Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Iftimie Nesfantu   
Sùmbătă, 03 Septembrie 2011 10:42
Mircea Vulcanescu
Tezaurul românesc - portret în „oglind?"


Mircea-Aurel Vulc?nescu s-a n?scut la 4 martie 1904 (pe stil nou) - 19 februarie (pe stil vechi); tat?l - Mihail Vulc?nescu - era inspector financiar la Piele?ti (localitate din Dolj), mama - Marioara - n?scut? Tomescu, era casnic?. Î?i începe studiile universitare în toamna anului 1921, înscriindu-se, simultan, la Facultatea de Litere ?i Filosofie ?i la Facultatea de Drept din cadrul Universit??ii Bucure?ti; are ca modele spirituale pe Dimitrie Gusti ?i Nae Ionescu. Licen?iat al Facult??ii de Litere ?i Filosofie ?i al Facult??ii de Drept, în 1925, va pleca în acela?i an la Paris pentru continuarea studiilor – sociologie, economie, drept – ?i preg?tirea tezei de doctorat. În Fran?a asist? la cursurile de filosofie religioas? ?inute de N. Berdiaeff ?i J. Maritain. În 1928, revine în ?ar? ?i, cunoscându-l ?i fiind cunoscut de Dimitrie Gusti, particip? la campaniile de studii monografice conduse de acesta. Tot profesorul Gusti îl va numi asistent la Catedra de Sociologie ?i Etic?. Ulterior, când va ocupa func?ii importante în aparatul de stat, nu va uita niciodat? de prima lui dragoste: Catedra. Pân? în 1944, continu? s? ?in? seminarii ?i cursuri pe teme de etic?. Va preda la ?coala Superioar? de Asisten?? Social? (cursuri de economie politic? ?i ?tiin?e juridice), la ?coala Superioar? de Statistic? (cursuri de statistic? moral?). Este numit director general al Direc?iei V?milor (1936), apoi director al Datoriei Publice (1938). G?se?te îns? timp pentru publicistic?, recomand? colegi de genera?ie pentru func?ii importante în str?in?tate (mul?i dintre ei, români numai în declara?iile oficiale, vor uita apoi ?i c? l-au cunoscut!). Este unul dintre redactorii revistei „Criterion", semnând al?turi de Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica ?i al?ii; în 1932, devenise membru activ al Asocia?iei de Arte, Filosofie ?i Litere "Criterion". La 20 februarie 1938, când MS Regele Carol al II-lea decreteaz? o nou? Constitu?ie, Mircea Vulc?nescu, de?i era director al Datoriei Publice, va fi unul dintre cei 277 de cet??eni din Bucure?ti care voteaz? – vot deschis! – împotriva textului Constitu?iei.

Pentru români vin vremuri tulburi; pentru Mircea Vulc?nescu se apropie Marea încercare.

În august-septembrie 1940, face parte din comisia mixt? româno-bulgar? pentru retrocedarea Cadrilaterului (c?tre Bulgaria). În octombrie 1940, ia atitudine deschis? pe postul na?ional de radio împotriva Diktatului de la Viena: Gânduri pentru jalea ?i n?dejdea ceasului de-acum, cuvinte pentru fratele r?mas departe. În 1941, dup? ce a fost reprimat? rebeliunea legionar?, va fi numit subsecretar de stat la Ministerul de Finan?e, în guvernul condus de Ion Antonescu. În 1942, împreun? cu filosofii C. Floru ?i C. Noica, ini?iaz? editarea Izvoarelor de filosofie, seria în care va fi publicat ?i studiul s?u "Dimensiunea româneasc? a existen?ei". Dup? instalarea bol?evismului sovietic în România, toate aceste scrieri vor fi trecute în regim STRICT SECRET. Sec?turile ?i scursorile venite de la r?s?rit aduseser? „democra?ia" original?! La 23 august 1944, odat? cu arestarea lui Ion Antonescu ?i demiterea Guvernului, revine ca director la Datoria Public?. În mai 1946, în baza Legii nr. 312 pentru urm?rirea ?i sanc?ionarea celor vinova?i de dezastrul ??rii ?i de crime de r?zboi, este arestat împreun? cu al?i 17 înal?i demnitari ai fostului Guvern Antonescu. Este eliberat pentru scurt? vreme – impostorii auto-implementa?i la conducerea ??rii aveau nevoie de un consultant în vederea tratativelor de pace care se desf??urau la Paris!, este închis iar??i, este condamnat la „opt ani de temni?? grea ?i confiscarea averii", ?i toat? mascarada se reia, conform legii; ?i atunci func?iona „statul de drept" – cel condamnat de instan?? având drept la recurs. La 15 ianuarie 1948, Mircea Vulc?nescu sus?ine în instan?? incredibila lui ap?rare, ULTIMUL CUVÂNT (textul poate fi g?sit în volumul editat de „Humanitas", „Ultimulcuvânt", Edi?ie de Marin Diaconu, Bucure?ti, 1992). Sentin?a r?mâne îns? neschimbat?.

În 28 octombrie 1952 era o diminea?? ce?oas? ?i rece. Un angajat al penitenciarului, gropar ?i c?r?u? ?i gr?dinar, urc? pe Dealul Robilor, de la marginea Aiudului, unde se afla cimitirul penitenciarului, cu un sac în spate. Mircea Vulc?nescu murise în timpul nop?ii. Locul unde „s-a depus" trupul martirului a r?mas neidentificat.

Micul dic?ionar enciclopedic - Edi?ia a II-a rev?zut? ?i ad?ugit?, Editura ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, Bucure?ti, 1978, volum care începe cu un portret ?i un citat al lui Nicolae Ceau?escu: „S? facem totul pentru a fi demni de istoria glorioas? a poporului nostru...", nu-l men?ioneaz? pe Mircea Vulc?nescu. Am dat doar un exemplu. Alt? ierarhie a valorilor: dou? pagini a câte trei coloane fiecare plus alte patru pagini cu ilustra?ii sunt acordate lui Nicolae Ceau?escu, o coloan? ?i olecu?? pentru Elena Ceau?escu, o coloan? ?i jum?tate pentru Mihai Eminescu, jum?tate de coloan? pentru Mihail Sadoveanu, ?apte rânduri pentru Adrian P?unescu, ?apte rânduri pentru Nichita St?nescu, 20 de rânduri pentru Iosif Vissarionovici Stalin, 19 rânduri pentru Adolf Hitler, opt rânduri pentru Solomon, rege al statului Israel (973-933 î.C.). O precizare, ca s? evit?m confuziile: o coloan? are 95 de rânduri. Nu-l vom g?si nici în Dic?ionarul scriitorilor români, R-Z, volum coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, publicat la Bucure?ti, Editura Albatros, 2002, de?i autorii, cei care prezint? diver?ii scriitori, mici ?i mari, adesea mai mult altceva decât scriitori, vor men?iona frecvent numele lui Mircea Vulc?nescu pentru a marca o perioad? fertil? în istoria culturii române?ti. Atât: doar Numele. ?i aveau prea adev?rat? dreptate: care dintre scriitorii antologa?i ar fi putut sta al?turi de MIRCEA VULC?NESCU?! Fragmentele de conversa?ie, m?rturisirea doamnei M?riuca Vulc?nescu, se alc?tuiesc într-un inedit portret al celui care a fost Mircea Vulc?nescu. Savantul, omul, martirul...

„Sp?imânt?tor de liber..."

scrisoare - Mircea VulcanescuÎn închisoare, izolat într-o celul? - „neagra" fortului 13 din Zarea Penitenciarului Aiud, face un gest neobi?nuit: sacrificându-se pe el, salveaz? via?a unor tineri arunca?i în aceea?i celul?. „Neagra" era „o înc?pere din beci, cumplit de rece ?i cu du?umeaua ud?", va povesti mai târziu Sandra de Hillerin, fiica martirului, într-o scrisoare c?tre ?tefan J. Fay (trimis? din Suresnes (Fran?a) la 25 mai 1997. „Au fost ?inu?i acolo, dup? ce înainte fuseser? b?tu?i s?lbatic cu ciomege ?i bastoane de cauciuc, 26 de ore... Pân? ce, r?pu?i de oboseal?, a trebuit s? se întind? pe jos. Atunci Tata le-a spus: «Dac? tot trebuie s? murim aici, s?-l salv?m baremi pe cel mai tân?r. S?-l culc?m peste trupurile noastre.»" A?a au ?i f?cut.

Ionel Mociorni?? ?i Puiu Teodorescu, doi dintre cei ?apte de?inu?i arunca?i atunci în „Neagra", au sc?pat ?i au povestit, peste timp, so?iei lui Mircea Vulc?nescu cele întâmplate. „Tata s-a s?vâr?it în diminea?a zilei de 28 octombrie 1952. Avea doar 48 de ani..." Cinci ani mai devreme, scria, din zarea Aiudului, pe o carte po?tal? ieftin?, trimis? celor de acas?: „Începutul a fost greu. Ca la judecata dintâi, când te înf??i?ezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri ?i draci. A fost pe urm? un (alt) ceas greu. M-am temut de singur?tate... P?ream pierdut în fundul lumii ?i purtat pe o arip?. Am plâns, dar nu de necaz. Ci de gândul ce trist trebuie s? fi fost Ghe?emanii sau Golgota... Am r?mas în sfâr?it cu mine însumi... Am stat de vorb? cu mine despre eviden??, despre mine, despre natur?, despre Dumnezeu... M-am sim?it tulbur?tor de lucid; dar sp?imânt?tor de liber..." O copie a acestei scrisori a fost „subtilizat?" în redac?ia publica?iei „Curentul" de c?tre un tân?r ofi?er sub acoperire, turn?tor pe vremuri al fostei Securit??i. I se urca sângele la cap, doar ce auzea pomenindu-se numele lui Mircea Vulc?nescu. Se întâmpla în 1999! ?i tot atunci, un general al fostei Securit??i, vinovat, probabil, de zeci ori sute de crime împotriva unor români, a avut tupeul s? considere pe lucr?torii departamentelor conduse chiar de el un „tezaur al neamului românesc". A afirmat asta într-un interviu fluviu, publicat. Incredibil? batjocur?, incalificabil?. De dincolo de moarte, Mircea Vulc?nescu depune m?rturie: „Adev?ratul tezaur al neamului românesc, cel care ne p?streaz?, nealterate, limba ?i sufletul, este POEZIA". Textul-reportaj a ap?rut în „Curentul" - 1999, pus în pagin?, inegalabil, de Victor Ciobanu, director artistic al ziarului la vremea respectiv?. Doamna M?riuca Vulc?nescu a fost entuziasmat?. Mi-a trimis atunci, prin dl Ion Papuc, o alt? serie de copii ale unor scrisori, fotografii, m?rturii despre cel care a fost Mircea Vulc?nescu. Am ad?ugat textului ini?ial noi fragmente, am rev?zut primul interviu ?i am predat manuscrisul noului text unui alt cotidian, în decembrie 2002. Lectura lui se pare c? a iritat atât de tare pe "ap?r?torii" democra?iei din România încât, de atunci, n-au mai publicat nici un rând. Alte „tezaure" ap?r? ei; în fond, e dreptul lor s? o fac?: fiecare lupt?, dac? mai lupt?, pentru ?ara ?i neamul lui.

Mariuca VulcanescuCu doamna M?riuca Vulc?nescu n-am mai reu?it s? iau leg?tura. A plecat în Fran?a, a revenit, vechea locuin?? din Bucure?ti a fost închiriat? unei societ??i, num?rul de telefon oferit mie de dl Ion Papuc nu mai era de actualitate, num?rul nou de telefon nu l-am aflat. În virtutea acordului domniei-sale - încuviin?area de a publica unde ?i cum cred de cuviin?? interviul prelucrat - am considerat c? este de datoria mea s? d?ruiesc acest text oric?rui editor care sluje?te adev?rul, care vrea s? reconstituie, fie ?i fragmentar, istoria recent? a României. El se adaug? celorlalte scrieri, nu le substituie. Cine dore?te s? se documenteze asupra vie?ii ?i operei lui Mircea Vulc?nescu, poate s? o fac?; sunt numeroase lucr?ri excep?ionale editate în ultima perioad? de timp. O not? special? merit? volumul editat de poetul ?i c?rturarul Ion Papuc, la Editura CRATER: Mircea Vulc?nescu - Conjuncturi interna?ionale, Cronici externe, 1935; Edi?ie îngrijit? de Marin Diaconu. Cartea a ap?rut cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii ?i este un veritabil ghid pentru cel ce dore?te s? p?trund? în „laboratorul" crea?iei lui Mircea Vulc?nescu. Anul 1935, avea s? se dovedeasc? unul de cotitur?; volumul este uluitor. Sub presiunea timpului, Mircea Vulc?nescu scrie, sintetizeaz?, rezum? ?tirile epocii, raportându-le IMPLICIT la propria verticalitate moral?. Este uluitor; el vorbe?te despre „modificarea Constitu?iei sovietice", „dilema Angliei", „sensul schimb?rilor din Bulgaria", „noua Constitu?ie indian?", „politica intern? iugoslav?", „sensul fr?mânt?rilor politice ungare", „revolu?ia din Grecia", „schimbarea de guvern din Ungaria", „prelungirea serviciului militar în Fran?a", „reînarmarea Germaniei" ?i „preten?iile" ei, „situa?ia din Estul Apropiat", „noile incidente din China ?i expansiunea japonez?"... Volumul îl recomand? de la sine: Mircea Vulc?nescu era un vizionar bine informat ?i un analist al situa?iei interna?ionale, dintre cei mai buni pe care i-a dat vreodat? România. Scrisorile trimise din închisoarea de la Aiud vor dezv?lui o alt? fa??: talentul literar, autenticitatea tr?irilor ?i inegalabila lor sublimare în Cuvânt. Când a rostit acel „Nu m? r?zbuna?i!" a ?tiut ce spune. Când a hot?rât s? se sacrifice pentru a salva via?a unor tineri, a ?tiut ce face. O dovad? este ?i m?rturisirea-poem a doamnei M?riuca Vulc?nescu, fiica martirului.

Textul prezentat acum cititorilor a fost scris în 1998 (publicat abia în anul urm?tor în Curentul - edi?ia nou?, reluat într-o versiune mai ampl? în volumul VI al dic?ionarului Personalit??i române ?i faptele lor, coordonat de c?rturarul ie?ean, Constantin Toni Dâr?u). Atunci, la sfâr?itul acelui interviu, realizat în 23 noiembrie 1998, fiica martirului p?rea relativ încurcat?; nu credea c? dintr-o conversa?ie aparent f?râmi?at? voi ob?ine ceva. Nici dl Ion Papuc, un c?rturar cu suflet ales ?i un om de o generozitate rar întâlnit?, discipol al lui Blaga, prezent la acea discu?ie, nu era foarte convins c? textul se va lega. Am transcris întreaga conversa?ie de pe cele câteva casete de reportofon, am eliminat multe din întreb?rile mele ?i apoi chiar r?spunsuri - cele lungi, care alunecau c?tre nara?iune. Luasem ca reper în acel „montaj", dac? pot spune a?a, sfatul dat de Mircea Vulc?nescu, din închisoare, fetelor sale: „Înv??a?i cât mai multe poezii!" Pe moment, nu-l în?elesesem, dar îmi mersese la inim?. Apoi recitind textul - m?rturisirea încredin?at? mie atunci de Doamna M?riuca Vulc?nescu - în mine s-a f?cut lumin?. Eram ca dup? împ?rt??anie: primisem, prin mijlocirea interlocutoarei mele, Cuvântul. Întreg textul era un poem de o for?? pu?in obi?nuit?, care spulbera toate versurile ?i versificatorii de ocazie pe care-i duceam cu mine. „Ca o baie a sufletului."

?i când se întâmpl? s? uit ori s? fiu asaltat de nimicuri ?i de cei care împânzesc
lumea cu vorbe – de unde ?i acel " hai s? vorbim vorbe" - m? întorc la acest poem ca într-o biseric? a neamului românesc. C?ci am în?eles, gra?ie acestei m?rturisiri, ce înseamn? s? te nutre?ti din poezie ?i ce p?cat greu ?i de neiertat este „s? în?iri cuvinte goale ce din coad? dau s? sune".

Apoteoza

Moartea lui Mircea Vulc?nescu într-o celul? a penitenciarului Aiud a trezit multiple reac?ii ?i a creat în jurul lui o aur? tragic?. Despre acest proces, cutremur?tor pentru adev?ra?ii români, ?tefan J. Fay avea s? scrie în „Sokrateion": „... Au stat fa?? în fa?? nu doar puterea ?i dreptatea, nu doar for?a brut? ?i adev?rul - dar, ce este mai grav - în fa?a istoriei st?tea tr?darea intereselor na?ionale de c?tre noul regim instaurat în România." „Ce ?tim cu to?ii - scria Mircea Eliade în «Prodromos», nr. 8-9, martie 1968 – ne este de ajuns ca s? în?elegem cât de total? i-a fost victoria. Victorie împotriva c?l?ilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva mor?ii. Pentru c? ?tim cum a murit! Iar ultimul lui mesaj din temni??, adresat fiec?ruia dintre noi, a fost acesta: «S? nu ne r?zbuna?i!»" Recent, când, într-un grup de oameni de cultur?, doamna M?riuca Vulc?nescu, fiica martirului, a afirmat tran?ant: „Moartea tatei a fost o apoteoz?", asisten?a a r?mas pu?in f?r? grai. „Nu m-au în?eles", m?rturise?te doamna M?riuca. Afirma?ia nu este una obi?nuit?. Plecând din acest punct - moartea ca apoteoz?, o altfel de împlinire atins? pe cealalt? fa?? a medaliei - discu?ia târzie purtat? cu fiica savantului ?i omului Mircea Vulc?nescu ne-a dus pe un traseu al sufletului românesc pe care pu?ini se încumet? s?-l parcurg?.

A încercat altfel

portret - Mircea Vulcanescu„Tata vedea altfel suferin?a", începe interlocutoarea noastr?. „Nu spun c? ?i-a dorit-o. Dar e ?i felul meu de a gândi, pe care nu l-a? putea avea decât de la el." Crescând într-o familie unit?, cu p?rin?i extraordinari, neducând lips? de nimic, cel pu?in pân? la venirea comuni?tilor, era imposibil ca modul de a gândi al unui om extraordinar s? nu fie preluat de copii. „Tata scria piese de teatru pentru cei din familie, le punea în scen? ?i juca al?turi de ei. El era foarte credincios. Imitatio Cristi nu putea fi decât a-?i asuma suferin?a." Acestor argumente li se adaug? un altul, esen?ial. În 1941, dup? „Rebeliune", e numit subsecretar de Stat la Ministerul Finan?elor în Guvernul Mare?alului Antonescu, str?duindu-se, de-a lungul celor patru ani de r?zboi, ca economia ??rii s? nu aib? de suferit. Este o activitate meritorie care nu ar fi fost posibil? f?r? inteligen??, putere de munc?, sacrificii. Or, s? te treze?ti, dup? o asemenea perioad?, c? toat? munca î?i este batjocorit?, iar construc?ia f?cut? cu trud? se n?ruie, nu-?i este prea u?or. „Tata nu mai avea prilejul s? refac? ce f?cuse. ?i atunci a încercat altfel. Cei care au supravie?uit al?turi de el, acolo unde a fost, au m?rturisit." Dac? lucrurile pe care le-ai f?cut sunt distruse, sigur c? tr?ie?ti un sentiment de mare, mare dezam?gire. ?i exist? un moment în care î?i dai seama c? poate trebuie s? cau?i în alt? direc?ie. Ca de?inut, ca om aflat la dispozi?ia unor neoameni, trebuie s? schimbi pu?in preocuparea. ?i sigur, tata a avut, în primul rând pentru tineri, foarte mult? afec?iune; îl interesa ?i-l pasiona omul, în sine.

Pe noi, copiii, ne studia, sigur, cu afec?iune de tat?, dar ?i cu un fel de curiozitate.
F?r? s? vrea s? ne influen?eze, dorea s? vad? cum evolu?m. Tat?l lui fusese foarte aspru, iar el tocmai c? a încercat s? fie altfel cu noi. ?i însu?i, prin exemplul lui, era o direc?ie pe care ne-o inspira. F?r? îndoial?, ?i mama a contribuit foarte mult s? fac? pentru noi, din tata, un ideal, atât de greu de uitat. Pentru mama, Margareta Nicolescu, din familia F?lcoianu, tata era absolut firmamentul. Era mai mare cu ?apte ani decât el, dar, într-un fel, s-au completat extraordinar. Mama avea o delicate?e ?i o discre?ie care se potrivea foarte mult cu tata, iar el îi ar?ta toate, toate lucr?rile lui. De ce cutare lucru? o întrebam. ?i mama ne r?spundea: „Parce que..." În schimb, de tata m? apropiam mai greu, spre deosebire de sora mea mijlocie, foarte apropiat? intelectual de el. Ea sufer? ?i ast?zi în aceea?i m?sur? ca în momentul când a fost luat de acas?.

Pe un refugiu de tramvai

Jocurile cu tata? Se întâmpla, mai ales în vacan??, când eram la Sinaia, în vila Zarifopol. Ionel Gherea, nepotul criticului Zarifopol, ne g?zduia. Vila era pe strada
Caragiale; tot acolo mai era ?i o doamn? Caragiale, o doamn? în vârst?, pe u?a c?reia era desenat un balaur care îi sem?na, s?raca. Era foarte în vârst? ?i slab?, ?i se încuia în camera aceea. O cas? tot a?a, cam ciudat?... Nu era foarte nou?, avea o verand? luminoas?, brazi..., o atmosfer? poetic?. Acolo, de o Sânt?m?rie, a fost un bal costumat Tata m? r?sf??a grozav; îmi spunea M?riuca, Mitiuca..., ne spunea Chiftelu?e! El a f?cut pe Coana Chiri?a, era foarte voinic. A luat dou? rochii de gr?din?, de-ale mamei, una-n fa??, una-n spate; a mai pus ni?te perne, ?i-a f?cut buzele ro?ii ?i a început s? danseze... Era o Coana Chiri?a, ca o Carmen dac? vre?i. Veniser? Maricel Holban, care ?i ea f?cea un personaj, apoi Floricica Parhon, Floricica Costinescu pe atunci, care f?cea pe jurnalistul, eu f?ceam pe primavera în c?ma?? de noapte cu floricele, sora mea f?cea un turc. Un bal costumat f?cut din improviza?ii! ?i ne-am trezit cu un tân?r, b?iatul unui ministru. El a venit cu un „vrai costume de mexicain" ?i a fost huiduit. Noi f?ceam costume numai din improviza?ii, nu vroiam ceva autentic. ?i a fost nemaipomenit, fotografiile s-au f?cut, un b?ie?el ?i-a pus cozile Ilinc?i Cerbacev, cânt?rea?a de muzic? u?oar?, care era prietena noastr?. ?i-a t?iat cozile cu prilejul ?sta ?i le-a cusut de p?l?rie, o p?l?rie pe care ?i-a pus-o în cap ?tef?nic? B?beanu, care a f?cut pe feti?a. Sunt lucruri ini?iate de tata, cum spunea ?i sora Dinc?i, Bimbi, în scrisoarea pe care am primit-o nu de mult. Ele acuma sunt în America, cu fratele lor. Le spuneam „Bimbilincile de la Sinaia." Mama lor era Ami
Cerbacev, n?scut? Bolintineanu, din vestitul Dimitrie Bolintineanu. Ce s? v? mai povestesc? Tot de la Sinaia: ne-a b?gat 17 copii într-o ma?in?, c? avea ma?ina ministerului, ?i ne-am dus la Cota 1400, unde am mâncat sardele ?i tort de ciocolat?. Asta era vremea r?sf??ului. Trebuie s? fi fost în '42 sau '43. În timpul r?zboiului se mâncau chifle albe, erau zarzavagii ?i iaurtgii care veneau la casa omului ?i aduceau de toate, nu este cum se spunea dup? aceea. Pâine cu sfoar? ?i cuie am mâncat dup? '47. Bine, a fost ?i foametea aceea cumplit? din '46-'47. Dar imaginea cea mai sfâ?ietoare pentru mine a fost s? v?d, pe un refugiu de tramvai, în Pia?a Br?tianu, un ??ran venit s? cumpere m?lai de la Bucure?ti. Mi-a c?zut, atunci, cerul în cap. Noi trecuser?m prin procese, prin de toate. Ca s?-mi dau seama de o realitate care nu mai m? privea numai pe mine.

Jocuri la casa mic?

Ne jucam ?i în Bucure?ti. Asta era în strada Popa Soare, nr. 16 bis. Îi ziceam casa mic?, în contrast cu blocul din col? care era al surorii lui. P?rin?ii lui ?inuser? foarte mult s?-?i aib? copiii aproape. Casa mic? avea acoperi? de ?igl?... Mai are ?i acum, mai pic? ?igla ?i nimeni nu o pune la loc... Era o curte între cele dou? blocuri, era pietri?, era un liliac, doi cire?i japonezi... Casa era îmbr?cat? în vi?? ?i în glicin?, ca s? nu vad? mama blocul de al?turi. Acum glicina nu mai este, tencuiala e jupuit?... Construc?ia fusese ridicat? prin '29, f?r? console, f?r? împodobiri, dar nu în stil cubist ca blocul de al?turi. Casa mai exist?, dar a fost ocupat? din momentul când ne au scos de acolo, pe mama ?i pe noi dou?, dup? sentin?a definitiv?. A fost ocupat?, îndat?, de secretarul primarului de pe vremea aceea. Era în septembrie 1948, sentin?a definitiv? fiind dat? în februarie, în '46, în 29 spre 30 august, în noaptea de T?ierea Capului Sf. Ioan Botez?torul, a fost arestat. Eu eram plecat? la Câmpulung, s?rb?toream pe v?rul meu. În august 1946 a fost arestarea definitiv?; fusese arestat înc? 18 zile, înainte de omorârea Mare?alului Antonescu, în mai.

Pedeapsa

- Cum îi spunea?i lui tata?
- Tata! Nu tati, nu t?ticu, nu... ?i eu m? ascundeam. Când venea acas?, m?
ascundeam.
- Câ?i ani avea?i atunci?
- Aveam, aveam... Parc? tot timpul îl v?d. Retr?iesc momentele acelea... Îmi crea, a?a, o emo?ie. Bine, odat? mi-a spus s? m? scol de la mas? dac? nu ?tiu s? m? port frumos. Dac? nu m? scol eu, se scoal? el. ?i eu, da, m-am sculat. ?i m-am dus s?i pedepsesc c? m-au pedepsit. M-am ascuns în pivni?? ?i-am mâncat o lad? întreag? de cire?e! Pe moment s-au speriat c? nu m? g?seau. Dar pe urm? reg?sirea a fost urmat? de iertare...

Mâna b?tut?

Copiii simt nevoia s?-i pedepseasc? pe cei care-i pedepsesc.
- A?i f?cut-o des?
- Nu! Am fost îns? foarte rea ?i foarte obraznic?, îl durea, îns? socotea c? el era
de vin?. Se pare c? o singur? dat?, pe la un an, cum aveam ora fix? de plâns în miezul nop?ii, când ei se culcau. Era o u?? care scâr?âia, în momentul ?la eu m? trezeam ?i urlam. ?i în momentul ?la el a pus mâna pe mine ?i ?i-a b?tut propria lui mân?. De atunci eu nu am mai plâns. De b?tut, nu ne-a b?tut niciodat?. Sora mea era mult mai pl?pând? ca mine ?i pe ea o ocrotea. Eu eram b?t?u??, eu vroiam s? m? joc, ea vroia s? citeasc?, eu o sâcâiam. Tata vroia s? fac? din ea mâna lui dreapt?. A regretat foarte mult c? nu a fost ?i fata lui cea mare, care era crescut? de mama ei ?i pe care o vedeam duminica. Bunica avea ideea asta: s? fie toat? familia împrejurul ei. Trei fete a avut tata, dou? din a doua c?s?torie ?i una din prima.
- Obr?znicia dumneavoastr? nu era o form? de revolt??
- Nu, la mine era o form? de r?sf??. O regret ?i în ziua de ast?zi. Sunt obr?znicii pe care nu pot s? le uit, dar nu pot s? le spun. Nu, nu, nu! Sunt lucruri care nu se spun... L-am mai sup?rat. ?i faptul c? nu î?i po?i cere iertare cuiva, s? ?tii c? te-a iertat, poate s? te urm?reasc? toat? via?a. Un sentiment de vinov??ie, de regret extraordinar. M? gândesc c? oricât l-au sup?rat gardienii, ?i to?i cei care i-au tratat atât de neomene?te, nu poate s?-l fi durut cât a putut s?-l doar? o sup?rare f?cut? lui de unul din cei dragi. De asta cred: sacrificiul lui personal trebuie s? fi vrut s? antreneze ?i mântuirea celorlal?i. Nu?

Vâna poetic?

Când eram mici f?ceam poezii împreun? cu sora mea, cu Sandra. Eu g?seam rima, dar ea avea vâna poetic?. Tata î?i punea mult? n?dejde în ea, dar nu se mai poate exprima. În momentul în care tata a fost luat de lâng? noi, ea a murit suflete?te. E ceva foarte ciudat, e un om care cite?te mult, care ?tie, e ast?zi o cheie de bolt?. Leg?turile dintre mine ?i restul familiei mele se fac prin ea. Este ca un nod. Dar nu mai poate scrie, nu mai poate scrie nici m?car o scrisoare. Mama s-a pr?p?dit la 90 de ani f?r? vedere, cu dor de scrisorile ei. Sandra e plecat? din '69, în Fran?a. ...Aici am r?mas cu m?tu?ile de 90 de ani, cu mormintele prietenilor ?i cu un mare, mare gol...
...So?ul meu, Nicolae Mahlenschi-Vulc?nescu, a renun?at la numele lui ?i l-a luat
pe al meu, neavând alt dar s?-mi fac? de nunt?. Dup? 15 ani de închisoare f?cu?i de el, l-am întâlnit în B?r?gan, unde-mi vizitam v?rul care fusese ?i el ??r?nist. Eu am f?cut numai doi ani de lag?r, între 18 ?i 20 de ani. M-am gândit atunci c?, dac? cumva îmi g?sesc o jum?tate, nu putea fi decât un om care a f?cut ?i el închisoare ?i a suferit. Sfatul tatii, din închisoare, ?sta a fost: „Înv??a?i cât mai multe poezii!" Ni l-a dat la tribunal, mama a consemnat asta în jurnal.

Ceva murise în mine

Dup? doi ani de lag?r-închisoare, la 20 de ani m? sim?eam ca dup? 200 de ani, foarte b?trân? ?i indiferent? la orice. Umblam în zdren?e, mi-era indiferent ce m?nânc, cum dorm, cu ce m? îmbrac. Dup? du?urile din lag?rul de la Dumbr?veni, dorin?a de a fi curat? era o mare realizare. „Re?inere" se chema asta, o condamnare a?a-zis? administrativ?. Erau colonii de munc?, ne ?ineau dup? sârm? ghimpat?. Fusesem cândva al?turi de demnitari; foste so?ii, fiice, surori, mame... Când m-am întors, mama ?tia c? tata murise în anul în care eu fusesem luat? - în 1952, în aprilie, m-au luat, iar tata s-a pr?p?dit în octombrie. Într-un fel, mama a trebuit s? joace teatru cu mine.
- Cum de a?i rezistat?
- Sim?eam c? isp??esc sup?r?rile f?cute tatii. Speram ca, întorcându-m?, s?-l întreb pe tata dac? m-a iertat. ?sta era planul meu. Adev?rul l-am aflat de la sora mea. Eu formulasem deja gândul: „Dac? a? afla c? tata a murit, nu mi s-ar p?rea nimic ciudat". ?i cred c? atunci sora mea mi-a spus c? a murit. Dar n-am reac?ionat.
- Ce era asta?
- O stare de insensibilitate sufleteasc?. Ceva ciudat, nu ?tiu cum s? pun în cuvinte. E un fapt. Ceva murise în mine... Eram în lag?r, ne-au transportat într-o sear? de la Ghencea la Leordeni, nimic nu era preg?tit, erau acolo, de?inute, fetele de la Crucea de Piatr?, erau cazate sub p?mânt, pe priciuri, îndesate câte dou?-trei pe o saltea. Am ajuns lâng? o fat? dr?gu??, care s-a sculat în mijlocul nop?ii s?-?i spele picioarele într-un lighean cu urin?. Avea sifilis ?i petele acelea treceau cu amoniacul care se degaja în ligheane. Când treci de la r?sf?? la a?a ceva nu e u?or. Sunt ?ocuri. Imaginea o am ?i acum: v?d acel bec chior, priciurile, trupurile îndesate unul întraltul, fata...
Tata? Tot timpul îl întreb, îl întreb ?i acum dac? e de acord cu publicarea „Ultimului cuvânt". Nu ar fi vrut s? fie gre?it în?eles. Când vorbe?ti, oamenii te în?eleg cam pe jum?tate. Cred c? te în?eleg mai mult când taci.

Hran? pentru cei chinui?i

În toate c?r?ile pe care le mai citesc ast?zi îl caut pe tata.
- Ce rol a avut poezia în via?a tat?lui dvs.?
- Tata ar fi vrut s? se retrag? la ?ar? ?i s? scrie. Tata era poet ?i în felul de a vedea lucrurile. I-a publicat sorei mele, pe la 11 ani, o carte, „Poeziile Sandrei", carte care a devenit un exemplar rar...
- ?i sfatul acela, de a înv??a poezii?
- E o bog??ie, e sufletul nostru, e un tezaur. Poe?ii sunt genero?i; scriind poezie, ofer? celorlal?i ceva din sufletul lor. E o hran?...

A?a era el

Îl v?d pe tata mergând pe strada Romulus spre cas?. Î v?d cu mâinile la spate, cu toate c? avea ?i o serviet?, de obicei. Îl v?d mergând a?a, aplecat în fa??, la un unghi destul de accentuat. E graba de a ajunge acas?! Când pleca de acas? avea graba de a ajunge la serviciu, de a-?i îndeplini datoria. Pe urm?, avea ma?in? ?i, probabil, în timpul acela foarte scurt, se d?dea de trei ori peste cap ?i devenea func?ionarul irepro?abil (care a fost).
- De ce trebuie s? ne cerem iertare?
- Altfel nu te speli. Momentul în care ceri iertare este o baie a sufletului. Poate
?ti?i, tata a spus acel „S? nu ne r?zbuna?i!" Nu toat? lumea e de acord cu asta. R?zbunarea e în om. Ideea lui era ca iertarea s? provoace în sufletul celui ce a gre?it o r?sturnare. Eu îl iert, ?i-atuncea el o s? simt? nevoia acelei iert?ri. Nu-i nevoie s? o ceri în cuvinte, dar s? sim?i o remu?care, s? ai nevoie de ea. Tata a?a ne-a crescut. Ne ierta înainte s? o merit?m, dar sim?eam nevoia s? o merit?m... Acum m-am încurcat r?u de tot.

Esen?a unui paradox

Eu a? vrea s? nu-l dau de tot pe tata. Scriam câte ceva ?i aveam impresia c? în cuvinte nu încape ?i c? îl f?râmi?ez ?i îl dau la vr?bii ?i la vulturi. A?a simt. Dar a? fi vrut s? p?strez în mine ceva, c? degetul al treilea de la mâna stâng? seam?n? cu degetul lui sau lucruri din astea, care nu se dau. Dar tata se d?ruia cu totul.
- Nu este ?i aceast? încercare de a-l p?stra o alt? latur? a generozit??ii?
- Eu zic c? aici nu-i generozitate.
- Dar ce este?
- Sim?ul propriet??ii. Ceva care este în noi f?r? s? vrem. Vrem s? ne p?str?m pe noi în?ine. Dar cred c? numai d?ruindu-te, te po?i p?stra... Asta a f?cut tata: s-a d?ruit altora. Nu a murit pentru ceilal?i, s-a jertfit pentru ceilal?i. Mircea Eliade scria în „Trepte pentru Mircea Vulc?nescu": „Nu voi uita niciodat? ce mi-a m?rturisit Mircea Vulc?nescu de mai multe ori între 1936 ?i 1940: c? el nu crede în dispari?ia neamului românesc, oricâte catastrofe s-ar abate peste noi; c? nici o eventual? deportare sau exterminare masiv? a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului, «pentru c? - ?i acum îi citez propriile lui cuvinte - eu cred c? dac? ar n?v?li alte neamuri ?i s-ar a?eza aici, la noi, dup? câteva secole ar deveni ?i ei români». ?i continu? autorul textului: „oamenii care s-ar instala în aceast? lume cultural? - Lucian Blaga ar fi spus în aceast? «matc? stilistic?» - ar deveni cu timpul „români", în sensul c? ar continua modul de a fi al românilor".

Te reg?se?ti!

Tata are o bunic? faimoas?, cea care l-a n?scut pe tat?l tatii dup? ce a salvat un vi?el dintr-o viitur? nemaipomenit?. Ea, fiind îns?rcinat?, a ?inut s? salveze vi?elul ?i dup? aceea l-a n?scut pe bunicul meu, murind. Rada o chema, era fata unui preot. Tata avea mare admira?ie fa?? de ea, la fel cum admira ?i pe un bunic schimnic, care a murit cu capul pe o piatr?, nemaivrând s?-?i vad? copilul. Pentru tata, probabil, au fost ni?te modele...
- O matrice spiritual??
- Da. Sunt lucruri care l-au impresionat, care-i r?m?seser? în suflet, pe care ni le-a povestit apoi. Poate c? mi le-a transmis ?i mie, cine ?tie?! Sunt ecouri, chem?ri pe care le g?se?ti la un moment dat, le reg?se?ti, te reg?se?ti...

Transformare psi - Iftimie NesfantuCartea r?sturnat?

Tata avea ?i o carte de vise. «Filde? viu visând, închisoarea te a?teapt?». Se visase c?lare pe-un elefant. Cartea de vise n-o mai avem, dar o ?in minte. Avea pe fa?? un domn cu guler, iar dac? o ?ineai r?sturnat?, era o doamn?. Chelia era b?rbia ei ?i avea pe cap un fel de evantai care era tocmai gulerul. Era veche, veche... Tata era povestitor de vise, iar mama era t?lm?citoare de vise. Eu nu visez, nu-mi place s? visez. Uit imediat ce am visat. Voit.
- De ce?
- Pentru c? nu visez ce-a? vrea.
- Pe tata când l-a?i v?zut ultima dat??
- L-am v?zut într-un camion care-l ducea de la tribunal la V?c?re?ti. Era dup?
ultima condamnare, chiar în fa?a bisericii Domni?a B?la?a.
- V-a f?cut vreun semn?
- Da, mi-a f?cut cu degetul, amenin??tor. Pentru c? era sup?rat pe mine.*

Not?:
- Versiunea ampl? a textului a fost publicat? în volumul „Transformarea ?", Iftimie Nesfântu, Bucure?ti, Editura Codex Aureus, 2007
- Coperta realizat? de artistul-fotograf dr. Trestian G?v?nescu, AFIAP)
- Facsimile ?i fotografii din arhiva doamnei M?riuca Vulc?nescu.

footer