Revista Art-emis
Dialoguri privilegiate - Academician Petru Soltan (2) PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Joi, 25 August 2011 18:48
Soltan PetruAcademician Petru Soltan, Republica Moldova (Transnistria)

- Membru titular al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova

- Membru de onoare al Academiei Române

Maria Diana Popescu: Ca om de ştiinţă, care au fost domeniile principale ale cercetării, şi cu ce rezultate s-aul soldat? Ce v-a adus matematica?

Academician Petru Soltan: Onorată Doamnă Maria Diana, aţi formulat o chestiune la care un răspuns laconic bine perceput este extrem de dificil a-l expune. Motivele sunt multiple. Fac examinări doar în trei domenii mai importante, însă dacă unul ar fi mai lesne înţeles, e vorba de aplicări ale matematicilor fie în economie fie în alte domenii, atunci altele două, geometria şi topologia, cred că multor reprezentanţi ai acestor două le-ar fi greu a prinde esenţa celor obţinute personal de mine sau în colaborare cu discipolii sau matematicienii colegi de-ai mei.

- Mi-i comod a menţiona o chestiune specifică şi mie, ci numai marilor profesori de-ai mei. Orice expunere din matematici, în special din ale mele, o fac cât mai accesibilă, coborând chiar la demonstraţii elementare. Aici simt o analogie cu raportul meu faţă de orice persoană. De la opincă până la vlădica de intru în contact, inconştient o fac de pe picior egal. Fie chiar cu handicap, din aceştia n-o să perceapă ce ţii să le spui. Am avut şi un caz ce merită atenţie.

- În 1991 sunt invitat la Cluj ca oaspete cunoscut în ştiinţă. Când mi-se propune să ţin o prelegere într-o aulă cu aspect de amfiteatru „Tiberiu Popoviciu". Pornit spre aulă pe perete văd un anunţ „Academicianul...". Era vorba de această prelegere. Acolo lume peste lume. Toţi matematicieni. Se anunţă tema. Eu scot vestonul, îl îmbrac pe speteaza unui scaun de pe rampă. Iau creta şi tot explic, scriind expresii simple. Un profesor de la galerie, de-acum e decedat, se ridică şi impulsiv pronunţă cu glas tare: „Iată aşa s-ar cere să vorbim!" Alte complimente n-am avut nici în timpul prelegerii, nici după asta.

- În 1992, la 15 mai, ora 10, precum ştiam din timp, însă când vin la hotel să mă ducă la Universitatea Babeş-Bolyai, aflu că ceremonia de conferire a titlului de Doctor Honoris Causa va avea loc la ora 12:00 (rectorul era la şedinţa Academiei Române). Desigur că orgoliul meu a dat de ştire: rectorul deschizând Senatul o să mă felicite cu faptul că sunt membru de onoare aacestei academii. Însă n-a fost să fie aşa. Ceremonia a fost organizată în fastuoasa Sală a Clujului. În sală, precum aflu mai târziu, erau prezenţi intelectualii de vârf ai municipiului. După ce s-a terminat ceremonia, ieşind din sala adiacentă, unde au fost sparte, precum mi-au spus, circa o sută de sticle de şampanie, ieşind în culoar, aud din faţă vorba unui profesor reputat (mantia şi alte semne erau în mâinile unui coleg din Chişinău, rămas mult mai în urmă, urma să ne ducem la masă în Grădina Universităţii): „Cum puteau să-i dea Doctor Honoris Causa unui matematician primitiv". Am scăpat de emoţiile acestei fraze datorită frumoaselor personalităţi de la mesele din Grădina Universităţii.

Această menţiune înaltă, printre altele, prima în România după decembrie 1989, a făcut ca discursul meu filosofic să fie transmis la radio pentru întreagă Ţara-Mamă, să mă demonstreze la Actualităţi (TVR1), iar Tribuna - ziarul judeţean - să-l publice peste un an în câteva numere succesive. Redactorul mi-a spus că ei nu percepeau textul. Însă să nu mă abat.

- Dar iată că sunt inclus în permanentul Comitet Organizatoric al Seminarului Itinerar „Tiberiu Popoviciu", şi practic în fiecare an eram la sfârşit de mai prezent şi cu discipolii mei, având câte un discurs plenar de fiecare dată. Tematica noastră varia. Ţin minte, peste vreo zece ani, de-acum devenit Membru de Onoare al Academiei Române, tematica noastră ţinea de Topologia algebrică, iniţiată de Henri Poincare, mai precis de un ram al acesteia, propus de mine. La o şedinţă n-am putut să rabd şi am strigat o frază ca a făcut zarvă cu aplaude. O domnişoară extrem de frumoasă pe nume Carboni ţine un discurs că lumea din aulă îi absorbea frumuseţea şi eleganţa şi mlădioasa limba italiană. Nici nu mai căutam să prind ceva: atât de atractivă era. Când această frumoasă italiancă îşi termină discursul aula plesni în aplauze. Strig şi eu o frază în română: „Credeam că am un postulat: la matematici vin exclusiv fete urâte. Domnişoara Carboni a făcut din postulatul meu cenuşă!". Repet - râsete cu aplauze. Dânsa vine la mine să-i dau în scris fraza mea în româneşte. N-am să uit zâmbetul ei gingaş, de o fată, să-i zic latină. Însă în aceeaşi zi, cam pe la ora 14:00, când îşi termină expunerea un discipol de al meu, doctorul Sergiu Cataranciuc, obţin un compliment pe neaşteptate. Pe podium se ridică profesorul care mi-a atacat pe data de 15 mai 1992 şi cu glas autoritar începe: „Domnul academician Petru Soltan cu şcoala sa face o teorie care nici nu se predă la universităţi. Rezultatele acestei şcoli reprezintă valori de talie mondială. Felicitările mele!" Şi cheamă lumea să aplaude. Pare că a venit şi pe la mine personal să-mi strângă mâna. Însă nu sunt sigur. Lume, lume. Să ne bucurăm de ea precum este.

- În cele de mai sus am menţionat de Academia Română şi în acest caz am avut nişte relaţii neplăcute din aceleaşi cauze, adică de a căuta să fiu cât mai accesibil în expuneri însă a mai fost ceva de altă natură. Am să menţionez în cele ce urmează. Pe când eram în Parlament (04.1990-03.1994), ne face o vizită un academician cu o postură înaltă în Guvernarea României. Fiind unicul academician în Prezidiul Parlamentului nostru mi se propune să-l însoţesc la toate întâlnirile, inclusiv în excursii. Iată, aflându-ne în doi într-o maşină luxoasă şi ţinând drumul spre Orheiul Vechi, dânsul încearcă să mă chestioneze cine sunt şi cu ce mă ocup. Aflând multe îmi spune: „De-acum ştiu că vii des la Bucureşti, să-mi aduci acasă dosarul matale pentru a te recomanda Academiei Române. Peste scurt timp, fiind la Bucureşti şi făcându-i un telefon la serviciu, pentru o problemă importantă - să se facă o Hotărâre a Guvernului Român pentru a acorda burse de studii tinerilor din Ucraina: din cele două mii de burse pentru Republica Moldova, la indicaţia mea dădeam posibilitatea de a face studii şi celor de Sudul Basarabiei, din Bucovina de Nord etc. După ce practic se rezolvă această problemă, dânsul mă duce la limuzina sa de serviciu care ne duce la casa dumnealui spaţioasă, ascunsă întro o pădure de brazi înalţi. Îmi face cunoştinţă cu tânăra sa soţie. La o cafea, dânsul îmi cere dosarul. Apoi soţia dânsului cu o maşinică elegantă mă duce la hotel. Printr-un coleg mi s-a transmis că în 15 mai 1992 problema v-a fi rezolvată, chiar în ziua când necesita la Cluj să mă onoreze cu titlul de Doctor Honosis Causa. Preşedintele Academiei Române, la o întâlnire, îmi spune „Matematicienii v-au respins: examinările dumitale sunt pentru liceu". Am înghiţit un nod amar, cu zâmbet gustând cafeaua comandată de Preşedinte.

- Peste vreo cinci ani, la Facultatea de Matematică şi Informatică la care îmi fac serviciu, are loc un concurs de rezolvare a problemelor între studenţii noştri şi cei veniţi din România. Am fost prevenit că la sfârşitul concursului o să ţin o prelegere pentru aceşti studenţi. Dintre cele trei domenii, iniţiate de mine mi s-a părut că examinările făcute cu discipolii mei cele mai lesne de perceput sunt legate de geometria mulţimilor d-convexe. E necesar a explica ce e asta. Din cele scrise aflu că insula Manhattan dispune de o reţea de drumuri - într-o direcţie sunt paralele, iar în alta - la fel paralele, însă perpendiculare la primele. Deci dintr-un colţ x a acestei insule poţi nimeri în oricare alt colţ y pe mai multe drumuri egale între ele şi totodată cele mai scurte. Mulţimea acestor colţuri şi punctele de pe drumurile menţionate noi le-am numit d-segment, notat prin <x, y>. O parte a Manhattan-ului se numeşte d-convexă, dacă pentru oricare două puncte u,v de pe străzile acestei părţi conţin d-segmentul <u,v>. Acest concept, expus şi de alţi mari matematicieni, fără să ştiu, mi-a făcut creierul sclav şi construiesc fundamentele teoriei d-convexităţii. Acest subiect mi-a şi constituit esenţa celui de al doilea doctorat scris într-un an la Universitatea Lomonosov din Moscova, însă susţinut în cadrul Academiei Mari din U.R.S.S.. Dacă aş diviza, distinsă Doamnă Maria Diana Popescu, finele chestiunii II formulată de Domnia Voastră, atunci o parte din această fundamenta teorie construită mi-a ridicat şi mai sus raitingul între matematicienii de pe mapamond: exact peste un an sunt ales membru al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova. Însă să mă întorc la concurs.

Iată-mă intrat în aula 404 cu ideea de d-convexitate. Erau prezenţi peste o sută de studenţi. Surpriza fu că în prima bancă, indiscutabil erau doi bărbaţi în vârstă. Pe unul, pare, îl cunoşteam. N-am avut emoţii: cu un volum editat la Springer (în colaborare), eram sigur. Asistând după asta la prelegerile Domniilor lor, am aflat că unul mai josuţ, era marele matematician de la Iaşi, cu câteva posturi înalte, e vorba de academicianul Viorel Barbu, iar celălalt, tot de la Iaşi, academicianul Radu Miron, pe care în tinereţe îl văzui în gara de la Chişinău - era un coleg al prietenului meu,tot de la Iaşi, profesorul Dan Papuc. Se cerea a prezenta acestor doi academicieni şi nişte îngheţată gustoasă, fără a expune tehnologia de producere (Am avut o prelegere în Berlinul de Vest, unde ascultătorilor din sală li s-au adus două cărucioare cu două niveluri ticsite cu îngheţată, cafea, ceai, bomboane etc. Asta pentru ca să nu obosească lumea). Desigur, ingheţata insemna rezultate profunde - nu pentru studenţi.

- Început de octombrie, 1993. Sinaia. Sala mare de şedinţe. Un enorm careu de mese, în interiorul căruia fel şi chip de flori exotice, predispunând la un gust mai fin de viaţă, iar în jur - lume şi lume aleasă - ambasadori, miniştri, poeţi, profesori. E în toi şedinţa iniţiată a Simpozionului Internaţional UNESCO, organizat de Comisia Naţională a României, având programate pe parcurs şi alte întruniri în capitalele unor ţări din bazinul străvechi al Dunării. Moderator – un bărbat înalt, precum aflu mai târziu, reputatul om de cultură Mircea Tomuş. Aşezat în centrul unui grup de personalităţi ce completa latura mai mică - un fel de Prezidiu - a careului, tot anunţa vorbitorii. Însă, înainte de a da cuvânt persoanei respective, se ridica în picioare, demonstrându-şi înalta şi zvelta sa figură, chiar dacă era atacat de o chelie bifurcată: cu un smoc de fire negre netezite spre stânga. Eu, fiind dus pe gânduri, tresar pe neaşteptate de la fraza:

 - Domnu' Soltan, ce se mai aude prin Republica Moldova? Moderatorul cu o pulbere de zâmbet se uită spre mine. Dar ce să se audă? mă întreb eu în gând. Creierul meu, o veveriţă speriată, îşi caută un ram de sprijin de a se prezenta şi corect, şi laconic. Parlamentul de la Chişinău, ales în 1990, e în destrămare, fracţiunea de agrarieni deja mulţumită că în noua constituţie limba de stat va fi cea moldovneascî, un guvern cu urechile ciulite spre Moscova. Intelectualii abia de mai ţin piept... Slavă Domnului: pare m-am prins de un ram. Mă ridic şi încep:

 - Anul trecut, la Cluj, am fost invitat la premiera spectacolului Tulburarea Apelor de Lucian Blaga. Un podium cu un apendice de punte ce separa sala în jumătăţi se întindea până dincolo de uşile de la intrare. Un cârd de fete nude de sus până la brâu, una ca una frumoase de păreau opera unei singure mame, cutreieră acest podium straniu întru-un desfăt cu extaz prin chiote şi dangăte de râsete, tulburând nobilul public. În alt act, aceleaşi fete îmbrăcate modest şi îmbrobodite ca nişte ţărăncuţe neprihănite, smerite şi îngenuncheate cu palmele încrucişate la piept se roagă evlavios Maicii Domnului. După părerea mea, o luptă pe viaţă şi pe moarte dintre sânişorii ceea bine pârguiţi şi puritatea Sfintei Marii. Aceeaşi luptă o duce şi Republica Moldova: trupul aparţine Răsăritului, Moscovei, iar spiritul - Vestului, Bucureştiului. În sală coborî o linişte de te durea auzul. O gafa diplomatică. Aşezându-mă, vecinul din dreapta îmi sesizează cotul.

 - Uită-te, cu ce grabă ambasadorul rus face notiţe. L-am prins şi eu cu ochiul. Un bărbat din Prezidiu, bălăior, precum se zice la noi în Transnistria, având pleoapele un pic lăsate spre colţurile ochilor, pare prin telepatie, îmi atrage atenţia, privindu-mă cu o ţâră de curiozitate benefică, apoi pe o fărâmă de clipă întoarce ochii spre persoana ce-şi făcea notiţe. Îl întreb pe vecinul din dreapta cine-i acel domn.

 - E academicianul Eugen Simion. O somitate de mare corectitudine.

 Acest bărbat aş zice, mi-a făcut totul ce putea să-mi aducă matematica. Însă asta – mai jos. La întrerupere îl salut pe un academician cunoscut al Academiei Române. Îl rog să-mi facă la întoarcere cunoştinţă cu şeful secţiei de matematică a Academiei Române, cărui i-aş explica care-mi sunt rezultatele şi examinările mele: mi-e ruşine de cele auzite - şeful secţiei de matematică este plecat pe un timp lung în străinătate, a răspuns dumnealui în modul cel mai oficial. A zâmbit plăcut, pe când eu am rămas cu un dop de îngheţată rece şi amar în gât.

 - Octombrie, 2001. Universitatea de Stat din Tiraspol (UST) de acum amplasată la Chişinău, retrasă de la separatişti prin semnătura mea de şef de Comisie Parlamentară, îşi sărbătoreşte cei 70 di ani. O solemnitate fastuoasă la Operă. Cu câteva zile mai înainte prorectorul Departamentului Ştiinţă a UST, academicianul dl Mitrofan Ciobanu organizează un Simpozion Ştiinţific Internaţional, la care ţin şi eu un discurs în plen. La un repaus de cafea în biroul d-lui Mitrofan Ciobanu, oaspetele de la Iaşi, academicianul Radu Miron îmi zice: „Noi o să te facem membru de onoare al Academiei Române". Imediat vin cu replica: „Refuz! Îl propun pe tânărul, dar ilustrul matematician, dl Mitrofan Ciobanu". Domnul Miron continuă: „Asta de mata nu depinde, iar noi o să-l rugăm pe dl Ciobanu să vă perfecteze dosarul". „Dar eu îl am gata: dumnealui e Doctor Honoris Causa al Universităţii noastre!" - a relatat academicianul M.Cioban. Şi apoi să zic că Universitatea din Tiraspol nu e cea care mi-a adus noroc? Păcat ar fi şi mare păcat. Cu atât mai mult că din această Universitate mi-am ales incomparabila mea consoartă. În 2003 sunt informat de domnul academician Marius Iosifescu ca adunarea generală a Academiei Române v-a avea loc pe data de 22 iulie 2003. De ce să mă duc la acea adunare, unde o să-şi bată joc de mine. Am fost informat de săptămânalul „Literatura şi Arta”, prin felicitările semnate de Grigore Vieru şi Mihai Cimpoi, că sunt ales. Ba mai mult - la secţia de matematică a Academiei Române am fost votat în secret, unanim.

 Când în vara lui 2004 mă duc la Academia Română să-mi iau însemnele, o mare plăcere mi-a făcut-o personal noul Preşedinte al Academiei Române, academicianul Eugen Simion. Însă tot atunci aflu că n-am fost acceptat la timpul când s-a prezentat dosarul de persoana sus pusă în primăvara lui 1992, nu din considerente de simplitate ale examinărilor mele, ci refuzul a fost datorat persoanei, n-o numesc, considerată de intelectualitatea Română că nu merită nici titlul de academician.

 - În ceea ce priveşte a treia direcţie de cercetare şi primul doctorat susţinut, merită un eseu aparte. A explica în ce consta el mi-e foarte dificil a-l expune în termeni accesibili, chiar dacă problema e totalmente rezolvată.

 - va urma -

footer