astronomul care a lansat celebra Ipotez? Gaia (P?mântul, cu tot ce este legat de el, privit ca un singur organism), pentru aceste „zone locuibile” – regiuni ale spa?iului favorabile vie?ii, a?a cum o cunoa?tem ?i tr?im pe P?mânt. „Acolo”, ca în povestea în care Goldilocks, feti?a cu cosi?e aurii, alege dintre cele trei farfurii cu mâncare din casa ur?ilor pe cea care nu este nici prea fierbinte, nici prea rece, vom/am putea noi tr?i. Astronomii vorbesc despre o „zon? locuibil? circumstelar?”, în interiorul Sistemului Solar, undeva între 0.95 ?i 1.37 U.A. (o Unitate Astronomic? este egal? cu distan?a de la P?mânt la Soare) ?i chiar despre o Zon? Locuibil? Galactic?, nedefinit? înc?, dar care s-ar putea situa de pild? la vreo 20 de ani-lumin? de noi, în jurul exoplanetei Gliese 581c, cea de a doua planet? a piticei ro?ii Gliese 581. Dar problema va cunoa?te într-un viitor nu foarte îndep?rtat reformul?ri dramatice. Pe de o parte pentru c? va veni momentul în care oamenii vor începe s? „terraformeze” planete, conform necesit??ilor lor, iar pe de alt? parte pentru c? îns??i no?iunea de „via??” ?i implicit de „locuibil” va c?p?ta alte sensuri ?i în orice caz alte dimensiuni.

Unde se afl? frontiera cunoa?terii actuale din psihologia cognitiv?, neurobiologie, mecanic? cuantic? sau matematic? aplicat??

În Fizic?. Nu lua?i aceast? afirma?ie ca o glum?, ca o metafor? ?i nici ca o exagerare sau ca o obr?znicie. Fizica, printre toate ?tiin?ele, are un mare avantaj, care provine din tipul de educa?ie pe care o primesc fizicienii. O educa?ie care îi a?eaz? „la mijlocul drumului” între dou? limite ale rigorii cercet?rii: rigoarea matematic? ?i cealalt? rigoare, cu nimic mai prejos, cea a s?lbaticei diversit??i a datelor experimentale. Aceasta le permite fizicienilor (?i, ceea ce este la fel de important, Fizicii îns??i) s? navigheze oricând în practic toate celelalte domenii ale cunoa?terii, în particular cele dou?, psihologia ?i neurobiologia. ?i o fac „la pachet”, adic? (a)ducând cu ei ?i tehnologia ?i întregul lor aparat conceptual. „Traducând” în limba Fizicii ceea ce citesc ei în biologie, medicin?, psihologie, fizicienii, pe de o parte se îmbog??esc ei cu date ?i mai ales cu întreb?ri la care nu ar avea acces dac? ar r?mâne captivi în propriul lor domeniu, iar pe de alt? parte lumineaz? col?uri mai întunecate – uneori doar b?nuite – ale teritoriilor pe care le viziteaz? ?i chiar ?i asupra unor zone familiare ale acestora arunc? o alt? lumin?, care le face s? str?luceasc? într-un fel pe care speciali?tii acestor domenii nu le cunoscuser? pân? atunci.

Cît de departe este ?tiin?a de o imagine mul?umitoare a min?ii umane?

R?spunsul simplu: foarte departe. Problema este îns?, cred eu, alta. Bernard J. Carr, profesor de matematic? ?i astronomie la Queen Mary College, University of London, spunea c? „dou? dintre cele mai profunde mistere care persist? în ?tiin?a modern? sunt teoria cuantic? ?i func?ionarea creierului. Teoria cuantic? are peste o sut? de ani dar interpretarea sa r?mâne în continuare la fel de enigmatic?. În ultimii cicncizeci de ani au avut loc progrese dramatice în neuro?tiin?e, dar înc? nu în?elegem cum func?ioneaz? creierul sau cum se formeaz? con?tien?a”. Problema real? nu este cea a distan?ei, ci a posibilit??ii efective de a furniza o asemenea imagine. Motivul, pentru mine, este legat de una dintre limitele de care se love?te Fizica ?i în general întreaga cunoa?tere ?tiin?ific?, ?i aceasta este o limit? care implic? Natura în întregimea sa, o „limit? Gödelian? a cunoa?terii Naturii”. C?ci, exist? o serie de limite pe care Fizica le-a eviden?iat: Zero absolut, viteza luminii în vid, limita Planck... Primele dou? sunt, s? zicem, „tehnice”. Limita Plack este tulbur?toare pentru în spatele ei se afl? „momentul zero al Universului”. De aici ?i pân? la 10-43 secunde, gravita?ia domne?te st?pân? absolut? ?i este atât de puternic? încât deformeaz? tot, inclusiv spa?iul ?i timpul – cele dou? categorii f?r? care gândirea noastr? nu poate func?iona. O limit? Gödelian? este cople?itoare, pentru c? îngr?de?te îns??i cunoa?terea uman?. Am împrumutat numele din celebra „teorem? de incompletitudine” a lui Kurt Gödel din 1931. În cuvinte banal de simple, într-un sistem închis de axiome matematice exist? propozi?ii pe care nu le pot demonstra nici c? sunt adev?rate, nici false. La fel se întâmpl? în Univers, în Natur? – spune?i cum vre?i. Sunt lucruri despre care, iar??i în vorbe banale, nu am cum s? ?tiu c? aparen?a lor este sau nu cea care ajunge la mine... Pentru c? ne afl?m la sfâr?itul interviului, v? mul?umesc pentru întreb?ri – sunt nu doar interesante, sunt cu totul speciale ?i greu de r?spuns. ?i v? rog, pe Dumneavoastr? ?i pe cititori, s? primi?i de la mine o poezie a lui Bacovia – total netipic? pentru el. Are doar dou? strofe, se intituleaz? „Vreodat?”, face parte din volumul „Comedii în fond” ?i a fost publicat? în 1936: „...?i voi lua din cer/ Ceea ce nu mai g?sesc/ Prin stele,/ De când r?t?cesc/ Aceast? gândire mai vreau/ Din câte am dorit –/ Sau cerul e rece/ La infinit”. Vede?i Dv., într-un fel, lumea a evoluat de la „suntem din aceea?i pl?mad? din care sunt f?cute visele” a lui Shakespeare, la „suntem din aceea?i pl?mad? cu stelele” – „star stuff” („materie din stele”, n.n.) a lui Carl Sagan. Doar c? ajungem într-un punct în care, r?t?cind prin stele, nu (mai) g?sim ceea ce c?ut?m. ?i atunci ne r?mâne Cerul. Transcendentul. Dincolo. ?i o nou? dificultate: cum ajungem acolo? Asta depinde de fiecare. ?i de mintea fiec?ruia. Cât de departe este ?tiin?a de o imagine mul?umitoare a min?ii noastre? Ca s? ne „vedem” mintea cum este ea cu adev?rat, ca s? spargem limita Gödelian? care ne îngr?de?te, trebuie s? ie?im din ea, s? o privim „din afar?”. Sigur, peste doar câteva decenii, când vom putea alege s? ne „upload?m” într-un computer, vom putea realiza aceast? ie?ire. Ne vom putea contempla din afara noastr?. Lovindu-ne de o alt? problem? ?i de o alt? întrebare: „atunci”, cine vom fi noi? V? mul?umesc c? am stat de vorb? ?i s? v? ajute Dumnezeu!
 

footer