Revista Art-emis
Cotul Donului - al patrulea pelerinaj (1) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Vasile Soimaru   
Duminică, 15 Iulie 2018 17:46

Cotul Donului 1În iulie 2009 am ascultat reproșurile a două românce din Caucazul de Nord, în primul din cele nouă sate locuite de români, în Moldovanskoie (altele fiind, Moldovanovka, Moldovka, Solonești, Ciobanovka ș.a)., precum că rămășițele pământești ale ostașilor români căzuți în luptele din acele locuri în anii 1942-1943, n-au fost adunate într-un cimitir, nu au niciun monument din partea conaționalilor lor vii, plugurile rusești și azi întorcând brazdele cu oase românești. A doua zi, după ce am auzit aceste informații înfiorătoare, am schimbat direcția programată, dinspre Vest, în Basarabia, unde mă aștepta familia mea, spre Est, la Cotul Donului. Acolo mă așteptau, după cum am constatat mai apoi, 158 de mii de oșteni români care s-au prăpădit în luptele din toamna anului 1942 - iarna lui 1943, și să mă conving dacă și acolo este aceeași situație ca cea descrisă de cele două românce din Caucaz. După un drum de 700-800 de kilometri, cu o Toyotă la a doua tinerețe, trecând în grabă prin Rostov pe Don, prin stanițele Morozovskaya și Kalaci-pe-Don, prin nordul Câmpiei Calmuce și prin sudul Cotului Donului, pe fostele poziții ale Armatelor, a 3-a și a 4-a, române, am ajuns și m-am convins. Nicio deosebire, niciun cimitir, niciun monument românesc, nici măcar o cruce aruncată de vreun român din avioanele Pactului de la Varșovia! De parcă în acele locuri n-a călcat picior de ostaș român în cel de-Al Doilea Război Mondial și n-a căzut niciunul din ei în Bătălia Stalingradului.

În alte locuri pe unde au mai luptat ostașii români până la granița cu fosta U.R.S.S., la Odesa, în Crimeea, Doneț, Harkov, Izium ș.a. fusesem mai devreme, înainte de 2009. Cunoșteam deja situația, la fel de oribilă, unde mă sufocam când mergeam pe fostele drumuri estice ale celor două Armate Române și nu întâlneam în cale nici un însemn că acolo s-au prăpădit, conform datelor publicate de acad. Dinu C. Giurescu, 624.540 de ostași români... Pe întinsurile fără de sfârșit unde trebuia să le văd pe ale noastre întâlneam doar monumente ale ostașilor sovietici, dar și tancuri, tunuri, avioane, katiușele rusești, ridicate sus pe postamente.

În acele clipe îmi aminteam de cimitirele ostașilor sovietici inaugurate prin toată Basarabia și România, prin alte state pe unde au mai trecut sovieticii, până la Berlin, ca s-o elibereze, de fapt ocupând-o și bolșevizând o bună parte din ea pentru patru-cinci decenii mai departe.

Am călătorit și prin locurile bătăliilor de pe Frontul de Vest, unde am văzut o cu totul altă situație în acest sens și unde am găsit cimitire românești bine proiectate și bine îngrijite, de exemplu, cel de la Brno, în Cehia, sau cel de la Zvolen, în Slovacia.Multe doream să fac pentru a urni din loc carul indiferenței noastre proverbiale, să țip la deal de sat, ca să trezesc românimea, „din somnul cel de moarte", în care s-a adâncit de-a binelea după pierderile suferite pe Frontul de Est. Oricine ştie bine că mai fiecare familie românească a pierdut pe cineva acolo: un soț, un tată, un frate, un unchi, un văr, o rudă mai îndepărtată... Dar am găsit puteri în mine ca să tac și să fac, să mă pregătesc pentru alte bătălii care bănuiam că vor avea loc și nu vor fi ușoare...

În august 2012, am fost pentru a doua oară în nordul Cotului Donului, în satele din raioanele Kletskii și Serafimovici, apoi și în satele din Sud, din raioanele Surovikino, Kotelnikovo, Kalaci-pe-Don, la Volgograd ș.a. Tot atunci am instalat prima cruce din niște crengi uscate cu tricolor, pe dealul deasupra staniței Kletskaya, pe înălțimea 169,4m plină de sânge românesc vărsat acolo în septembrie-noiembrie 1942.

Tot atunci mi-am dat seama că în subsolul acelei stepe zac de 3-5 ori mai mulți români decât azi cazacii care trăiesc deasupra lor și am jurat eroilor români care se aflau sub piciorele mele că nu-i voi uita și nu-i voi trăda niciodată orice s-ar întâmpla cu mine sau... cu rămășițele lor pământești. Și nu spun doar cuvinte frumoase. În septembrie 2013 am repetat aceste drumuri împreună cu preotul Viorel Cojocaru de la Mitropolia Basarabiei, iar la sfârșitul unei zile cu ploaie rece de toamnă, pe data de 27 septembrie, la cinci kilometri de fostul cătun Gromki și opt kilometri de stanița Kletskaya, lângă șoseaua care leagă stanița de cea mai apropiată stație de cale ferată, Surovikino, am instalat pe o altă înalțime cunoscută din hărțile anului 1942, de 166,2m, o nouă cruce cu tricolor și o coroană de flori artificiale, de această dată aduse de la Chișinău. Părintele Cojocaru a „oficiat" un modest parastas în amintirea ostașilor români care zac în acel pământ. Pe cruce am inscripționat următorl text din ...14 cifre: „19.11.1942: 150.000" (atunci încă nu știam de numărul oficial al pierderilor Armatei Române de 158.000... de ostași).

În august 2017 cînd mai rămâneau încă trei luni până la împlinirea a 75 de ani de la începutul Bătăliei Stalingradului, am mai făcut o escală, un nou pelerinaj, al patrulea, începând cu vara anului 2009, la Volgograd, Rossoșka, Cotul Donului. Apoi am mers și în regiunea Voronej, pe urmele Armatelor, a 2-a maghiare, în care majoritatea ostașilor nu erau unguri, și a 8-a italiană, în care toți ostașii erau italieni.

Doream să mai vizitez odată acele tragice locuri pentru toate părțile participante la Bătălia dată, în cel de-Al Doilea Război Mondial. Pregăteam pentru 18-19 noiebrie 2017 la Chișinău o Conferință Științifică Comemorativă: „75 de ani de la participarea Armatei Române la Bătălia de la Cotul Donului. Eroism, Jertfă, Trădare", dar visam totodată să inaugurez la Chișinău și o Troiță închinată eroilor de la Don. Credeam că ar fi bine să mă mai treacă odată fiorii mergând pe urmele Armatelor Române și să vizitez și Cimitirul ostașilor români de la Rossoșka, să ajung, însfârșit, la Gromki, Golovski, Perelazovski ș.a., peste care rușii au aruncat în dimineața zilei de 19 noiembrie 1942, primele sute de tone de rachete Katiuşa, îndreptate de pe capul de pod Kletskaya, Raspopinskaya și Serafimovici și alte obiective de pe hărțile topografice militare. Erau locuri pe care n-am reușit să le vizitez altă dată din cauza condițiilor meteo sau a lipsei de timp, dar și a inexistenţei căilor de acces la acele locuri tragice. Mai aveam și-un angajament față de un Om drag mie și basarabenilor mei, dl Radu Theodoru, General de Flotilă Aeriană, veteran de război, de 94 de ani, căruia i-am promis să-i aduc de la Gromki o cutie de pământ îmbibat cu sângele ostașilor români care au căzut acolo în primele zile a contraofensivei sovieticilor și a Operațiunii „Uranus".

Pentru că la Cotul Donului de această dată era un timp favorabil am reușit să ajung însfârșit pe teritoriul fostelor cătune Gromki și Golovski, actualelor Perelazovski, Jirkovski, Bolșaia Osinovka, Verhne Cerenskii, Ivanușenskii, Ievstratovskii etc., apoi și mai la Est, la Perekopskaia și la Mănăstirea Kremenskaya. Fericit că am văzut cele trei foste capuri de pod unde și azi mai funcționează podurile plutitoare de la Raspopinskaya, de la Novo și Starogrigorievskaya, de la Sirotinskaya. Datorită acestora, rușii ajutați de americani, au reușit în câteva luni să-și înarmeze unitățile de pe malul drept al Donului și să distrugă Armata a 3-a Română ș.a.

Am fotografiat atunci imagini ale stanițelor și cătunelor căzăcești de azi pe care le-am înveșnicit într-un viitor album întitulat: „Cotul Donului în imagini de ieri şi de azi", imagini pe care le-au văzut ostașii români înainte de a închide ochii pentru totdeauna...

Pentru că de această dată vremea era favorabilă, trecând prin văgăuna Solomakovka - afluient al râului Kurtlak -, am descoperit în inexistentul azi hutor Gromki, fostul cimitir cu câteva cruci și morminte, probabil ale ultimilor cazaci care au supraviețuit până la dispariția deplină a cătunului. Acolo am reinstalat crucea mea din anul 2013, pe o altă înălțime cunoscută, de 169,1m, cu un nou Tricolor, mai mare, cu un colac de la Chișinău și două lumânări aprinse pentru câteva minute.

De la Rudkino-Voronej, speram să filmez și să aduc acasă întreaga listă a ostașilor din Armata a 2-a maghiară înmormântați la Rudkino-Voronej, printre care, conform datelor profesorului Raoul Șorban, majoritari erau românii din Ardealul ocupat în septembrie 1940 de către armata horthystă.

Parțial, am reușit și am revenit acasă cu mult mai multe informații față de alte călătorii în acele locuri, chiar dacă de această dată am călătorit cu cinci avioane și cu patru taximetre pentru care n-am cheltuit mai mult față de călătoriile cu propriul automobil din anii precedenți. Printre alte informații utile viitorilor turiști în acele locuri le pot împărtăși părerea mea: în călătoriile cu automobilul prin Ucraina și Rusia doar pentru zisele „amenzi" fără chitanțe plătite direct polițiștilor de la intersecțiile de drumuri cheltuiești la fel de mult cât pentru benzină, chiar dacă-i mult mai ieftină decât în România. Și un sfat pentru turiștii care vor merge la meciurile din Volgograd ale Campionatul Mondial la fotbal, dar și la Cimitirul din Rossoșka, dar poate și la cel mai dureros loc al Tragediei Române de la Cotul Donului: zburați cu avioanele pentru că nici companiile rusești, nu mai folosesc avioanele lor, ci mai mult Boeing-urile americane și Airbus-urile franceze.
- Va urma -

Foto - Vasile Şoimaru
Grafica - I.M.

Notă: Fragment din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

footer