Revista Art-emis
Pentru epigonii Reîntregirii, „Patria noastră - o frază” PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Miercuri, 19 Septembrie 2018 08:26

Corneliu VladDespre Primul Război Mondial, Marele Război cum i s-a mai spus, s-a scris și se va scrie cât timp vom avea istorie. Va avea parte de aducere aminte și celebrare, e drept, din ce în ce mai rar, fie și pentru faptul că pentru cei de azi și de mâine, cei peste 500.000 de români răpuși de gloanțe și baionete, epidemii și mizerie, în timpul carnagiului, ne sunt rubedenii și înaintași tot mai îndepărtați în timp. Se împlinește un veac de la o încercare existențială, când am fost în pragul dispariției de pe harta că stat, pentru a reînvia și a ne reîntregi firesc și legitim. Sută de ani pe care o comemorăm și slăvim în 2018, ar trebui să fie apogeul amintirii și cinstirii. Căci vine după un răstimp când tot ce merită s-a așezat într-o memorie și istorie care nu ar trebui să se estompeze, ci să îndemne la meditație și judecată lucidă, fără patimă sau interese, la o clipă de cumpăna cum puține altele au fost până atunci. De ce însă, acest recurs la optativ, la condițional? Pentru că optativul - spune dicționarul - este „o acțiune dorită sau o acțiune realizabilă dacă este îndeplinită cu o anumită condiție". Ar fi fost de dorit că rememorarea să fie una într-adevăr și solemnă, și dorită de noi toți, să îndeplinească, într-adevăr, condiția de a fi gest sincer, simțit, asumat, intens trăit de fiecare. Dar suntem oare cu toțîi, sincer vorbind, într-o asemenea stare de spirit? Implicarea deplină, intimă, în eveniment nu este, din păcâte, a fiecăruia, a tuturor, în acest an. Că stare generală, centenarul acum celebrat pare multora mai degrabă datorie de onorat, obligație, liniștire a conștiinței sau pur și simplu formalitate. Suntem însă, prin această, cu gândul și cu inima, în consonanță cu înțelesul faptei de acum o sută de ani?

Ceremonialul, decretat și reglementat oficial, a fost gândit - și decurge - mai degrabă rutinier, superficial, formal, ba uneori parcă de-a dreptul în derâdere. Pe principiul: „Ei, trebuie să o facem și pe asta". Drept care, ne-am apucat să îndreptăm și rescriptionam sau ridicăm cruci, dăm lustru pe vechi monumente sau inaugurăm altele, noi, chiar dacă, unele, grotești și costisitoare. Apoi, festivaluri, gale, petreceri câmpenești din cele bune la orice ocazie, și - inovație - baloane cu aer cald care să poarte în văzduh un „onest și asumat mesaj despre pace și bucurie" (cum lămurește documentația în materie).

Avem printre noi - citeam undeva - câteva mii de generali, dar câte monumente ale generalilor Averescu, Prezan, Eremia Grigorescu, câte monumente ale perechii regale Ferdinand și Maria, ale lui Ionel Brătianu, Ecaterinei Teodoroiu și alte umbre ilustre ale vremii? Bine măcar că au rămas înălțate, mai toate, statuile de bronz, înnegrite, ale soldaților nemuritori care se imbarbatau cu „Pe-aici nu se trece!". Ele împânzesc încă, parcă prin minune, asemenea unor străjeri neclintiți la datorie, tot cuprinsul țării, până în satele cele mai rupte de lume. Tonul derizoriului și trogloditismului cultural imprimat protocolului imaginat pentru Centenar l-a dat însuși Ministerul Culturii și Identitățîi Naționale care a lansat că logo tutelar cumplită formulare „Centenar 100 România". Trei cuvinte, trei enormități grotești.
1. un pleonasm, căci ce altfel înseamnă centenar decât 100?
2. Statul român și-a luat oficial acesta denumire încă în 1866.
3. Primul război mondial a consacrat „România Mare", dar despre această izbândă, nicio șoaptă. Dar România Mare nu înseamnă o Românie expansionistă, ci România firească, adică statul care a izbutit, pentru prima dată în istoria lui, să cuprindă în hotarele sale, prin eroism în lupta, prin înțelepciune politică și diplomație, toate teritoriile locuite de români. Poartă noțiunea România Mare un mesaj agresiv, revansard, cotropitor? Păi atunci ce facem cu Marea Britanie sau cu ... Marele Ducat al Luxemburgului?

În cele peste 500 de proiecte pe care se dau, din bani publici, peste 100 de milioane de lei, nu se află niciun simpozion științific, tratat de istorie, album, film, lucrare muzicală, care să evoce Reîntregirea. Nicio carte, editată în limbi de mare circulație care să prezinte adevărul istoric și semnificația peste timp a evenimentului, în timp ce vecini ai României mitraliaza marile biblioteci ale lumii cu tipărituri ce rastalmacesc dușmănos trecutul istoric atingator de România. În schimb, din bugetul Centenarului, este plătită devoratoarea de bani și mereu îndatorată Televiziune Publică pentru organizarea Festivalului Cerbul de Aur. Pentru eroii de la Mărășești, pentru o jumătate de milion de jertfe ale românilor în război, Cerbul de Aur.

În 1870, Eminescu scria, prevestitor: „Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!". Centenarului Reîntregirii îi eram datori cu rememorare solemnă, recunoștință și reculegere, meditație și luare aminte. Oficial însă îl expediem cum se vede prin de-alde Piață de la Guvern, pensii speciale și recalculate sau nu, asigurări sociale în funcție de buzunar, Dragnea, exterminarea porcinelor etc. Poate că nici referendumul n-a fost stabilit întâmplător chiar acum. Dar e nevoie de scheme livrabile „prostitului popor" (tot eternul Eminescu) care trebuie să se mai răcorească" și el.
Vorba lui Caragiale: „Hai, gogomani, la jubileu!".

footer