Revista Art-emis
„Norocul” României firești înseamnă jertfă, eroism și înțelepciune PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Duminică, 05 August 2018 11:38

România Centenar„Buletinul Bibliotecii Române" din Freiburg - Germania este, în acest an, o Carte a Centenarului Reîntregirii. Această tipăritura românească, cea mai valoroasă dintre cele care apar astăzi peste hotare, s-a impus de câțiva ani printre evenimentele noastre editoriale de prim rang, dar se pare că, mai nou, lucrurile bune nu mai trebuie neapărat pedepsite, ci trecute cu vederea. Oricum însă, ea adaugă anual pagini cu miile - de studii și alte felurite contribuții, care valorifica și îmbogățesc patrimoniul cultural și de civilizație al românilor din cuprinsul și dinafară granițelor țării. Anuarul, numit cu modestie „Buletinul...", este inițiativa și lucrarea ilustrului și neobositului scriitor și director al Bibliotecii Române din Freiburg, dr. Mihai Neagu, despre care un român consacrat în străinătate, dar prea puțin știut în țară, dr. Mihail Mihailide scrie, în ediția 2018 a volumului alcătuit an de an de dr. Mihai Neagu: „Cunoscutul psihiatru, homeopat, scriitor și iatroistoric face o excepțională operă de redare în spațiul public a scrierilor mai puțin cunoscute sau inedite ale unor personalități românești din exil (cel mai adesea) ori care - prin absurditatea unui regim politic acum defunct - erau puse în țară sub obroc ori drastic cenzurate până la evenimentele din 1989".

Anul Centenarului României Mari prilejuiește o prezentare amplă a evenimentelor de acum o sută de ani și a reverberaţiilor lor care „lucrează" și astăzi istoria prin contribuții semnate de nume prestigioase. Din ideile exprimate mai de curând despre actul Reîntregirii reținem acum doar replică prof. dr. Matei Cazacu la spusa celebră a lui Petre P. Carp, precum că „România are atâta noroc, încât nu-i mai trebuie oameni de stat". (Cât noroc a avut în deceniile ce au urmat, se știe.) Peste timp, istoricul român contemporan infirmă fără putinţă de tăgadă ideea „norocului", întrucât (și aici este de reprodus un fragment mai amplu) bilanțul înregistrează „800.000 de morți, deci peste zece la sută din populație (din care două treimi victime civile răpuse de tifos, holeră, foame și frig); țară prădată doi ani întregi (1916-1918) de patru armate dușmane, în proporții greu de imaginat: 33 de miliarde de lei aur [...]; tezaurul Băncii Naționale, al Arhivelor, Academiei, mănăstirilor și bisericilor, particularilor etc., pus în siguranță la Moscova și returnat doar parțial", restul fiind evaluat azi la 25 miliarde de dolari. Pentru că acest „noroc", clădit pe jertfă și dezastre, să se împlinească românii și carmuitorii lor de atunci s-au învrednicit în eroism și sacrificiu, înțelepciune politică și diplomație, așteptare și răbdare. Mircea Vulcănescu scria că „norocul" acesta „nu trebuie înțeles ca un capriciu al întâmplării, ci ca un resort ascuns, care împinge toate așezările omenești spre matca firii lor adevărate". Iar Matei Cazacu adaugă că pentru un asemenea „noroc", în limba veche există expresia „norocul meu cel prost".

În momentul Centenarului României Mari, studiul acad. Victor Spinei privitor la cele mai vechi mărturii privind latinitatea și unitatea etnică a românilor este pe cât de senzațional, pe atât de revelator - uneori până la senzațional. Cea mai veche atestare a etnonimului Rumeni se află într-o geografie anonimă italiană din prima jumătate a anilor 1.300, iar sintagma „dublă Valahie" este menționată ceva mai târziu, dar în același secol, într-o scriere istorică a diplomatului francez Philippe de Mezieres.

Studiul acad. Victor Spinei este și de acută oportunitate. Cei care, în țară sau aiurea, încurcă din neștiință sau cu premeditare Centenarul Reîntregirii țării cu nașterea statului românilor, s-ar putea apleca spre lămurire asupra acestor pagini - de referință - despre vechimea, sorgintea latină, statornicia și perenitatea românilor și a avatarurilor zbuciumate dar cu împlinire victorioasă ale așezării lor statale.

footer