Revista Art-emis
Istoria primului control administrativ al populației României Întregite din 24 aprilie - 5 mai 1927 (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Miercuri, 27 Iunie 2018 13:18

Control administrativ 1927-4Hotărârea de efectuare a controlului general statistic al populației României a fost adoptată într-o situație complexă, urmărindu-se imperativul aflării numărului real al populației României Întregite și având, totodată, o legătură directă cu problema imigrării și infiltrărilor ilegale de populație produse după 1918, pe de o parte, precum și cu valul de emigrare atestat în Basarabia la mijlocul anilor '20, ca urmare a unor ani secetoși „și sub instigația agenților de emigrare din America de Sud și a altor instigatori"[73]. Astfel, cu doar trei săptămâni în urmă (2 martie 1927), Ministerul de Interne, luând act de rapoartele organelor respective de control, din care rezulta că „numeroși străini mișună prin țară fără documente de călătorie și fără a poseda bilete de liberă petrecere", dorind să afle numărul lor și conformându-se dispozițiilor stipulate în legea controlului străinilor și în regulamentul ei de aplicare, a decis că „toți străinii intrați în România fără documente de călătorie (pașapoarte sau certificate de călătorie) de la data de 1 Decembrie 1918 până în prezent, ca și cei care nu au primit bilete de liberă ședere în țară, sunt obligați ca în termen de 15 zile să se prezinte personal, cei din oraș șefului brigăzii sau serviciului de siguranță local, iar cei din comunele rurale, postului de jandarmi"[74].

Străinii vizați în dispoziția Ministerului de Interne din 2 martie 1927 urmau să prezinte, în termenii fixați, „orice fel de acte ce-ar avea, cu care să-și poată stabili identitatea (acte de starea civilă, naștere, de botez etc., buletine de populație, chitanțe de contribuție, certificate de școală etc.). Cei care nu s-ar fi prezentat în termenul indicat, urmau să suporte sancțiunile prevăzute de lege. Sancțiunile se aplicau inclusiv „proprietarilor sau uzufructuarilor de case, locatari principali sau însărcinaților lor de afaceri care dau cu chirie case, apartamente sau odăi, ca și oricărui particular care găzduiește un străin de categoria de mai sus, dacă vor tăinui sau vor împiedica prezentarea acestora și nu vor încunoștința autoritățile de mai sus despre prezența străinilor de care este vorba, fie ei membri de familie, servitori, lucrători, amploiați, care conlocuiesc cu ei sau lucrează în stabilimentele ori întreprinderile lor"[75]. Străinii care se prezentau și depuneau actele cerute de autorități, obțineau în schimb o adeverință ce servea ca justificare la biroul controlului străinilor din localitate. Cu referire la imigrările și infiltrările ilegale de populație, este un fapt notoriu, că evenimentele sociale sau politice pot provoca mari deplasări de populație în anumite țări, de unde aceasta se refugiază în masă și se stabilește în țările limitrofe. Depinde de organizarea și legislația acestor țări dacă năvălitorii sunt încetățeniți și naturalizați fără restricții deosebite sau, oferindu-li-se o anumită perioadă de timp, sunt repatriați ori direcționați în țările de destinație. Argumentul care determină politica statului față de imigranți este, în primul rând, de ordin etnic și doar apoi de ordin economic[76].

În pofida numeroaselor declarații ferme de a stăvili imigrarea populației străine în noile teritorii[77], toleranța nejustificată manifestată de Statul Român a condus la aceea că frontiera sa estică a suportat, în perioada imediat următoare actului Unirii din 1918, „o invaziune de elemente care, prin structura lor socială și prin îndeletnicirea lor economică, nu numai că nu au putut contribui la armonizarea profesiunilor și ramurilor de producție ale țării, ci, din contra, au sporit și mai mult haosul și n-au manifestat nici cea mai vagă tendință de a se încadra într-o situație echilibrată, spre care tindea societatea românească"[78]. Așa cum consemna Dr. Sabin Manuilă în această privință, „năvălirea nestăvilită și necontrolată a atâtor străini din Ucraina înspre Basarabia, Bucovina și Nordul Transilvaniei a însemnat, pentru blocul etnic al României, o suprapunere de elemente etnice străine și neasimilabile. Prin noii năvălitori a fost sporit numărul unor minorități etnice (ruși și evrei), refractare din punct de vedere etnic"[79].

Este de notat că statisticile acelei perioade nu au făcut o distincție clară între categoriile de „refugiați" și „populație flotantă", aceasta din urmă fiind definită în felul următor: „la locul ei de origine avea în bună parte ocupațiune, cu care își putea agonisi cele necesare traiului, (însă - n.n.) din cauza evenimentelor ultime a devenit în cea mai mare parte un element vagabond, care trăiește din stipendii, sau foarte mulți chiar căutând să profite de avutul altuia. Din această populație flotantă au fost recrutați în timpul din urmă o bună parte din escrocii internaționali, comuniști, anarhiști și criminali"[80]. Conform datelor Dicționarului statistic al Basarabiei (1923), doar între 1 ianuarie 1918 și 1 aprilie 1922, pe teritoriul Basarabiei au intrat din Ucraina și din Rusia sovietică peste 168.000 de refugiați, atribuiți de statisticile acelor ani la categoria „populației flotante"[81].

Imigrările pe teritoriul Noii Românii în primii ani după încheierea Primului Război Mondial s-au produs inclusiv sub forma unor infiltrări lente de populație de peste Nistru. Ele au avut loc atât pe căi legale, cât și, într-o măsură mult mai mare, pe căi clandestine[82]. Cadrul juridic al reglementării imigrărilor propriu-zise a fost creat prin instituirea unei comisii a migrațiilor pe lângă Ministerul Muncii și Asigurărilor Sociale, cu sarcina de a reglementa imigrările în vederea protejării muncii naționale ce se exercita în mod exclusiv de către autohtoni[83]. Acel organ decidea asupra cererii fiecărui individ care dorea să se stabilească în România, iar hotărârea era luată conform următoarelor criterii: a) dacă exista șomaj într-o anumită ramură de activitate, cererea era refuzată; b) în cazul inexistenței specialiștilor autohtoni într-o anumită branșă de activitate, erau admiși specialiștii corespunzători din rândul imigranților; c) se ținea seama și de concesiile cuprinse în textele unor convenții internaționale, la care Statul Român convenise să adere în acea perioadă[84].

La 20 aprilie 1925 a fost promulgată legea pentru reglementarea migrațiilor, prin care emigrarea și imigrarea erau declarate libere, fiind supuse unor restricții pe care interesele statului și ale populației le cereau[85]. Dacă la emigrare îngrădirile erau determinate, în principal, de starea materială a emigranților, la imigrare se stabilea un control mult mai riguros, interzicându-se intrarea în România a persoanelor incapabile de a munci, a celor fără profesie, a celor considerați periculoși pentru ordinea publică, siguranța statului și apărarea națională, aceștia din urmă nefiind admiși nici măcar prin tranzit pe teritoriul țării[86]. Cu toate acestea, tendința penetrării clandestine în România a rămas constantă, practic, pe întreaga durată a primului deceniu interbelic. Dr. Sabin Manuilă relata în această ordine de idei următoarele: „Am avut ocazia de a mă documenta în această privință, prin chestionarea celor însărcinați cu supravegherea frontierelor, precum și a organelor de siguranță ale Statului și, din informațiile pe care le-am cules, am putut să-mi formez convingerea că numărul celor care se stabilesc în țară pe cale nelegală, este mai mare decât al celor care solicită autorizarea legală" [87].

Intrarea pe teritoriul României, - în special în regiunile din Transilvania, Maramureș, Bucovina și Basarabia, - a unui important contingent de refugiați din Ucraina și Rusia sovietică ca urmare a stării de anarhie creată de bolșevismul rusesc a însemnat pentru grupul etnic românesc o suprapunere indezirabilă, deoarece năvălitorii nu au constituit un element fundamental al României Întregite, ci, dimpotrivă, au majorat numărul unor minorități etnice refractare ideii naționale românești. Este de remarcat că populația băștinașă minoritară, aparținând aceluiași grup etnic, a fost incomparabil mai loială ideii naționale de stat românesc față de populația năvălitoare, care nu s-a simțit atașată prin nimic de patria adoptivă pe care și-au ales-o[88]. Pe de altă parte, alcătuirea Noii Românii, ca structură socială și economică, din părți eterogene, impunea, mai ales în primii ani postbelici, un efort deosebit pentru omogenizarea vieții sociale și economice a noului organism statal. Or, acea invazie a elementelor străine s-a produs tocmai în acea perioadă, când România Întregită suporta perturbații serioase drept consecință a tendințelor de cristalizare a diferitelor ramuri de producție și activitate socială, când echilibrul interior era încă insuficient consolidat [89].

Ce atitudine permanentă și-a fixat statul român față de această masă de imigranți? - întreba dr. S. Manuilă. Și tot el menționa, cu reproș, că, în afară de câteva hotărâri, enunțate la anumite epoci, nu s-a stabilit nici o linie de conduită permanentă și susținută de către organele conducătoare ale statului, iar în ceea ce privește aplicarea măsurilor administrative care trebuiau luate, acestea au fost insuficiente și ineficiente, atât ca stabilitate, cât și ca executare practică[90]. Nu era cunoscută nici cel puțin proporția numerică a imigranților din Rusia și Ucraina pe teritoriul României, nu existau măsuri legislative suficiente pentru controlul acestei probleme și, de asemenea, nu exista un organ statal special, care să supravegheze, cu energie și vigilență, executarea măsurilor practice împotriva permanentizării acestor elemente[91]. Mai mult ca atât, au fost comise în acei ani o serie de abuzuri și fraude din partea autorităților, în special a celor județene, care „au făcut avere din legalizările făcute actelor persoanelor suspecte"[92], și a fost ignorată opinia publică basarabeană, care era de părere că „e necesar a se permite ziarelor să publice articole privitoare la banditisme, pentru ca societatea să dea guvernului sprijin pentru exterminarea bandiților"[93]. Evident, argumentul umanitarist a fost cel determinant atunci când conducerea statului a tolerat faptele extrem de grave ce s-au produs la granița de est și de nord a României. Însă filantropia, așa cum menționa dr. Sabin Manuilă, trebuia să aibă o limită. Ajutorarea celor ce sunt în mizerie nu este obligatorie decât până la limita la care cel care ajută își poate garanta propriile sale interese de existență. Or, depășirea acestei limite constituie un act de inconștiență[94].

În altă ordine de idei, decizia de efectuare a controlului administrativ al locuitorilor României a coincis cu momentul în care emigrarea unei părți a populației în special din sudul și centrul Basarabiei către cele două Americi atinsese o cotă maximă, devenind subiectul unei ample dezbateri atât în presa basarabeană, cât și în cea de peste Prut. În 1924-1925, mărturisea Boris Malski, autorul cunoscutei monografii sociologice despre satul Olănești, „când se făcea o intensă propagandă printre locuitori de a merge în America și a se stabili acolo, - primind pământ gratuit, - din multe sate basarabene au plecat locuitorii cu familii sau singuri, bărbați, peste ocean, de dorul pământului"[95]. „Țăranii din Basarabia, - titra ziarul Partidului Țărănesc din jud. Prahova, - părăsesc pământul lor, scumpa țarină pe care au crescut ei și au murit părinții lor și se duc departe, în Brazilia, peste mări și țări, visând o viață mai fericită și o lume mai dreaptă și mai bună. Ei vând tot ce au – și casă, și pământ pe prețuri de nimic și pleacă spre nesfârșit. Ce tragedie stăpânește sufletele țăranilor basarabeni, atât de mult legați de pământul pe care au crescut? Comunicatele oficiale rezultate din interpelările parlamentare învinuiesc Seceta și anumite Societăți străine de emigrare, care caută oameni de lucru în America"[96].

În acei ani s-a produs, așa cum aprecia ministrul Agriculturii și Domeniilor Ion Mihalache (martie 1929), nu doar un exod al țăranilor, ci ceva mult mai grav: „necesitatea în care s-a văzut guvernul să examineze organizarea exportului de brațe, care n-are ce face în țară la noi"[97]. Nichifor Crainic, la rândul său, a definit acei ani „epoca faimoasei afaceri a pașapoartelor", constând din părăsirea satelor de țărani români, care erau expediați tocmai în Brazilia, și popularea acelorași sate cu populații minoritare[98]. Era ceea ce prof. Aurelian Bondrea numește „dezrădăcinare" - fenomen al plecării (cu părăsire definitivă ori provizorie) migrantului însoțit de pierderea rădăcinilor pământului natal[99]. În paralel și concomitent cu dezrădăcinarea, se derula în ritmuri accelerate și „desțărarea", inclusiv migrațiile alternative - plecări cu întoarceri repetate cum ar fi specializările afară din mediul natal (preponderent rural) sau afară din țară. Desțăratul, afirmă Aurelian Bondrea, „este un migrant care nu-și pierde rădăcinile pământului natal niciodată, așa cum se întâmplă dezrădăcinatului. Aceasta este principala diferență între cele două tipuri de migranți. Unul, „desțăratul", își păstrează încă rădăcinile, celălalt, „dezrădăcinatul", și le smulge"[100]. Ilustrând fenomenul desțărării în Basarabia interbelică, cunoscutul etnolog Petre Ștefănucă menționa că, după 17 ani de la reforma agrară (1936), loturile de împroprietărire se fărâmițaseră într-atât, încât nu mai puteau să hrănească, așa cum se cultiva pământul, nici măcar pe membrii familiei. În consecință, „prisosul de brațe de la sate apucă drumul orașelor. Fiindcă orașele basarabene n-au nici o industrie mai dezvoltată, brațele libere se îndreaptă spre orașele din Vechiul Regat cu industrii dezvoltate, cum sunt: Galații, Iașii, Cernăuții, Brăila, Ploeștii și București. Există un întreg exod al proletariatului rural din satele basarabene spre orașele industriale de dincolo de Prut, nu numai în anii de secetă sau numai din sudul Basarabiei, ci din întreg cuprinsul provinciei și în toți anii"[101].

Grafica - I.M.

-----------------------------------------
[73] Petre Cazacu, Zece ani dela Unire. Moldova dintre Prut și Nistru 1918-1928, Tipografia ziarului „Universul", București, F.a., p. 15.
[74] Controlul străinilor. Noile dispoziții ale Ministerului de Interne, în „Dimineața", anul XXIII, nr. 7274, miercuri 2 martie 1927.
[75] Ibidem.
[76] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X/95 bis/1932, fila 9.
[77] Arhiva Națională a Republicii Moldova (A.N.R.M.), fond 723, inv. 1, dos. 22, fila 30.
[78] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X/95 bis/1932, fila 10; Société des Nations. Conférence Européenne de la vie rurale, 1939. Monographie élaborée par le Service Social, Roumanie, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 290-291.
[79] Sabin Manuilă, Demografia rurală a României, în „Revista de igienă socială", anul X, nr. 1-6, 1940, p. 167. Una din cele mai recente și temeinic documentate lucrări privind chestiunea refugiaților de peste Nistru aparține istoricului Vadim Guzun (Chestiunea refugiaților de peste Nistru: Documente diplomatice și ale serviciilor române de informații, 1919-1936, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012, 1000p.).
[80] Dicționarul statistic al Basarabiei. Întocmit pe baza recensământului populației din anul 1902, corectat prin datele actuale statistice ale primăriilor și prin tabelele birourilor de populație centralizate în 1922/1923. Ediție oficială, Glasul Țării, Chișinău, 1923, p. 12.
[81] Ibidem. Pentru comparație: în 1919, populația totală a Chișinăului – capitala Basarabiei - era de 133.000 de locuitori, mai mică cu 35.000 de locuitori decât cifra „populației flotante" (Anuarul statistic al României 1922, Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii, București, 1923, p. 29).
[82] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X/95 bis/1932, fila 13; Société des Nations. Conférence Européenne de la vie rurale, 1939. Monographie élaborée par le Service Social, Roumanie, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 292-293.
[83] Dumitru Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 78.
[84] Ibidem, p. 78-79; Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X/95 bis/1932, fila 12.
[85] C. Ștefănescu, Munca în viața economică, în Enciclopedia României. Vol. III: Economia națională. Cadre și producție, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 78; Dumitru Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 79.
[86] Dumitru Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 79.
[87] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X/95 bis/1932, fila 13.
[88] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X/95 bis/1932, fila 9.
[89] Ibidem, fila 10.
[90] Ibidem.
[91] Ibidem.
[92] A.N.R.M., fond 742, inv. 2, dosar 26, fila 16.
[93] Ibidem.
[94] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X/95 bis/1932, fila 10.
[95] Boris Malski, Viața Moldovenilor dela Nistru. Olăneștii. Monografia sociologică a unui sat de pe Nistru, Tipografia de pe lângă Prefectura jud. Cetatea Albă, Ținutul Nistru, 1939, p. 61.
[96] Pleacă frații noștri, în „Munca". Ziarul Partidului Țărănesc din jud. Prahova, an. IV, nr. 8, 5 decembrie 1925.
[97] Cuvântarea D-lui I. Mihalache, Ministrul Agriculturii și Domeniilor. Lucrările adunării generale a Uniunei Camerelor de Agricultură de la 21 și 22 martie 1929, în „Agricultura". Buletinul Uniunei Camerelor de agricultură (București), nr. 8, iunie 1929, p. 125-126.
[98] Nichifor Crainic, Basarabia de ieri și de mâine, în „Revista Fundațiilor Regale", an. VIII, nr. 8-9, 1941, p. 332.
[99] Aurelian Bondrea, Sociologia culturii, Editura Fundației România de Mâine, București, 1993, p. 178.
[100] Ibidem, p. 178-179.

footer