Revista Art-emis
Dialoguri privilegiate - Dr. Horia Mureşian - Premieră medicală internaţională PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Miercuri, 17 August 2011 19:33
Muresian Horia
Premieră medicală internaţională – Operaţie pe cord deschis cu anestezie locală - Doctor în medicină, Horia Mureşian

Dr. Horia Mureşian, doctor în medicină, Şef Secţie Chirurgie cardiacă, Spitalul Universitar, Bucureşti, este chirurgul care a realizat în premieră mondială operaţia pe arterele carotide cu anestezie loco-regională.

Maria Diana Popescu: Stimate domnule doctor Horia MUREŞIAN, unul dintre posturile naţionale de televiziune a informat cu privire la o recentă performanţă pe care aţi realizat-o în premieră internaţională, în domeniul chirurgiei cardiovasculare.

Dr. Horia Mureşian: Este vorba de o tehnică simplă în esenţa ei, anume dezobstruarea arterei carotide la pacientul sub anestezie loco-regională. Dacă pacientul se află sub anestezie generală, nu există o metodă sigură 100% pentru a putea aprecia care sunt consecinţele întreruperii temporare a circulaţiei sanghine către creier - operaţia pe arterele carotide implică o astfel de întrerupere a fluxului sanghin cerebral. Dacă se practică anestezia numită „loco-regională", adică anestezierea doar a unei jumătăţi a regiunii gâtului, prin blocarea nervilor cervicali, pacientul poate rămâne treaz şi orice efect nedorit al întreruperii circulaţiei cerebrale poate fi apreciat imediat şi pot fi luate măsurile corespunzătoare, înainte de producerea unui accident vascular cerebral. Este o tehnică folosită în străinătate de circa douăzeci de ani. Tehnica are indicaţii particulare mai ales în cazul pacienţilor cu boli asociate grave de tip cardiac, respirator, diabet, obezitate extremă, pentru care anestezia generală reprezintă un risc în sine.

MDP: Vă rog, descrieţi în cîteva cuvinte astfel de tehnici (intervenţii) care în România nu sînt practicate încă.

Dr. H.M.: Există numeroase tehnici (şi nu numai în chirurgie) care în România nu sunt practicate încă. Aş dori să explic mai în amănunt contextul şi implicaţiile. În sistemele sanitare mai evoluate decât cel românesc, există un echilibru dinamic între eficienţa actului medical, siguranţa pacientului, câştigul medicului, al spitalului şi al societăţii în general, acompaniate de dreptul pacientului de a-şi alege tehnica preferată - totul desfăşurându-se în cadrul unui sistem legislativ mai clar. Tehnicile noi reprezintă astfel rezultatul unor studii şi gândiri elaborate, al unor încercări, dar şi a unor demonstraţii evidente privind rolul şi locul acestora în medicina care se practică în acele ţări. Există şi latura comercială, dar care trebuie privită puţin altfel decât la noi, şi anume: tehnicile noi sunt mediatizate şi aplicate, cresc renumele medicului şi al centrului, dar implică şi o răspundere corespunzătoare, ceea ce face ca nu toate instituţiile să le aplice în mod automat şi facil. Pentru a va oferi câteva exemple din domeniul chirurgiei cardiovasculare, există posibilitatea de a opera pe cord deschis cu pacientul treaz, fără ventilaţie mecanică, sau practicând incizii mici, limitate (aşa-numita „chirurgie mini-invazivă"); exista tehnici de reparare a valvelor cardiace, renunţându-se la clasicele protezări valvulare. Exista numeroase tehnici endovasculare, practicate prin cateterizarea unor vase periferice, adresate atât inimii cât şi vaselor. Acestea pot fi asociate chirurgiei „clasice" permiţând abordarea unor leziuni foarte complexe şi pot fi aplicate în cazul unor pacienţi în stare foarte gravă sau având numeroase boli asociate (vârste extreme, obezitate, boli respiratorii grave, diabet ş.a.m.d.). Lista este desigur lungă şi în continuă dezvoltare, dar ideea este aceea ca în lume au fost inventate, practicate, probate şi certificate o serie de intervenţii şi procedee care pot fi aplicate în România, care ar permite abordarea unor patologii complexe, care ar putea salva şi trata numeroşi pacienţi şi care - nu în ultimul rând - ar aduce economii notabile.

MDP: Există cumva rezerve în ceea ce priveşte acceptarea ca metodă de lucru a unor astfel de tehnici inedite pe piaţa medicală românească?

Dr. H.M.: Nu le-aş defini chiar „rezerve". Există la noi un context, poate puţin pregătit în vederea aplicării unor tehnici noi. În primul rând, centrele şi echipele din străinătate care aplică astfel de tehnici, şi-au dezvoltat asemenea capacităţi în decursul a numeroşi ani de studiu şi de activitate. Altfel spus: tehnicile noi sunt aplicate sau predate de către cei care stăpânesc bine tehnicile „clasice". În al doilea rând, societatea este maturizată şi sensibilizată cu privire la necesitatea şi la avantajele aplicării unor tehnici noi. În al treilea rând, există o logistică adecvată, un sistem operativ bine rodat. În al patrulea rând, pacientul este mai conştientizat cu privire la drepturile sale, cu privire la avantajele dar şi la limitele sau dezavantajele unor astfel de tehnici. În cele din urmă, pacientul trebuie să decidă şi, după cum spunea Andreas Gruenzig, inventatorul angioplastiei: „nu doresc să fiu primul pacient căruia i se aplică o tehnică nouă, dar nici ultimul pacient căruia i se aplică o tehnică veche". În România de azi, s-a trecut de etapa în care lipseau specialiştii sau în care medicii nu puteau avea schimburi de experienţă, pe lângă accesul limitat la publicaţiile cele mai renumite în domeniu. România deţine un număr important de specialişti pregătiţi în diferite sisteme sanitare evoluate, şi acest fapt ar trebui privit şi exploatat ca o sursă de informaţie unică ţării noastre, o convergentă fericită şi de mari perspective. România nu deţine însă sistemul operativ necesar, care este greu de pornit, dar nu imposibil. Este dificil şi datorită unor diferenţe de concepţie dar şi ca urmare a perpetuării unor cercuri vicioase în care există mari oscilaţii între răspunderea medicului, câştigul acestuia, plata serviciilor din partea societăţii, drepturile şi informarea pacientului. În modul cel mai sintetic spus, în România, nici medicul, nici pacientul şi nici societatea nu îşi cunosc şi nu şi-au definit clar poziţia, drepturile şi îndatoririle. Deşi cadrul apare încă foarte complicat, „exploatarea" resurselor umane din medicina de azi a României şi aplicarea tehnicilor noi despre care vorbim, reprezintă un pas necesar şi o cale către rezolvarea acestor probleme complexe.

MDP: Care va fi, în viziunea dumneavoastră ca specialist, viitorul cardiologiei? Va fi cumva ştirbită relaţia între metodologia medicală clasică şi cea modernă?

Dr. H.M.: Nu, din contră. Şi vă voi oferi exemplul medicinei de calitate, aşa cum trebuie practicată în mileniul III. Progresele din ştiinţă, posibilităţile oferite de dezvoltarea fără precedent a tehnologiei duc la ascuţirea simţului clinic şi amplifică toate calităţile medicului şi, nu în ultimul rând, sentimentul de uman. Este, dacă vreţi, ceva analog astronomului care, deşi dotat cu cele mai noi instrumente, nu uită constelaţiile, foloseşte în paralel sau ori de câte ori este nevoie şi dispozitivele clasice şi priveşte cerul înstelat al nopţii cu acelaşi sentiment poetic, deşi are în minte întregi tratate de astrofizică şi analizează reacţiile din interiorul unei stele aflate la distanţe enorme.

MDP: Reuşeşte un chirurg de talia dumneavoastră să stabilească un echilibru perfect între experienţă şi lipsurile pe care le reclamă sistemul de sănătate românesc?

Dr. H.M.: Niciun sistem medical nu este perfect sau, altfel spus, orice sistem medical poate fi îmbunătăţit. Sistemul românesc trebuie privit în cadrul unui context social, istoric, economic şi politic - despre care nu există aici spaţiul necesar unei analize detaliate. Totuşi, într-un mod sintetic se poate explica faptul că desfăşurarea activităţii de medic în România este dificilă, cu atât mai mult cu cât pot percepe mai intens diferenţele dintre sistemul nostru şi cele în care am operat până acum. Lipsurile sau diferenţele nu sunt insurmontabile, acesta fiind unul dintre motivele pentru care am revenit în ţară. Aş menţiona însă că o mare parte a timpului şi a eforturilor mele sunt consumate de activităţi ne-medicale de tip administrativ, se disipează printre angrenajele unui sistem căruia îi lipseşte nu atât eficienţa, cât logica de funcţionare; se disipează printre factori cu mentalităţi şi pregătire dubioase. Şi deoarece am atins acest subiect, percepţia mea, ca persoană ce a trăit destui ani în afara ţării, e că România este încă marcată de o lipsă de profesionalism în toate domeniile, deficienţă care are explicaţii de tip istoric, cultural şi de profit imediat, şi care se va atenua şi va dispărea doar prin eforturi conjugate. Oricum, în cei aproape douăzeci de ani de la revoluţie, România a înregistrat schimbări importante în bine, iar poporul nostru posedă unele capacităţi particulare care ne-au făcut să recuperăm şi chiar să depăşim diferenţe şi limite ce păreau abisale, în trecut. Încerc deci să privesc aceste „limite" ale sistemului medical din România drept stimulante.

MDP: Să mergem mai departe, să investigăm împreună anatomia unei zile de lucru a dumneavoastră...

Dr. H.M.: Nici un medic adevărat nu poate pretinde să fi încheiat procesul de învăţare, de acumulare, de specializare, de perfecţionare. Medicina se tot însuşeşte, până la sfârşitul vieţii şi de aceea spuneam mai înainte că pentru mine medicina a devenit un mod de viaţă. Şi urmând exemplul maeştrilor mei adevăraţi, trăiesc în clinică şi învăţ în fiecare zi de la pacienţi, de la colegii mei. Ziua începe la ora 05,30 cu gimnastică şi cu o cafea amară. Ajung la spital la 06,30. La 07,00 încep vizita la pacienţii de pe secţie şi din reanimare. Urmează consultaţii şi controale, apoi programul operator - uneori cu, de cele mai multe ori însă, fără pauza de prânz. Masa la spital rămâne un prilej de cunoaştere şi de strângere a unor amiciţii cu colegii. De obicei însă micile pauze sunt folosite pentru a răspunde celor mei diferite chemări şi solicitări, prin alte secţii, la camera de gardă ş.a.m.d. La sfârşitul programului operator (de obicei după-amiază sau seara), are loc contravizita şi pregătirea pacienţilor pentru operaţiile din ziua următoare. De multe ori, singura mea masă este cea de seară. Scurtele întreruperi sau orele de seară le folosesc pentru rezolvarea unor probleme administrative, corespondenţă, activitate ştiinţifică. Acesteia din urmă însă îi dedic ultimele ore ale serii, fie acasă, fie la spital unde de multe ori rămân peste noapte, mai ales dacă programul s-a prelungit peste orele 20,00. Telefonul meu mobil este deschis în permanenţă pentru orice solicitare de urgenţă. Serile lucrez mult pe internet, având o bogată corespondenţă şi contacte cu diferiţi autori şi reviste; scriu şi citesc, încercând să mă menţin la zi în acest domeniu complex şi aflat în continuă evoluţie. Impactul dezvoltării mijloacelor de comunicare este extraordinar: colaborez şi scriu articole împreună cu specialişti pe care nu i-am întâlnit sau văzut vreodată. Dar acest mic amănunt nu face decât să scoată şi mai mult în evidenţă unele paradoxuri din sistemul medical românesc, printre care lipsa unei comunicări constructive între specialişti sau perpetuarea autosuficienţei. Acest program se repetă inclusiv sâmbăta şi duminica, cu menţiunea că în aceste zile mai „libere" mă pot dedica unor ore de disecţie, fotografiei medicale, cititului şi unui tur de alergare de 20 km. Operaţiile în domeniul cardiovascular sunt solicitante, nu numai din punct de vedere intelectual, dar şi fizic. Rareori o operaţie cardiovasculară durează sub trei ore. Încerc să-mi menţin forma şi capacităţile practicând sportul ca mod de viaţă şi nu ca hobby sau cu scop pur competitiv. În cele din urmă, sportul contribuie într-o măsura majoră la dezvoltarea intelectuală, la menţinerea unui echilibru psihic, la evitarea viciilor şi mai ales la prevenirea unor boli ale lumii moderne.

MDP: „O viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cît o viaţă" spunea André Marlaux. Pentru dr. Horia Mureşian, cît cîntăreşte o viaţă?

Dr. H.M.: Cel ce alege medicina nu poate decât să lupte pentru viaţă, dar aş adăuga şi aceea că medicul adevărat trebuie să lupte şi pentru a oferi o viaţă demnă pacientului. Semnificaţia şi importanţa vieţii este copleşitoare pentru medic, iar medicul - şi eu însumi simt aceasta - suferă şi se consumă efectiv în faţa pacientului. Responsabilitatea este enormă şi medicina este un domeniu care, pe de-o parte, oferă satisfacţii şi chiar veleităţi divine, dar, pe de altă parte, scoate în evidenţă limitele şi imposibilităţile medicului. În faţa unei asemenea antiteze profunde, e greu ca medicul să îşi găsească echilibrul profesional şi cel interior. Medicul adevărat nu se poate blaza şi nu poate deveni indiferent odată cu trecerea timpului. Am remarcat acest lucru la maeştrii mei şi simt cum acest foc interior care se aprinde în fiecare dintre noi, se menţine viu, dar în acelaşi timp consumă, iar, în anumite circumstanţe, poate mistui într-un timp scurt. Pe de altă parte, medicina nu poate fi aplicată şi condusă într-un mod strict pasional, sentimental, emoţional, iar abordarea ştiinţifică nu poate fi trecută pe un plan secundar. Astfel, gândirea mea medicală, activitatea mea profesională şi filosofia mea ca medic au în centru nu embleme sau devize precum „Iubirea" sau „credinţa", ci încerc să tratez pe orişicine cu RESPECT. Iar acest numitor comun numit RESPECT implică abnegaţie, ştiinţă, dedicare, muncă, disponibilitate, autocontrol, cercetare, evitarea viciilor, pregătire continuă, evoluţie. În fond, este vorba despre un respect reciproc, atât faţă de persoana tratată cât şi faţă de mine însumi... către rezolvarea acestor probleme complexe.

MDP: Egalitatea şanselor - singura compatibilă cu echitatea şi eficacitatea naturală - funcţionează în sistemul nostru de sănătate?

Dr. H.M.: Nu! Şi nu funcţionează din mai multe motive. Nu există un sistem de identificare şi de promovare a valorilor. Nu există interesul pentru investiţii în domeniul medicinei, în cercetare în general. Nu există o opinie generală şi o scară a valorilor în care cercetătorul, medicul bun sau studentul eminent să fie privit cu respect. Sunt invidiaţi sau respectaţi oamenii care „se descurcă" sau fotbaliştii, modelele. În sănătate, există numeroase sectoare monopolizate şi în care promovările se desfăşoară pe cu totul alte criterii decât cel calitativ. S-a schimbat însă şi percepţia valorii şi a muncii. Am avut şansa de a lucra în sisteme în care concurenţa este mare, în care un loc de muncă se găseşte cu dificultate, în care menţinerea pe o anumită poziţie este solicitantă şi în care cel ce nu îşi poate menţine anumite standarde ajunge chiar să cunoască ce înseamnă foamea. Pe de o parte, în societate trebuie să fie operant un sistem care să permită stimularea, atragerea, conservarea şi promovarea valorilor, dar pe de alta parte, trebuie ca şi potenţialele valori să îşi manifeste angajarea deplină în vederea unei asemenea recunoaşteri, fără a căuta scuze sau motive pentru un eventual insucces. Doar o mică parte a investiţiilor personale sunt încununate de succes, iar calitatea se selectează şi din aşa-numitele nereuşite. Egalitatea şanselor nu înseamnă deci doar oferte şi bineînţeles este nevoie de un context social şi economic.

MDP: Sîntem siguri, noi descoperiri vor îmbogăţi practica medicală românească. Rizomii acestor evoluţii se află desigur în mîinile generaţiei dumneavoastră de medici, al cărei exponent sînteţi. Care sînt paşii de strictă necesitate care să ajute la punerea în practică a acestora?

Dr. H.M.: La nivel individual: renunţarea la comoditate, asumarea unor riscuri, volum crescut de muncă, gândire de perspectivă. La nivel global: crearea unui sistem logistic eficient, o bună organizare, conştientizarea societăţii în general şi nu doar a factorilor teoretic direct implicaţi în asemenea procese. Trebuie să devină operante sistemele de autocontrol care caracterizează o societate evoluată, de la nivelul familiei, organizaţii de voluntariat, organizaţii neguvernamentale, organizaţii religioase, mergând până la comunităţi profesionale şi ştiinţifice, sindicate, partide ş.a.m.d. O serie de controale devin mai eficiente şi nu trebuie să cadă doar în sarcina Ministerului sănătăţii, al finanţelor, al cercetării sau al gărzii de finanţe.

MDP: Domnule doctor Horia Mureşian, aţi absolvit Facultatea de Medicină Generală Bucureşti în anul 1985 ca şef de promoţie cu media 10. Ce a urmat apoi? Faceţi, vă rog, vorbire despre specializările ulterioare, despre recunoaşterea internaţională de care ştiu că vă bucuraţi, despre titlurile primite şi despre alte capacităţi.

Dr. H.M.: Pentru mine, medicina a reprezentat o atracţie, apoi a devenit o pasiune şi ulterior, un mod de viaţă. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, din 1985 şi până în 1993, am încercat să-mi dezvolt capacităţile într-o specialitate pretenţioasă dar foarte frumoasă şi de perspectivă. Am obţinut ceea ce puteam obţine în România în acea perioadă, iar dezvoltarea mea profesională şi umană au depins în mare măsură de ceea ce am acumulat şi trăit în acest interval de timp. În ciuda tuturor greutăţilor şi opreliştilor, şcoala românească de medicină (atât facultatea cât şi învăţământul postuniversitar) s-a menţinut la un nivel bun, iar lipsurile de atunci nu au făcut decât să crească ambiţia şi puterea de muncă a generaţiei noastre. Din 1993 şi până în 2006, am trăit în afara României, învăţând şi lucrând în sistemul american şi în cel italian. Trecând dincolo de nivelul unui simplu bursist, am susţinut toate examenele şi am parcurs toate formele necesare recunoaşterii diplomei de medic, a licenţei de liberă practică şi a specialităţii, având astfel dreptul şi posibilitatea de a lucra efectiv în sistemele sus-amintite şi „culegând" nemijlocit esenţa acestor lumi mult diferite de cea românească. Am învăţat numeroase tehnici chirurgicale noi. Schimbul de informaţie şi de experienţă, caracteristic lumii avansate, mi-a permis nu numai acumularea unor atribute pe linie profesională dar mi-a imprimat un stil de lucru şi un mod de viată ce reprezintă de fapt punctul-cheie, de la care începe diferenţa semnificativă dintre sistemul românesc şi respectiv, cel „occidental".
Activitatea ca medic chirurg a fost dublată de cercetarea în domeniul anatomiei clinice, adică a anatomiei cu aplicaţii în medicina clinică, diagnostic şi tratament. Anul 2002 a reprezentat momentul „saltului" sau al „desprinderii" faţă de maeştrii mei din acest domeniu, când priorităţile personale din aceasta ramură au căpătat recunoaştere internaţională. Volumul de muncă a crescut însă şi nu aş fi reuşit să fac faţă tuturor cerinţelor fără ajutorul familiei mele. Tot în 2002 am înfiinţat la Milano Centrul de Disecţie Cardiovascular, pentru studiul anatomiei clinice a inimii şi vaselor, fără vreun ajutor financiar şi cu mari dificultăţi în ceea ce priveşte sediul şi procurarea materialului anatomic. Din activitatea centrului au rezultat numeroase lucrări ştiinţifice şi articole prezentate la congresele de anatomie, de cardiologie şi de chirurgie sau publicate în revistele internaţionale cele mai consacrate. Am devenit membrul unor prestigioase asociaţii internaţionale din Statele Unite şi Europa şi referent ştiinţific la două dintre cele mai importante reviste din domeniu. Am devenit cunoscut şi pentru capacităţile în domeniul fotografiei medicale. Recompensele au sosit însă după mai mult de şapte ani dificili, marcaţi pe alocuri de perioade foarte grele iar faptul că am continuat şi am stăruit în munca mea se datorează unei încrederi mari şi a unei încăpăţânări pe măsură, atât din partea mea, cât şi din cea a familiei mele.

MDP: În atmosfera de oboseală decadentă a prezentului, cine credeţi că se face vinovat de funcţionarea defectuoasă a unor domenii vitale (sănătate, învăţămînt, cultură)? Cine deformează exagerînd liniile existenţei noastre?

Dr. H.M.: Omul, ca animal dotat cu conştiinţă, trăieşte sub imperiul anxietăţii şi încearcă să estompeze aspectele dezamăgitoare ale realităţii şi existenţei. Viaţa oricărui individ se încheie prin moarte, ades precedată de boli şi de suferinţe. Crearea unei lumi paralele, aparent mai sigură, oferă semnificaţie eroică sau cel puţin o explicaţie mai coerentă existenţei individuale. Omul, în mare proporţie, a ajuns să nu mai gândească decât prin intermediul unor stereotipuri dinamice, dintre care cele mai multe, preluate, împrumutate sau aplicate în modul cel mai superficial. Omul cultural-automatizat este sclavul mediului cultural, al tendinţelor de moment, iar identitatea şi personalitatea sa sunt iluzoriu explicate şi căutate în moda momentului său, în exemplele (aparent) gratificante ale consumismului. Este paradoxal şi ridicol ca individul astăzi să aleagă superstiţia sau minciuna (de altfel nici măcar bine ticluite) drept explicaţie, mod de viaţă sau chiar definiţie a realităţii! Medicina, de exemplu, a făcut paşi uriaşi şi progrese care în urmă cu puţini ani erau chiar de neînchipuit - rezultat al gândirii şi activităţii umane. Nu doresc să pledez pentru unificarea religiei cu arta şi cu ştiinţa: toate acestea reprezintă forme emergente ale activităţii şi ale gândirii omului şi nu pot fuziona într-o retortă - deşi se influenţează reciproc. Lumea de astăzi, aşa cum o definiţi, este cu atât mai periculoasă cu cât rezultă o redusă preocupare, atât în domeniul artistic, religios, cât şi ştiinţific, de parcă fiecare dintre acestea şi-ar fi epuizat capacităţile şi resursele. Mai mult însă, o mare parte a indivizilor preferă comoditatea decadenţei şi a atributului de „politically correct" în schimbul angajării nemijlocite, al spiritului revoluţionar, al abnegaţiei, dar... mergând până la niveluri mai puţin ample, astăzi, din păcate, se renunţă în mare parte chiar şi la simpla seriozitate, ordine, educaţie, politeţe, respect pentru munca sau pentru semenii noştri. Nu este deci de mirare ca nivelul global să fie scăzut, alterat şi că această tendinţă să penetreze domeniile cele mai diverse. Nepăsarea sau atitudini de tipul „nu mi-am făcut decât datoria" sunt responsabile de mari drame ale omenirii, precum lagărele de exterminare - dar duc şi la erodarea unor valori ale umanităţii acumulate prin sacrificii. Să luăm numai exemplul la îndemână al dreptului la vot - acum când neprezentarea la vot este privită ca un semn de protest, analog copilului răsfăţat care îşi aruncă jucăriile pentru a-şi pedepsi părinţii. Citeam de mult o carte intitulată „Istoria Culturală A Prostiei Omeneşti" şi cred că epoca actuală va deţine un loc notabil într-o ediţie viitoare a cărţii. Ceea ce este însă mai grav, din punctul meu de vedere, este că aceste racile sunt mai mult decât evidente, dar sunt privite cu nepăsare. L-aş parafraza pe Ernesto „Che" Guevara, care spunea că a fi revoluţionar înseamnă să-ţi pese şi să iei atitudine faţă de orice nedreptate, oriunde s-ar petrece aceasta. În domeniul cultural, învăţământ şi medicină, cu atât mai mult este nevoie de o asemenea atitudine. Dar iată (şi iertaţi-mi discursul prea lung) exemplul medicinei, care devine din ce în ce mai impersonală, atât printr-o tehnologizare excesivă (care permite ascunderea unor limite sau incapacităţii profesionale şi chiar ale personalităţii medicului), cât şi prin intromisiunile de tip legal şi financiar, care fac din medic un prestator de servicii, şi care azi îşi poate desfăşura activitatea de zi-cu-zi, fără implicaţii emoţionale, fără o excesivă dedicare, fără a încerca un contact uman cu pacientul, ci având în vedere ca elemente principale acoperirea faţă de orice posibilă acţiune legală, un câştig optim atât pentru structura în cadrul căreia activează, cât şi pentru folos personal. Medicul ajunge să funcţioneze ca un angajat la ghişeu, care trebuie să consulte sau să trateze un număr cât mai mare de pacienţi, în timpul cel mai scurt, cu investiţiile cele mai reduse şi cu profitul maxim. Când am ales această profesie, imaginea medicului era cu totul diferită, iar rolul social al acestuia (indiferent de locul unde profesează şi indiferent de tipul de specializare) era major. Analog învăţătorului, analog preotului, analog omului de artă ş.a.m.d. Nimeni nu ne obligă însă să facem lucrurile mediocru, iar gradul de inteligenţă, de superioritate, de educaţie, de respect şi de iubire se măsoară prin angajamentul şi dorinţa de a realiza ceva dincolo de minimul necesar (asta pentru a nu intra în discuţiile şi definiţiile filosofice ale „binelui" şi ale „răului"). Indiferent de gradul de pregătire, indiferent de domeniu de activitate.

MDP: De cîţiva ani buni societatea românească se tot reclădeşte. Ce duh anarhic simte plăcerea să cojească din temelii cărămizile existenţei?

Dr. H.M.: Tocmai în această perioadă apar mai pregnante: lipsa unei educaţii solide, a pregătirii în general, a unor „obiceiuri" şi a unor sisteme de „feed back" din societate, care nu reprezintă altceva decât sisteme de autocontrol şi care fac diferenţa între un sistem mai evoluat şi unul mai puţin dezvoltat în acest sens. Nu se pot crea peste noapte oameni educaţi, cu spirit de familie sau religios, care să abordeze cu seriozitate orice sarcinş, care să îşi cunoască atât capacităţile cât şi limitele. Lista poate continua. Un alt element care mi se pare important este definiţia sau imaginea societăţii în care trăim sau pe care dorim s-o creăm. Noi încă nu ştim sau nu ne imaginam cum este societatea noastră acum şi către ce vrem să ne îndreptăm, care sunt ţelurile noastre. Se trăieşte prea mult momentul sau se realizează planuri doar pe termen scurt şi mediu, în general motivate de profituri cât mai substanţiale, dublate de o răspundere limitată sau chiar omisă. Asocierile şi alianţele care se constituie nu au ca numitor comun idealuri şi principii de tip politic, religios sau pur profesional, ştiinţific, cultural. Sunt de cele mai multe ori de tip ad-hoc, scopul şi elementul comun, fiind cel amintit anterior.

MDP: Ecleziastul constată că „cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa, îşi sporeşte suferinţa". Cît trebuie să ştim, cît trebuie să fim, să ne putem păstra scara de valori?

Dr. H.M.: „Individul care nu trăieşte în ignoranţă, căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă in jurul său şi care acumulează cât mai multă cunoaştere, nu poate fi fericit": cred că în acest sens trebuie interpretat acest citat. Fericirea este greu de definit, chiar de către fiecare dintre noi, are de multe ori un caracter retrospectiv şi prin aceasta lasă şi mai mult un gust amar. Personal, nu caut fericirea, ci sentimentul de a trăi cât mai deplin viaţa şi de a contribui la ceea ce se întâmplă în lume, în modul cel mai corect. Am luat de mult exemplul din „Rugăciunea unui dac". Nu cred că vreo scară a valorilor poată fi dezorientată sau distrusă de acumularea cunoştinţelor. Cred însă că trebuie să fim apţi să primim mesajele realităţii, care este de o complexitate greu de cuprins şi care în fond este crudă în esenţa ei. Dar luând iarăşi exemplul medicinei, prin ştiinţă s-a îmbunătăţit calitatea vieţii şi s-a prelungit durata acesteia, sunt tratate boli care decimau sau înjumătăţeau populaţii întregi. S-a dat şansa să contribuie la creşterea societăţii unor persoane care altfel ar fi fost fie abandonate, fie ar fi necesitat întreţinere îndelungată. Iată, de exemplu, câţi indivizi cu handicapuri au ajuns să fie autosuficienţi, să lucreze, să comunice.

MDP: Dincolo de medicină, cine este OMUL Horia Mureşian? Ce pasiuni înrobitoare, subjugante, îl asediază?

Dr. H.M.: Doresc să mă pot dedica mai mult familiei mele. Îmi place să călătoresc şi să cunosc locuri noi şi să descopăr alte culturi. Doresc să citesc mai mult, în afara medicinei. Îmi place să citesc nu numai beletristică, ci şi filosofie (în special din domeniul epistemologiei), fizică, biologie. Mă interesează viaţa insectelor şi formele de inteligenţă colectivă. Asociez acestor plăceri sau pasiuni, fotografia, care pentru mine posedă valenţe deosebite în comunicare şi, nu în ultimul rând, în domeniul artistic. Se potriveşte cel mai bine sentimentului pe care Goethe îl definea ca fiind cel suprem fiinţei umane: „înfiorarea". Şi cred că tot ceea ce ne înconjoară ne poate oferi în fiecare moment, şi în cele mai mici amănunte ale sale, acest simţământ emoţional deosebit, pe care încerc să-l imortalizez nu numai pe peliculă, ci şi prin activitatea pe care o desfăşor în fiecare zi şi prin copiii pe care îi cresc. footer