Revista Art-emis
Bacalaureat 2011 PDF Imprimare Email
Petre Burlacu   
Marţi, 26 Iulie 2011 22:08
Coja IonInterviu cu prof. univ. dr. Ion Coja

Petre Burlacu: Domnule profesor ION COJA, cum comentați bacalaureatul din această vară, apreciat de toată lumea ca o veritabilă catastrofă?

Prof. univ. dr. Ion Coja: Mi-e teamă că o să-mi puneți această întrebare și la anul, după olimpiada de la Londra... Invățămîntul nu poate să facă excepție de la contextul social-economic național, context dezastruos! La fel și sportul! Nu face excepție! Toate merg legate!... Nu e mai puțin adevărat că prezența la cârma ministerului a unei persoane cât de cât mai potrivită ar fi putut ameliora situația, ar fi putut îndulci efectele întregului, ale sistemului, asupra segmentului care înseamnă învățămîntul nostru.

P.B.: Ce-i reproșați ministrului Funeriu?

I.C.: Îi reproșez faptul că există!... Un ins cu situația școlară neclară, despre care nimeni nu știe ce profesie are, ce competențe, ce specializare! Insul acesta nu prea știe ce să răspundă dacă îl întrebi ce meserie are! Probabil că va răspunde că e de profesie ministru! Nu neg că din când în când spune și câte ceva util, cu sens. Și nu e mai puțin adevărat că nici predecesorii săi nu au fost ce trebuia! Dar aceia aveau măcar o oarecare competență!... Puteau răspunde la întrebarea dar dumneata ce cauți aici, la minister? ...Asta în general vorbind despre individ, mirându-mă că se află acolo. Cât privește strict bacalaureatul, nu neg: nu se mai putea continua cu acel simulacru de examen care se perpetua de zeci de ani, pot spune. E foarte bine că a făcut ce a făcut. Ba pot spune că se putea și mai bine, cu mai multă rigoare și strictețe. Dar copiii și profesorii și părinții trebuiau avertizați din timp, cel puțin din toamnă, că la vară nu va mai fi pomana și bășcălia din anii precedenți! Că bacalureatul va fi pe bune! Așa cum s-au desfășurat lucrurile, ai impresia că i-a lăsat pe elevi să creadă că nu se va întămpla nimic deosebit, ca să aibă pe cine trânti sau prinde copiind! Era și este nevoie de o reformă a bacalaureatului, făcută din timp, nu în preajma examenului!

P.B.: Acceptați să vă întreb ce ați face dacă ați fi ministru al învățămîntului?

I.C.: Domnule dragă, eu m-am amăgit că aș ști ce să fac ca președinte al României!... Cred că e mai greu ca ministru!... Nu glumesc! M-aș fi priceput mai degrabă să numesc un bun ministru la învățămînt! Bunăoară imediat după ce a fost numit ministru post-decembrist domnul Mihai Șora, m-am prezentat la acesta și i-am făcut o recomandare, pe mâna cui să dea învățămîntul pre-universitar, adică i l-am recomandat pe bunul meu coleg și prieten Pavel Lucian, Dumnezeu să-l odihnească... Era în putere atunci, în 1990, cunoștea bine problemele reale ale școlii, îl vedeam foarte bine și ca ministru plin. Discutasem mult cu Lucică Pavel pe seama învățămîntului românesc, fusese ani de zile inspector școlar, om de catedră excepțional, iubitor de copii, pasionat de pedagogie. GDS-ul i-a impus lui Șora altă persoană, ulterior dovedită ca sperjur. Un impostor, cu declarații false în acte.

P.B.: Revin la întrebarea precedentă și o reformulez: ce l-ați sfătui să facă pe ministrul învățămîntului? Pe actualul, bănuiesc că l-ați sfătui să-și dea demisia. Dar, în principiu, unui ministru normal, competent și de bună credință, ce sfaturi i-ați da? Ce măsuri concrete i-ați sugera?

bacalaureat 2011I.C.: Câteva și nu neapărat în ordinea importanței:
- Să inițieze o campanie în toată mass media și pe toate canalele posibile pe ideea că nu există meserie degradantă, ci degradantă poate fi numai incompetența și impostura. Că între un medic care ratează în mod constant diagnosticul și un instalator de apă care-ți repară bine closetul, demn de respectul societății este al doilea! Avem prea multe licee teoretice și prea puține școli de meserii. Nu toți copiii sunt dotați pentru absolvirea unui liceu unde se face trigonometrie sau filosofie ori literatură universală! Pot avea însă frumoase aptitudini pentru o meserie mai practică, cu nimic inferioară altora. Trebuie inițiată educarea corectă a părinților, trebuie ajutați să cunoască corect potențialul odraslei lor și să nu urmărească cu disperare, cu orice preț, pentru copilul lor performanțe și titluri care nu le sunt accesibile de fapt! Foarte mulți părinți, din dorința prost înțeleasă de a-și ajuta copilul să obțină rezultate bune în școală, forțează lucrurile. Adică îl chinuie pe bietul copil pretinzând de la acesta performanțe școlare peste puterile sale. Mulți copii nu au copilărie din pricina ambiției nemăsurate a părinților, sunt îndopați cu meditații, cu program supraîncărcat la care nu fac față. Nimic nu este mai important în viață decât să ai o meserie care să-ți placă. Și care să-ți placă pentru că o poți face bine! Evident, este vorba de o schimbare de mentalitate la un număr mare de părinți. Ministrul învățămîntului nu o poate duce la capăt singur, dar el trebuie s-o inițeze și s-o coordoneze.

- Această categorie de părinți fac rău nu numai propriilor copii, ci și școlii, sistemului. Acești părinți plini de ambiții pe spinarea copilului sunt primii care cad pe capul profesorilor, al dirigintelui, încercând toate formele și manevrele posibile pentru a-i determina pe aceștia să umfle calificativele copiilor. Forma cea mai obișnuită sunt așa zisele „atenții", care încep cu un buchet de flori inofensiv, imposibil de refuzat. Apoi lângă flori răsare mai întâi o vază de la „fondul plastic", apoi un pachet de cafea, o țigară în cartușul aferent, iar în ultima vreme, aud, plicul cu bani! Firește, nu la toți profesorii, și nu toți părinții! Din păcate însă destul de mulți!... Când am fost eu elev nici nu se putea imagina așa ceva. Acești părinți au generat în sistemul școlar românesc meditațiile. La început, am văzut în aceste meditații un lucru frumos, benign: expresia felului grijuliu, mămos, al românului de a se purta cu copilul său. Românul nu-și ia mâna de pe copilul său niciodată! La început, prin anii '60, era vorba de meditații pentru examenul atât de dificil al admiterii la liceu sau în învățămîntul superior. Părinții voiau să facă tot ce le era permis să facă pentru succesul copilului. Nimic mai firesc! Eu însumi am dat meditații și ca student, și ca profesor la universitate. Dacă mi-aduc bine aminte, am dat meditații încă din școală, ca elev i-am meditat pe copiii unor vecini turci, la română... Însuși Alexandru cel Mare a avut meditatori!... Numai că după 1990 acest fenomen s-a degradat total. Aflu că sunt profesori care dau meditații la copiii din clasa unde ei predau!... E inadmisibil! E rușinos. E caz penal. Și vin astfel cu primul sfat concret: nu pot fi interzise meditațiile. Mai ales în condițiile actuale de salarizare. Dar ministerul și inspectoratele, directorii și șefii de catedră, trebuie să se implice în descurajarea și chiar penalizarea profesorilor care fac din meditații un paravan pentru foloase necuvenite, pentru favorizarea unor elevi în dauna altora. Mi-aduc aminte din facultate, când trebuia să participăm la examenul de admitere, fie la supraveghere, fie la corectarea lucrărilor. Nu-mi plăcea deloc. Muncă de rutină. De multe ori am scăpat de această corvoadă invocând faptul că printre candidați erau elevi pe care eu îi meditasem. Și puteam astfel să plec mai devreme în vacanță... Exista această regulă: nu puteai să fii în comisie la un examen la care participau candidați pe care tu i-ai meditat! Nu erau interzise meditațiile, dar erau oareșicât strunite! Repet: să meditezi copii din clasa sau școala unde ești profesor mi se pare degradant și inadmisibil!

P.B.: Ca profesor, n-ați primit niciodată o „atenție"?

I.C.: De la studenți, nici vorbă! A fost însă imposibil să scap de profesoarele care-și dădeau gradul cu mine. Mi-am dat seama că refuzându-le, sunt distruse! Își pierd tot curajul! Și atunci am găsit următoarea soluție: când pricepeam de la telefon, din insistența de a-mi aduce lucrarea acasă, că vor să-mi aducă și o „atenție", mă pregăteam și eu în acest sens: primeam ploconul, discutam ce era de discutat, iar la plecare le făceam și eu o „atenție", mai deosebită și chiar mai valoroasă, dacă se putea. Am învățat acest șiretlic, dacă-i pot spune așa, de la Marin Preda. Când m-am dus la el cu un plocon, cu niște icre negre, ca să-l „determin" să-mi scoată romanul Carnaval la Constanța, Moncher-ul a vrut să mă refuze, eu am insistat, cum că peștele nu se refuză, și le-a primit. Dar la plecare mi-a pus în brațe câteva sticle zicându-mi că nici coniacul bun nu se refuză! Și nu era coniac Zarea...
Uneori mă uitam la ce primeam și le explicam doamnelor: când primești un cadou trebuie să-l desfaci în fața celui care ți l-a adus. Deschideam papornița și dădeam cartușul de țigări înapoi, certându-le: dumneata nu știi că m-am lăsat de fumat?! Vrei să mă apuc iar de fumat?!... Alteori returnam și sticla de whisky, zicând că marca aceea nu-mi place! Dar refuzam să precizez ce marcă îmi place! Eventual întrebam: dar la dumneata în sat nu se face țuică?... De la mine primeau mai ales cărți, pe vremea aceea cărțile de succes nu aveu tiraje îndestulătoare, erau multe cărți pe care toată lumea le căuta și nu le găseai ușor. La librăria facultății, la doamna Nela, găseam orice carte și, cum nu erau scumpe, luam mai multe ca să le fac cadou... Așa am dat câteva Istorii ale lui G.Călinescu. Câteva Dacii Preistorice... La schimb cu brânza în burduf... Alteori dădeam cadouri din atențiile primite de la alte candidate... Nu fac caz de această corectitudine a mea! Am avut noroc și de frați care m-au ajutat și am trecut ușor de acei ani în care nimic nu se găsea în magazine, dar nici nu-ți bătea vîntul prin frigider... Participam cu toții la un troc național care a stabilit atunci între oameni o solidaritate aparte, nemaiîntâlnită, care s-a pierdut după 1990... Când aflu cu ce „atenții" se prezintă acum părinții la doamna dirigintă sau la doamna directoare, am senzația că lumea și-a ieșit din țâțâni!

P.B.: Soția dumneavoastră este profesoară de liceu. Primește „atenții"?

I.C.: Foarte multe. Cele mai multe pe Internet. În rest, i-am interzis să mai aducă acasă crini. Mi se face rău și visez urât de la mirosul lor. Alte flori îmi plac toate. Datorită elevilor nevesti-mii am descoperit orhideele, cât sunt de frumoase. Când duceam și eu flori la domnișoare nu existau orhidee. Ba două fătuci au venit într-o zi și au plantat în fața blocului o magnolie. Nici până azi nu știm cine au fost acele două „foste eleve" ale doamnei diriginte, așa s-au prezentat la domnul Gigi, președintele nostru, când au cerut voie să sape în grădinița de la intrarea în bloc...

Sunt multe de făcut ca să îndreptăm lumea în care trăim. În dezastrul de la acest bacalaureat se pot vedea multe neajunsuri ale societății românești. Nu le putem acum, în această discuție, să le inventariem pe toate. M-am oprit la un aspect pe care l-au ignorat majoritatea analiștilor și comentatorilor: partea de vină a părinților. Subiect vast, pe care abia dacă l-am enunțat prin cele de mai sus. Lista vinovaților, după părerea mea, începe cu părinții! Nu cu ministrul! Părinții au un mare rol în decăderea școlii sau în buna ei funcționare. De la ei trebuie să plece și renașterea școlii românești! Trebuie văzut care este rolul părinților atât în cazul copiilor care au eșuat, cât și în cazul copiilor care au strălucit la bacalaureat! Despre profesori, cu altă ocazie. Iar elevii, sunt copiii noștri. Sunt așa cum îi creștem! Copiii sunt ultimii pe lista de vinovați! footer