Revista Art-emis
Cotul Donului - al patrulea pelerinaj (3) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Vasile Soimaru   
Duminică, 22 Iulie 2018 19:43

Cotul Donului 3Memorialul celor 100 mii de români ardeleni căzuți la Voronej.

Vara trecută, la Voronej, m-am convins încă odată că dacă dorești să te documentezi mai bine fă tot posibilul să rămâi măcar pentru câteva zile pe teren. Informația pe care am adunată în trecut despre participarea ungurilor și a italienilor în campania din Est cel puțin s-a dublat. Adevărat că am avut și niște ghizi locali mai buni și timp am avut suficient... Chiar dacă am găsit porțile „Memorialului de la Rudkino", închise mi-am zis fie ce o fi, dar sar gardul șă-mi fac treaba până la capăt, că nu se știe dacă mai ajung în aceste locuri. Mai ales că peste gard, unde au fost reînhumați circa 20 de mii de ostași ai Armatei a 2-a ungare, mulți erau de origine română, înregimentaţi de unguri din satele și orașele ardelene după ocuparea Ardealului, în septembrie 1940.

În aceste locuri în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul operației „Ostrogojsk-Rossoșani", conform datelor enciclopediei maghiare, s-au prăpădit 140.000 de ostaşi: 80.000 de morţi şi 60.000 de răniţi, numărul dispăruţilor nefiind indicat în acele statistici. Alte date am găsit la Raoul Șorban, în lucrarea sa „Invazie de stafii" (Editura Meridiane, 2003) precum că: „Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată - a 2-a - compusă din 256.000 combatanţi, dintre care cca 150.000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor « naţionalităţi » (slovaci, şvabi, ruteni etc.). Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100.000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării".

În a doua zi de aflare la Voronej am pupat porțile și ușa de la muzeul memorialului căutând o gaură în gardul lung cât un stadion de mare, cu vergi ascuțite ca sulițele vechilor slavi de pe Don și, negăsind niciuna, am încercat să pătrund sărind gardul cu... M-am lăsat de aventura dată imediat cum am auzit, de la vreo sută de metri, un glas electronic care mă avertiza să mă las de năstrușnica idee de a pătrunde și de a tulbura liniștea ostașilor care odihnesc pe veci acolo. Am filmat cu un obiectiv mai puternic plăcile din apropierea gardul care înconjoară Memorialul. Revenind la hotel am verificat în primul rând imaginile plăcilor de la Rudkino, dar fiind prea mici literile de pe plăci n-a fost reușită investigația mea de pe teren.

După o noapte de nesomn și de gânduri negre despre cheltuielile făcute fără rezultate bune, a doua zi, am pornit din nou la drum spre Rudkino. Ca să mă lase în pace roboțelul de pe deal am coborât în vale, mai aproape de râul Don, unde gardul este construit din piatră locală, pe care l-am sărit fără mari eforturi... Taximetristul care m-a adus și a doua oară din Voronej a înghițit în sec aproape toată ziua și la un moment dat m-a întrebat dacă nu-mi este foame sau sete că el nu mai poate răbda... Totuşi, pentru că plata pe care o negociasem era semnificativă, fără să ardă benzina, a rezistat până eu m-am săturat să filmez plăcile cu inscripția numelor morților. Am reușit să filmez cam un sfert din plăcile Memorialului. Am agăţat de gard un mic tricolor românesc împreună cu cel de-al doilea colăcel adus de la Chișinău, pe care l-am păstrat de la fostul hutor Gromki, apoi am mers la Voronej, la hotel, să cercetez materialul filmat şi să pot lua o decizie despre ce am de făcut departe, adică să mai merg odată la Rudkino sau de dimineață să pornesc spre Rossoși unde au luptat ostașii Armatei a 8-a italiene. Pentru că de această dată filmările au fost satisfăcătoare calitatev, am decis ca în următoarea zi să plec la sud, la fostele poziții ale italienilor, la 200 de kilometri de Voronej.

Despre Memorialul unguresc am scris acum cinci ani. Este uriaș și cel mai scump după memorialul german de la Rossoșka, și al treilea după Memorialul Mamaiev Kurgan din orașul Volgograd. Din fotografiile pe care le-am făcut la Memorialul din Rudkino am așternut liste întregi ale celor înmormântați acolo dar nu m-am grăbit să le public până nu mă voi consulta cu specialiști români în domeniul numelor de persoane. Cred că aceste liste vor fi utile transilvănenilor care și-au pierdut străbunii care au luptat în acele locuri, pentru visata de Horthy... „Ungaria Mare".

Italienii, unicii care și-au dus morții acasă...

Pentru că doream să văd cimitirele și modul de reînhumare al ostașilor italieni căzuți la Don, în regiunea Voronej și Belgorod, am parcurs împrejurimile localităților principale, Rossoși (atenție, până la Rossoșka-Stalingrad, este de parcurs exact 600 de km!), Novopostoyalovka, Livenka (reg. Belgorod) ș.a. unde au luptat ostașii din Armata a 8-a italiană, în 1942-1943, cu Armata Roșie.

Cu regret n-am văzut prea multe în afară de terenurile fostelor bătălii, monumentele consacrate memoriei alpinilor italieni din orașul Rossoși și din suburbia lui, grădinița de nivel european și parcul municipal ambele finanțate de italieni care au convenit fără mari dezbateri cu administrația locală a municipiului Rossoși. Aceste lucruri le-au făcut, după cum am mai menționat și nemții la Rossoșka, ungurii la Rudkino, dar nu și românii, măcar în una din localitățile Kletskaya, Gromki, Golovski, Vodino, Abganerovo etc, la demolarea cărora au participat și ostașii noștri, dar mai ales Katiușele rușilor, dar n-am găsit niciun loc de înhumare, niciun cimitir italian. Abia la Novopostoyalovka, cel mai tragic loc al Alpinilor italieni, am aflat secretul lipsei cimitirilor italienilor. Din anul 1998 italienii și-au dus rămășițile pământești ale alpinilor acasă, în Italia, nu puțini în acele tragice locuri. Din totalul de 235.000 de ostași italieni din Armata a 8-a o jumătate s-au prăpădit la Voronej-Ostrogojsk-Rossoși, morți, răniți, prizonieri, pierduți fără urmă.

În vara lui 2014, la 14 august, aflându-mă în căutarea verilor noștri din munții Alpi am reușit să vizitez și comuna Don de vis-a-vis de orășelul Romeno, unde mă aștepta de câțiva ani o familie de italieni, care administrează un hotel cu restaurant și care poartă numele de... Cornova, acelaşi cu al satului meu natal din Basarabia, cercetat la 1931 de către monografiștii profesorului Gusti.

Don este un sătuc de 250 de locuitori dar face parte dintr-o comună mai mare care a luat din 2016 încoace numele prichindelului Don, doar pentru că de aici au făcut parte mai mulți ostași din uinitatea militară Alpinii din cadrul Armatei a 8-a italiană care au luptat în regiunea Voronej în cadrul Bătăliei Staligradului. Graba nu mi-a permis să caut dacă este în viață vreun Alpin din 1942-1943, dar am reușit să aflu despre manifestările organizate de către primărie în memoria alpinilor... Însăși schimbarea denumirii comunei spune despre multe... Aici nu se tem să-și amintească de trista aflare a Armatei Italiene pe Frontul de Est. Și cu asta am spus totul despre Italieni în Rusia....
- Va urma -

Foto - Vasile Şoimaru
Grafica - I.M.

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

footer