25 octombrie 2015 - După 73 de ani de așteptare au și ostașii români un Cimitir de onoare la Rossoșka, Volgograd...

La 25 octombrie 2015, la Rossoșka, lângă Volgograd, a fost inauguat, însfârșit, un Cimitir de onoare pentru ostașii români căzuți la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă. Acesta este ultimul din seria de cimitire și memoriale inaugurate pe teritoriul Rusiei, în care au fost reînhumate rămășițele pământești ale ostașilor Axei căzuți în Bătălia Stalingradului. Despre toate câte s-au întâmplat acolo, la Rossoșka, în 2015 și 2017, jurnalistul Ion Cristoiu, care a fost de două ori la Volgograd, a publicat ample informații în revista „Historia", pe blogul său personal şi în revista ART-EMIS.

Eu, chiar dacă înainte de 2015, făcusem trei drumuri acolo și nu doar la Volgograd și Rossoșka, ci, mai ales, și pe fostele câmpuri de luptă ale Armatelor, a 3-a și a 4-a, Române, la Cotul Donului și Câmpia Calmucă, publicând două cărți și zeci de articole, interviuri, participând la emisiuni Radio și TV, organizând conferințe și comemorări, n-am fost nici invitat, dar nici măcar anunțat. Aş fi mers în orice condiții, chiar pe propria cheltuială, așa cum o făcusem de fiecare dată. Mai ales că participarea mea ar fi fost de real folos pentru oamenii implicați în pregătirea și desfășurarea manifestării de inaugurare a Cimitirului.

Am vizitat cele mai tragice locuri, cunosc mai mult decât alții realitățile locale, dar și limba rusă - pe care sunt convins că o cunosc și alți participanți din România - cred că-i convingeam pe organizatori să nu ne mai facă de râs pe mapamond reînhumând rămășițele oștenilor români în niște cutii de carton care se găsesc cu miile aruncate în spatele moll-urilor din Volgograd. Le-aş fi oferit niște adrese din România unde mai viețuiesc și azi veterani de la Cotul Donului, chiar un participant viu, sănătos și capabil să meargă cu orice fel de transport, nu doar la Cotul Donului - drum făcut de el pe jos, tur-retur -, în 1942/1943. Organizatorii au găsit de cuviință că-i mai bine s-o invite la Rossoșka pe fiica și pe nepoata ostașului Gheorghe C. Popescu, care a luptat și a căzut la Axai, în Sepa Calmucă, în 1942. Mai mult, cred că i-aş fi convins, le-aş fi găsit și modalitate de transport pentru românii doritori să meargă pentru o zi în cel mai tragic loc al ostașilor români, la Cotul Donului. În primul rând la Kletskaya, la 150 km de Volgograd, unde de fapt era locul construcției acestui Cimitir de Onoare, lucru absolut posibil dacă România convenea cu rușii să renască măcar două cătune de lângă Kletskaya, Gromki și Golovski şi să construiască 10-20 de kilometri de drum până la ele. Așa au procedat nemții, ungurii şi italienii în localitățile unde au inaugurat memoriale și monumente pentru cinstirea ostașilor lor. Le-aş fi oferit și soluții economice pentru realizarea acelor investiții. În primul rând, amânam pentru o perioadă de timp reparația capitală a obiectivelor sociale din niște sate basarabene care nici după acele investiții n-au devenit mai românofile cum este, de exemplu, baștina românofobului Dodon, Sadova. Acesta, după investiția făcută de România acolo din banii contribuabililor români, a minţit că el a făcut-o.

Poate reușeam să ajungem cu delegația română și în Câmpia Calmucă, peste Canalul Volgo-Don, dar poate și la Nalcik, cel mai îndepărtat punct din Sudul Caucazului de Nord, din Kabardino-Balkaria.

Chiar simbolic, ar fi fost bine să meargă la Rossoșka și-un român basarabean pentru că cei 158.000de ostași români s-au prăpădit în acele locuri după ce au dezrobit Basarabia; Nordul Bucovinei și Ținutul Herța și nu puteau să nu treacă și Nistrul, pentru deplina încredere a Dezrobirii acestor teritorii românești, dar și pentru posibila dezrobire de mai târziu a Ardealului, pământ Românesc precum afirma în 1944 un mare jurnalist american, un evreu corect cum azi mai rar întâlnești, pe numele său, Milton G. Lehrer, în excepționala sa carte „Ardealul - pământ românesc", posibil, ultima carte naționalistă, retipărită pe vrema lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Coincidenţă sau nu, rezoluţia „Bun de tipar" a fost pusă pe data de 27 martie 1989, chiar în ziua celei de a 71-a aniversări a Unirii Basarabiei cu România. După aceasta, cei doi au mai dus-o doar încă 273 de zile și nopți, fiind împușcați în Ziua Nașterii Domnului nostru Isus Hristos, pe data de 25 decembrie a aceluiaș an...

Există controverse, că armata română ar fi trebuit să se oprească la Nistru, dar era posibil? Declaraţia Conducătorului Statului din şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941 dă un răspuns: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? [...] Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? [...] Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! [...] Se înşală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii".

Pentru că așa sunt legile războiului, în 1944 rușii au procedat la fel, neoprindu-se nici la Nistru, dar nici măcar la Prut. Atunci când au revenit, pe malurile acestor râuri, ei și-au continuat „misiunea lor de eliberare a Europei", mergând fără opreliști până la Berlin, iar, dacă nu erau opriţi, și-i ajutau în continuare americanii, mergeau și până la La-Manch, visând din 1917 la o „Republică Sovietică Socialistă Mondială" sau măcar la o structură europeană, la care visa și Ulianov-Lenin, zisă „Statele Unite ale Europei".

În august 2017 revenind, după patru ani, la Volgograd, Cotul Donului și Stepa Calmucă, apoi și mai la Nord, la Voronej, pe unul din primele locuri se afla vizita la Cimitirul Românesc din Rossoșka, dar și alte obiective din cele două regiuni limitrofe.

Despre Cimitirul din Rossoșka pot spune fără ocolișuri: putea fi mai bun, dar bine că măcar așa este. Și mai trebuie de menționat că inaugurarea acestui cimitir a devenit posibilă doar după ce a fost învestit în funcția de ambasador în Rusia dl Vasile Soare. Ce a fost capabil acest Ambasador, aflându-se în aceeași funcție în Kazahstan? Odată cu înființarea și consolidarea primei Societăți culturale românești din Kazahstan, „Dacia", cântecele, dansurile și vorbirea românească, au început să renască la românii din Kazahstan.

De altfel și intenția privitor la construcția unui cimitir la Rossoșka, putea râmâne încă mulți ani de zile tot intenție, așa cum s-a întâmplat cu cimitirul românesc de la Kurgan-Odesa. Aici au reușit să ridice „Crucea Mare" în centrul terenului viitorului cimitir și 12 piloni de gard - din peste 70 necesari -, care de vreo zece ani de zile nu se văd din bălăriile de cucută, urzică, pălămidă, brusturi, tufari, și n-au mai devenit cimitir. Asta după ce au cheltuit toți banii prevăzuți în bugetul cimitirului, iar alte sume nu s-au mai alocat, constructorii au părăsit Kurganul. Despre cimitirul de la Veliki Dalnik, pe care eu cu greu l-am descoperit, mai mult de ciudă, după ce l-am întrebat pe unul din cei bine salarizați la „Cultul Eroilor", dacă ei pot în baza hărților pe care, posibil, le au în organizație, să-mi arate locul unde se află fostul cimitir de campanie de la Veliki Dalnik, am rămas perplex de răspunsul primit: „Dacă-l descoperiți anunțați-ne și pe noi și venim neîntârziat...". Aceasta a fost prima și ultima mea consultare solicitată de la profesioniștii „Cultului Eroilor"...

Cu durere am constatat la cimitirul ostașilor noștri de la Rossoșka lipsa listelor celor reînhumați acolo. Ceilalţi participanții ai Axei căzuți în bătălia dată au fost reînhumați în memorialele lor. Nemții, maghiarii, italienii, au încrustat pe plăci, pe zidul sau pe cuburile de granit numele și prenumele ostașilor căzuți în lupte, anul nașterii și cel al morții, la nemți - data nașterii și a morții, primele informații preluate de pe plăcuțele sau jetoanele cu numele soldaților, prinse, legate, de hainele fiecărui ostaș, indiferent din ce armată făcea parte.

Am văzut exemple de astfel de plăcuțe românești în „Muzeul Memoriei" din centrul Volgogradului și nu pricep unde au nimerit ele după deshumarea rămășițelor ostașilor români. Au fost aduse în România ca să fie transmise familiilor de unde au plecat soldații pe front - de care mă cam îndoiesc -, sau rămășițele pământești ale eroilor români au fost descoperite de alții, în primul rând de către nemții, care au săpat stepa Donului câutând morții lor. Al doilea răspuns este mai probabil, pentru că primii 625 de ostaşi români, reînhumați la Rossoșka, au fost cei descoperiți în anii '80-'90, în timpul săpăturilor de către partea germană, în extrema nordică a Cotului Donului, la Serafimovici, lângă fostele poziţii ale unităţilor Armatei a 8-a italiene.

În 2003, pe 22 iulie, a avut loc şi ceremonia de reînhumare a rămășițelor pământești ale eroilor români, şi de inaugurare a colţului memorial, tot atunci fiind instalată o placă comemorativă din marmură neagră, pe care este încrustat următorul text în limbile română şi rusă: „Aici odihnesc militari români căzuţi la Stalingrad în cel de al Doilea Război Mondial'. Scurt, clar şi cuprinzător, dar mai ales cuprinzător, fiindcă şi aici germanii au fost foarte generoşi, omenoşi şi „ospitalieri" ca şi în cazul Cimitirului german din Odesa, unde odihnesc de veci circa 900 de români, cu toate că la 23 august 1944 Armata Română a întors armele împotriva aliaţilor germani, iar după victoria din 1945 România să ajungă în rândul ţărilor învinse cu toate consecinţele economice, politice și sociale, fiind bolșevizată și sărăcită, plătind sovieticilor ani în şir despăgubiri de război, după ce a pierdut întreaga Basarabie, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

Îndoielnică mi s-a părut și lista localităților indicate pe plăcile de marmură de pe mormintele comune, copiate de la nemții care au efectuat săpături în regiunile Volgograd și Rostov: dacă s-ar fi făcut săpături în toate localităție indicate pe plăci numărul reînhumaților ar fi fost infinit mai mare. Doar de la Gromki și Golovschi, dacă românii ar fi făcut acolo săpături, ar fi fost deshumați un număr mai mare de oseminte decât și-au găsit până acum locul de veci la Rossoșka, din totalul de 78 de localități încrustate pe plăci... Regretabil și faptul că mulți români din țară, care au avut rude ce s-au prăpădit în acele locuri, nu sunt informați privitor la existența acestui cimitir, un argument în plus pentru a ajunge la această cocluzie.

După vizita la Rossoșka am rugat taximetristul, să mă lase pe Colina Mamai la grandiosul memorial al ostașilor ruși, pe care îl mai vizitasem de două ori și, acolo din primele clipe am întâlnit o grupă de turiști, sportivi sau angajați ai unei companii din județul Prahova, toți îmbrăcați în același costum sportiv cu o denumire de firmă, inscripționată pe piept. Am reușit să-l întreb pe unul dintre ei de unde au venit, cu ce scop și de ce pe Colina Mamai, când la 27 de kilometri se află un cimitir al eroilor români căzuți în Bătălia de la Stalingrad? Tânărul a recunoscut că nimeni din întreaga echipă n-a auzit despre acest cimitir, că s-ar fi dus și într-acolo.

Pentru că în timpul vizitei mele la cimitirul din Rossoșka lipseau drapelele de stat ale Federației Ruse și României, am legat eu un Tricolor Românesc de ramurile salcâmul din stânga Crucii centrale a Cimitirului și cu asta mi-am luat rămas bun de la cei circa o mie de români care zac în cimitirul de-acolo. După o lună, însă, pe 29 septembrie privind știrea TVR de la o nouă reînhumare la Rossoșka, n-am văzut Tricolorul meu în salcâmul din cimitir și mă gândeam că poate a intrat pe acolo vreun cazac de pe Don și crezând că tricolorul dat fiind atât de asemănător cu al lor l-o fi luat acasă ca să-l pună la icoană... Poate în timpul curățeniei generale din cimitir din ajunul reînhumării din 29 septembrie 2017, Tricolorul lăsat de mine a fost aruncat împreună cu buruienile uscate de la intrarea în cimitir...
- Va urma -

Foto - Vasile Şoimaru
Grafica - I.M.

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.