Cât ne priveşte pe noi, studenţii cu probleme, pe mai multe file din Dosar există rezoluţia care dispune: „Avertizarea în prezenţa factorilor educaţionali". Era menţionat şi faptul că acţiunea era aprobată de către tov. Gârbea Augustin, prim secretar al Centrului Universitar Bucureşti. „Avertizarea" era o procedură simplă şi ni s-a aplicat, din câte îmi amintesc, de două ori. Eram chemaţi în biroul rectorului. Rectorul (era un matematician important, membru al Acadmiei Române, se numea Dumitru Ciucu) stătea în picioare, iar securistul care răspundea de Universitate, maior Marian Ureche, stătea pe scaunul rectorului, fiind vizibile şi în acest fel raporturile ierarhice reale. Rectorul ne sfătuia cu duhul blândeţii ca se ne băgăm minţile în cap, să ne gândim la viitorul nostru, la o carieră, că altfel el va fi nevoit să ne exmatriculeze etc. Iar securistul ne înjura şi ne ameninţa cu puşcăria. Pe urmă eram lăsaţi în pace aproximativ o jumătate de an, timp în care eram urmăriţi îndeaproape, să se vadă rezultatele „avertizării".

Lucrurile au luat o întorsătură urâtă pe când eram în anul IV de facultate, adică în toamna anului 1977 şi prima parte a anului 1978. Originea acestor gesturi se afla tot într-o acţiune a lui Paul Goma de prin 1956. Despre ce era vorba? În toamna anului 1956 a avut loc binecunoscuta mişcare antisovietică şi anticomunistă din Ungaria vecină. La începutul lunii noiembrie 1956, trupele sovietice au invadat Ungaria şi au măcelărit mii de budapestani. În România... nimic! Pe atunci Paul Goma avea 21 de ani şi era student în anul II la Litere în Bucureşti. A încercat să iniţieze în mediul studenţesc o mişcare de solidaritate cu „revoluţia" din Ungaria şi de condamnare a crimelor sovietice comise în Ungaria. Nu a reuşit însă să adune pe nimeni în jurul lui. Pe filiera UniunII Tineretului Muncitor (U.T.M.), precursoarea U.T.C.) studenţilor noştri li s-a transmis să stea liniştiţi la locurile lor. Paul Goma era exasperat că nu poate să facă nimic. Eu cunosc toate aceste detalii din scrisorile pe care Goma le-a trimis unor colegi în care avea încredere, scrisori pe care am reuşit, în parte, să le citesc în original în manuscris, via Cezărică). Atunci Paul Goma a comis un gest menit să şocheze şi să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă: s-a dus la sediul U.T.M. de la Universitate şi şi-a predat carnetul de U.T.M.-ist! Cu alte cuvinte, Paul Goma a anunţat că îşi dă „demisia" din U.T.M., deoarece U.T.M.-ul român nu a luat atitudine împotriva reprimării sângeroase a tineretului din Ungaria. Numai că... din U.T.M., la fel ca din U.T.C. şi P.C.R., nu exista ieşire prin demisie, ci numai prin excludere, urmată de regulă de puşcărie.

La foarte scurtă vreme, la doar câteva zile, Goma a fost „judecat" mai întâi de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti, a fost exmatriculat, apoi judecat de către „Justiţia" română. A fost găsit vinovat de „tentativă de organizare a unor manifestaţii ostile" şi a primit ceva ani de puşcărie, urmaţi de „domiciliu obligatoriu" în Bărăgan. Douăzeci de ani mai târziu, în 1977, când a iniţiat Mişcarea pentru respectarea Drepturilor omului în România, Goma a fost din nou arestat şi, după o detenţie la Securitate de câteva luni, a fost expulzat din ţară, fără să mai revină vreodată în România. Însă ideile lui nu au putut fi expulzate odată cu el.

Ideea auto-excluderii din U.T.C. a prins din nou, în anul 1977, după expulzarea lui Goma din ţară, furnizată fiind de către acelaşi Cezărică. În toamna anului 1977 şi primăvara lui 1978, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti s-au întâmplat nişte evenimente stranii, desprinse parcă din proza lui Mihail Bulgakov. În primul rând, când am revenit la cursuri după vacanţa de vară, în octombrie 1977, am aflat cu stupoare că Facultatea noastră se desfiinţează. Mai precis, Facultatea de Filosofie (cu secţiile Filosofie, Sociologie, Pedagogie şi Psihologie) se desfiinţa, fără să mai aibă statutul de Facultate de sine stătătoare, şi devenea o Secţie a Facultăţii de Istorie, numită Secţia Filosofie-Istorie, destinată să pregătească exclusiv cadre didactice pentru învăţământul preuniversitar. Toţi studenţii existenţi au fost trecuţi automat la noua Secţie Filosofie-Istorie. Specializările tradiţionale: Sociologie, Psihologie şi Pedagogie dispăreau pur şi simplu. De asemenea, dispăreau şi... foarte multe norme didactice, deci şi cadre didactice.

Profesorii noştri erau profund nemulţumiţi, dar totodată şi suficient de laşi, ca să nu iniţieze ei înşişi o mişcare de protest. Părea clar că acei profesori care vor îndrăzni să zică ceva oficial, vor fi primii care vor fi daţi în „reducere de activitate". În schimb, ei au simpatizat şi au încurajat discret protestul nostru, al studenţilor, concretizat într-o grevă de vreo două săptămâni, despre care bineînţeles că nu s-a aflat nimic în România. Singura revendicare, care a fost soluţionată în favoarea studenţilor după grevă, a fost aceea ca pe diplomele de licenţă să le fie inscripţionate specializările pe care le-au făcut în anii I - III, deci să nu se scrie că au absolvit Filosofie-Istorie, ci că au absolvit Sociologie, Psihologie etc. Era vorba, în fond, de atestarea specializării pentru viitor. Această inscripţionare s-a respectat, dar numai la promoţia 1978. În schimb, protestele unor studenţi au fost reluate puţin mai târziu, într-o cu totul altă formă. Au urmat, la sugestia lui Cezărică, auto-excluderi din U.T.C.

Auto-excluderea din U.T.C. a fost iniţial o treabă extrem de simplă. Studenţii din 1977 nu mai aveau aceeaşi problemă ca şi Paul Goma în 1956 şi, bineînţeles, nici riscurile nu păreau la fel. Dar Cezărică a găsit un mod ingenios de a motiva gestul. Studentul în cauză mergea la sediul A.S.C. pe Universitate, care se găsea cu un etaj mai jos de Facultatea de Filosofie. Acolo erau, în afară de asistentul Iorgovan de la Drept, mai mulţi şefi şi persoane în civil, despre care nu ştia nimeni cu ce se ocupă. Studentul-candidat la auto-excludere avea asupra sa două „documente", carnetul de membru U.T.C şi Statutul U.T.C. Dădea politicos bună ziua şi apoi, cu o naivitate bine simulată, spunea că are o nedumerire. Scotea din buzunar Statutul U.T.C. şi citea prima frază. Îmi amintesc perfect, în această frază se spunea că „U.T.C. este o organizaţie revoluţionară de tineret...", bla, bla, bla. Studentul zicea că el, personal, nu a făcut nimic „revoluţionar" la viaţa lui şi de aceea înţelege să demisioneze din U.T.C, să nu mai rămână în această organizaţie pe post de impostor. Scotea carnetul de mebru U.T.C., îl punea binişor pe masă şi, cu puţin noroc, putea să iasă repede pe uşă afară, în scurtul moment de stupoare care urma.

Nu s-au autoexclus mai mulţi deodată, ci dimpotrivă, cât mai rar, apărea câte un candidat la auto-excludere abia la câte două-trei săptămâni, chiar o lună. Partidul şi ASC-ul pe Universitate erau în fierbere, iar atmosfera asta trebuia întreţinută, prelungită, exploatată şi intensificată, cuţitul trebuia răsucit în rană cât mai mult. Astfel, auto-excluderile s-au derulat pe mai multe luni, între noiembrie 1977 - aprilie 1978. Nu mai ţine minte exact cine a fost primul student care s-a autoexclus din U.T.C., mi se pare că a fost Dorin Necşuliu de la Sociologie. A urmat Teişanu, apoi Negrescu, Kelemen, mai la urmă Horj Viorel - şi am impresia că au mai fost şi alţii, al căror nume îmi scapă mie acuma. Eu nu m-am auto-exclus din U.T.C. şi nici nu am avut de gând să o fac, aveam altă părere, eram convins că acest lucru nu rezolvă practic nimic şi că există şi alte acţiuni, mai subtile, pe care le poţi face dacă vrei să lupţi împotriva sistemului. De exemplu modelul soldatului Swejk, pe care l-au adoptat cehii după invazia sovietică din 1968, mi se părea chiar o soluţie rezonabilă.

Partidul şi Securitatea din Universitate au considerat că trebuie să intervină ferm şi eficient. Aceştia, de la Partid şi Securitate, credeau că auto-excluderile din U.T.C. au loc din cauza desfiinţării Facultăţii şi transformarea ei într-o Secţie a Facultăţii de Istorie, de aceea îi bănuiau de complicitate cu noi chiar pe unii dascăli. A apărut în Facultate unul de la Partid care se numea Ienciu, un individ mai în vârstă, uscat şi cu mustaţă, sinistru, cu accent basarabean ca un acuzator de prin anii '50. Acesta a început să vorbească brutal cu profesorii şi să-i ameninţe (am aflat acest lucru mult mai târziu de la profesorul Mircea Flonta). Când profesorii au negat orice implicare, tov. Ienciu le-a cerut ca să dovedească acest lucru prin intensificarea activităţii de prevenire a acestor „evenimente" (aşa se numeau atunci auto-excluderile din U.T.C. printr-un eufemism activistico-miliţienesc). Profesorii trebuiau să vorbească cu studenţii, să facă presiuni asupra lor ca să nu se mai auto-excludă. Profesorii urmau să fie evaluaţi după cum vor reuşi să stăvilească sau nu valul de „evenimente", vor rămâne sau vor fi daţi afară de la catedră, în funcţie de capacitatea lor de a pune capăt auto-excluderii studenţilor din
U.T.C.

Şi într-adevăr, profesorii au făcut demersuri în acest sens. Mai întâi, presupun cu ajutorul „organelor", s-a făcut o listă cu studenţii care puteau fi bănuiţi că ar fi în stare să se auto-excludă, ceea ce a dus la un climat greu suportabil de suspiciune. Apoi, câte un profesor, uneori mai mulţi, au stat de vorbă cu fiecare dintre noi în particular, ca de la om la om. De mine, de exemplu, s-au ocupat asist. dr. Dan Potolea şi lect. dr. Petre Bieltz, celebrul profesor de Logică, cu care ulterior am devenit prieten. Scopul final al discuţiilor era să ni se smulgă o promisiune, cum că nu o vom face, că nu este vorba doar de o problemă a noastră, că este în joc însuşi viitorul Facultăţii. Studenţii care nu păreau convingători în promisiuni, erau chemaţi pentru prelucrare şi la Biroul Organizaţiei de Bază (B.O .B.). La şedinţa B.O.B. la care am fost convocat pentru „discuţii individuale", eu am fost atacat vehement de către un lector de la Doctrine Politice, Mihail Pişcoci, şi ceva mai puțin vehement de către o colegă de promoţie, care era acolo ca reprezentantă a studenţilor, după „revoluție" ajunsă profesor universitar la S.N.S.P.A. Mihaela, colega mea, zicea că e adevărat că nu este aşa cum a zis Leibniz, că am trăi în cea mai bună lume cu putinţă (deci ar fi cumva de înţeles să avem şi motive de nemulţumire), dar că noi, comuniştii, ne străduim să facem o lume mai bună. În schimb Pişcoci striga la mine că eu „duc o existenţă formală în sânul partidului".

Atunci am băgat mâna în buzunarul interior al sacoului cu un gest studiat şi am ezitat câteva secunde apăsătoare, apoi mi-am scos batista din buzunar şi m-am şters pe frunte. Lumea a răsuflat uşurată, nu s-a mai produs încă un „eveniment", iar profesorul Alexandru Boboc ne-a anunţat repede că şedinţa s-a terminat. Şi, cu toate acestea, auto-excluderile au continuat, într-un fel de euforie înrudită cu inconştienţa.

La A.S.C. se petreceau atunci scene de un comic grosolan, indicibil. Dacă deschideai uşa şi spuneai că eşti de la Filosofie, activiştii intrau în panică. Te înconjurau şi te conduceau imediat afară şi abia după aceea te întrebau ce pofteşti, ca să nu se mai înregistreze ei cu un „eveniment". Au fost cazuri în care cel care voia să se auto-excludă (a fost vorba, mi se pare, în cazul lui Horj Viorel) a intrat în sediu şi a scos din buzunar statutul U.T.C. şi carnetul, dar nu a mai apucat să spună poezia cu „organizaţia revoluţionară", că i s-au îndesat documentele înapoi în buzunar şi a fost împins pe uşă afară. Sau, dacă erai unul dintre cei bănuiţi că ai urma la rând la auto-excludere şi te plimbai puţin prin faţa uşii de la sediul A.S.C. (aşa cum am făcut-o și eu în câteva rânduri), oamenii din sediu se încuiau pe dinăuntru cu cheia ş.a.m.d.

Aici nu pot spune mai mult despre „evenimente", adică despre auto-excluderi, pentru că acestea nu au fost consemnate ca atare în Dosarul de urmărire. Explicaţia este că D.U.I. „Horia" a fost închis pe data de 4 oct. 1977 (vezi fila nr. 45), iar „evenimentele" au survenit la o lună - două după aceea. Nu ştiu dacă s-a deschis alt D.U.I. şi cum au fost consemnate auto-excluderile de către „organele abilitate". Important este însă modul în care au fost reprimaţi de către Securitate actorii „evenimentelor". Simplu, atitudinea oamenilor faţă de U.T.C. a fost sancţionată ca infracţiune de drept comun, mergând pe Legea care combătea parazitismul social.

Pe 5 noiembrie 1976 a fost dată de către Marea Adunare Naţională a lui Ceauşescu Legea nr. 25/1976 privind încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte de muncă, o lege prin care dreptul la muncă devine de fapt o obligaţie sancţionabilă penal. În rezumat, această lege prevedea că orice persoană care a împlinit 16 ani, nu urmează o formă de învăţământ şi este aptă de muncă, are obligaţia de a se înscrie la Direcţia pentru muncă, pentru a solicita un loc de muncă. Prezentarea la locul de muncă repartizat devenea obligatorie (art. 7 din Legea nr. 25/1976). În cazul în care persoana refuză, ea va putea fi obligată printr-o Hotărâre judecătorească să presteze muncă timp de un an pe un „şantier de interes naţional" (prin care lumea înțelegea de fapt Canalul), iar Judecătoria va soluţiona cauza în termen de maximum 10 zile, adică în procedură de urgenţă. În caz de sustragere de la executarea Hotărârii judecătoreşti, persoana va fi plasată într-un „Centru de reeducare" (art. 9). Imediat după apariţia acestei Legi, toată presa controlată de partid a început o amplă campanie de combatere a ceea ce s-a numit atunci „parazitismul social".

Personal, cred că această lege avea o ţintă specială şi un scop ascuns. Ceauşescu a reluat lucrările la Canalul Dunăre - Marea Neagră, unde avea nevoie de multă forţă de muncă, dar nu voia să folosească deţinuţi, treaba asta ar fi evocat în mentalul comun perioada odioasă din anii '50. Aşa că a dat mai întâi Legea care sancţiona parazitismul social, după care a dat o amnistie de mari proporţii în rândul puşcăriaşilor de drept comun. Atunci, sub pretextul evident demagogic al „umanismului socialist", au fost eliberaţi peste două treimi din numărul total al deţinuţilor din România, undeva între 35.000 - 40.000 de puşcăriaşi. Au mai rămas „înăuntru" doar cei condamnaţi pentru omor, tâlhărie, viol şi delapidare de la 50.000 lei în sus. Atunci, în primăvara anului 1977, au fost desfiinţate pur şi simplu, din lipsă de clienţi pentru cazare, mai multe penitenciare, printre care şi celebra fostă închisoare politică din Sighet, care a devenit depozit de mărfuri pentru I.C.R.A. Amnistiaţii au fost lăsaţi să zburde în libertate timp de vreo lună, un fel de „concediu", timp în care infracţionalitatea măruntă a crescut exponenţial, după care au început să fie strânşi de către Miliţie, bob cu bob, în calitate de paraziţi sociali şi „repartizaţi în muncă" la Canal.

Studenţii de la Filosofie care s-au auto-exclus din U.T.C. au fost trataţi la fel, ba chiar mai rău decât foştii puşcăriaşi amnistiaţi. În primăvara anului 1978, studenţii care, cu toate presiunile exercitate asupra lor, nu şi-au luat înapoi carnetul de membru UTC, au fost exmatriculaţi din Facultate, după care, cam după două săptămâni, au fost căutaţi spre a fi arestaţi ca „paraziţi sociali", întrucât nu urmau o formă de şcolarizare şi nici nu aveau loc de muncă. Nici nu li se mai oferea loc de muncă la Canal, ci erau arestaţi, judecaţi cu uşile închise în procedură de urgenţă, fiind cadorisiţi pentru început cu câte şase luni de închisoare cu executare în penitenciar, deoarece „centrele de reeducare" prevăzute de lege nu erau încă amenajate şi nici nu au mai fost înfiinţate niciodată. Într-un fel, studenţii auto-excluşi din U.T.C. au ocupat în puşcărie unele locuri rămase libere prin amnistierea adevăraţilor infractori.

În primul rând, a fost găsit şi rearestat Cezărică. Apoi, din câte îmi amintesc, a fost arestat Dorin Necşuliu, auto-exclus din U.T.C. şi exmatriculat din Facultate. Necşuliu avea deja un loc de muncă, era paznic de noapte pe la ceva intreprindere, dar a fost dat afară din serviciu, desigur la intervenţia Securităţii, pentru a putea fi arestat. Motivul invocat a fost că postul era prevăzut ca fiind dotat cu armă de foc, i s-a cerut încă o dată cazierul, iar lui Necşuliu nu i s-a mai eliberat cazier judiciar, practic fără nici o explicaţie. Teişanu avea şi el loc de muncă, tot ca paznic de noapte, şi el a fost dat afară în acelaşi fel ca şi Necşuliu, dar nu a mai putut fi găsit de Securitate pentru a fi arestat, de parcă ar fi intrat în pământ. Meluş Negrescu, un viitor important compozitor, şi el auto-exclus din U.T.C., şi-a găsit repede loc de muncă pe un şantier, ca salahor şi momentan a fost lăsat în pace dar, din câte ştiu eu, a fost şi el arestat ceva mai târziu. Starea de spirit începea să semene tot mai mult cu „revoluţia culturală" din China anilor '60, când cei mai mari intelectuali şi artişti ai ţării au fost trimişi să lucreze în agricultură.

Andrei Kelemen a fost internat, pe bune, într-un spital de psihiatrie. În fine, Horj Viorel a reuşit să se angajeze repede, dar nu oriunde. Pe atunci, în mod legal nu putea fi nimeni angajat în Bucureşti, dacă nu avea domiciliul stabil în Bucureşti, adică dacă nu avea buletin de Bucureşti. Se făceau inclusiv căsătorii formale, pentru a obţine buletin de Bucureşti. Exista totuşi o firmă care te angaja fără să te întrebe de buletin, aceasta era Intreprinderea de Salubritate Bucureşti. De unde se vede încă o dată că viaţa bate imaginaţia, un fost student la Filosofie în anul IV s-a angajat la Salubritate, nu putem spune pe post de „gunoier" pentru că pe legitimaţia lui scria „însoţitor transport", asta mai-nainte ca Marin Preda să fi publicat celebra lui carte „Cel mai iubit dintre pământeni".

Cezar Mititelu, liderul şi mentorul grupului, a fost arestat prima dată în aprilie 1977, din camera 443 a căminului „6 Martie", unde stătea la taclale cu mine, şi deţinut o vreme pentru anchetă, apoi a fost trimis cu domiciliul forţat la Bârlad. A părăsit domiciliul impus şi a revenit în Bucureşti, făcând acelaşi lucru ca şi mai-nainte, adică punând întrebări la fel ca și Socrate. La prima arestare nu a fost ţinut mult în detenţie, pentru că s-a luat decizia pedepsei cu domiciliu forţat, iar la a doua arestare, în mai 1978, când a fost internat abuziv la Psihiatrie - Spitalul penitenciar Jilava, a fost de asemenea eliberat după vreo lună, pentru că povestea lui a fost publicată pe larg într-un ziar francez care apărea la Paris („Libération", culmea, un ziar de stânga, oarecum pro-comunist).

Textul, semnat de Alexandru Monciu-Sudinski, citit şi la Radio „Europa Liberă" era intitulat „Un Diogène arreté" („Un Diogene arestat"), ceea ce îl definea cu exactitate. Apoi a fost re-arestat şi condamnat ca „parazit social" în toamna anului 1978, a executat pedeapsa - tot degeaba, nu s-a „cuminţit", nu a părăsit Bucureştiul, nu s-a angajat nicăieri şi nici nu a tăcut, ci şi-a continuat eroica şi ingrata misiune de pedagogie socială. Până la urmă, „organele" l-au lăsat în pace. A fost profesor fără catedră şi fără plată, fără a fi angajat nicăieri şi fără carte de muncă, a preferat să trăiască precum un vagabond, dar un vagabond de geniu, un spirit cu adevărat liber. Când s-a simiţit îmbătrânit şi slăbit, pe la 54 de ani a ales să se sinucidă, precum mulţi filosofi ai antichităţii, adică să moară tot ca om liber, confirmând în felul lui spusa celebră a lui Friedrich Nietzsche, că numai cine a trăit liber poate să moară liber, cine a fost liber să trăiască (Frei zu Leben), numai acela este liber și să moară (Frei zu Sterben).

Notă: Cezar Mititelu s-a născut la Drăgușeni, Galați și a copilărit la Bârlad, unde și-a făcut studiile medii. A fost student al Facultății de Istorie-Geografie a Universității din Iași între anii 1963-1966, după care a studiat la Facultatea de filosofie a Universității din București (1966-1973). După absolvirea facultății, Mititelu a refuzat să intre în câmpul muncii, în semn de protest față de realitatea economico-socială din Republica Socialistă România. A dus o viață de semi-vagabondaj, fără domiciliu fix, dormind pe la cunoscuți și întreținându-se din sumele de bani pe care i le dădeau aceștia. A început să aibă influență în rândul unor studenți ai Facultății de filosofie, care îl găzduiau în camerele lor din căminele studențești. În urma unor „abateri" ale unor studenți ai facultății de filosofie aflați sub influența lui, Mititelu a intrat, în aprilie 1976, în atenția Securităţii, ca propagator al unor concepții ostile politicii statului și Partidului Comunist Român. În urma demisiei din U.T.C. a unor studenți ai aceleiași facultăți, în 1978, Mititelu a fost arestat și internat la secția psihiatrică a spitalului penitenciarului Jilava, oficial pentru a-i fi testată capacitatea de muncă. Scriitorul Alexandru Monciu-Sudinski, prieten al lui Mititelu, a declarat greva foamei în semn de protest și a alertat postul de radio Europa Liberă și organizația Amnesty International. Mititelu a fost eliberat, pe 18 mai 1978, după 32 de zile de reținere, fără a se lua alte măsuri împotriva lui, cu diagnosticul „apt de muncă". În februarie 1980 Mititelu a fost arestat din nou și condamnat la șase luni de închisoare contravențională pentru „parazitism social", în baza Decretului 153/1970. După ieșirea din închisoare a continuat să ducă același mod de viață, inclusiv după căderea regimului lui Ceaușescu. S-a sinucis în 1999[3].

-----------------------------
[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Mititelu