Revista Art-emis
Dialog cu o măiastră *interviatoare. PDF Imprimare Email
Nicolae Ciobanu   
Miercuri, 27 Iunie 2018 12:43

Culai ot Chiatra Neamţului Propunător, Culai (C.)[1].
Ziua de 15 martie 2018 nu părea o zi specială, dar m-am trezit gîndind la D-voastră, pentru mine o Măiastră-n arta interviului ocazionat; antologat şi anual, după disipare-n varii publicaţii; de cîtă vreme şi cam cîţi subiecţi, intervi[ev]aţi pînă acum; care fu primul, dar ultimul?

Rodica Lăzărescu (R.L.): Dragă domnule Culai ot Chiatra Neamţului, mulţămesc Domniei Voastre că v-aţi gândit la mine într-o zi când unii se gândesc la tricolorul roş-alb-verde*, iar alţii nu se gândesc deloc la el sau, mai grav, se fac a nu gândi, când, de fapt, în capul lor cel sec se plimbă numa' pohta ce-o pohtesc...! Ieşi-le-ar pohta pe nas...

(Mărturisesc, aşa ca la greci, public: io, Culai sunt un vreo (fro) 5xA(nti)'ntr-unul, între care A-politiceala-mi e prima calitate, ori defect poate. Aşa că nu mă las provocat în niciunul din domeniile date la a(nti), să nu le zic la... naiba, sive siktir. Dar, ca să nu mai tot adnotez în'zenta confesare, inspiratele inovaţii aduse de către Doamna Lăzărescu-n urzeala chestionarului (ajuns dialog, numai graţie Bunăvoinţei-Sale), remarc - la recitirea prin compararea originalului trimis pentru completare şi-a dialogului finit -, măiestria dovedită de scriitoare; cînd - anticipînd unele *? ale lui C -, nu a mai răspuns şi acolo, dacă tot s-a confesat mai bine, atunci cînd la îndemînă, inspirat, îi veni. E şi cazul explicitării de mai jos, ce-i de fapt replica la o cestiune de după lămurirea modalităţii în care ne acordăm, reciproc, stările confesiv-efective. Asemeni mie, cînd inovez, am aplicat un *dinaintea unei găselniţe marca R.L., cititorele fiind rugat să savureze cu osebire acele trufandale - n. n. N.C.)

Trebuie însă musai a vă face de la început câteva precizări-avertizări:
- Prima ar fi aceea că... eu nu exist! Parcă aşa se zice despre ăi de nu-s pe Facebook... (E o modă de a condiţiona existenţa unui om de câte un criteriu d-ăsta, ba că nu eşti pe Facebook, ba că nu te bagă-n seamă în istoria lui frun critic...). Aşadar, nu am cont pe nicio reţea de socializare, nu-mi place ipostaza de găina babei, ştiţi care găină, aia care, după ce făcu o mărgică, cotcodăcea ca din gură de şarpe! Nu înţeleg această formă de „socializare" în orb - am ars mămăliga, fuga să mă vait pe Facebook, mi-a fătat pisica, dă-i şi scrie, mi-am schimbat desous-ul, mă trag în poză să mă vadă naţia... Prefer intimitatea desuetă a veacului trecut, prefer socializarea directă...
(După doar câteva zile de la cele scrise mai sus, izbucni scandalul spionării pe *Facbook. Printre cele 50 de milioane de persoane afectate, cu siguranţă nu mă aflu, deci rămâne cum am stabilit: nu exist!)
- A doua: îmi place locul din spatele întrebării, nu din faţa ei! Nici să stau sub patrahir nu prea obişnuiesc... Acestea fiind zise, să trecem la întrebări, adică la răspunsuri! Primul fu - ziceţi dvs., eu vă răspund o fo' (că vorbim de-un arghelean) domnul acad. Dumitru Radu Popescu, într-o împrejurare mai altfel: a fost invitat la colegiul nostru de o colegă ce-şi susţinea doctoratul cu o teză despre opera derepopesciană. I-am pus întrebările din sală, dumnealui răspundea unor liceeni, structura întrebărilor era oarecum didactică, dar rezultatul a fost minunat, astfel încât „lecţia" sub formă de interviu sau, mai degrabă, interviul sub formă de lecţie a fost inclus(ă) în volumul omagial „Leul albastru", apărut la Editura Academiei, în 2015, anul în care scriitorul rotunjea 80 de ani. Ultimul? Doamne fereşte! Vreţi a zice ăl mai recent... Greu de spus - în momentul vorbii, este cel realizat cu Horia Bădescu, apărut deja în „Pro Saeculum". Până când voi termina de răspuns acestor întrebări sau până când va apărea pe undeva acest al nost' dialog, o să fie cel cu distinsul exeget al lui Bacovia, profesorul Constantin Călin, şi cel cu poetul Florea Burtan, directorul revistei teleormănene „Caligraf"... Şi, tot în numărul 3-4 prosaeculist, cireaşa de pe tort - dialogul cu profesorul şi criticul literar Eugen Simion. Între ele, acum e prima oară când le socotesc, vreme de 7 ani, s-au adunat (de mă cuprinde şi pe mine mirarea) cam 63 de dialoguri, plus 29 cu un specific aparte. Să mă explic: de ceva vreme, rubrica Revista revistelor din „Pro Saeculum" - pe care, precum Farfuridi & Brânzovenescu, o semnez, car'va's'zică o dau... (nu chiar) anonimă, ci sub pseudonim - Dora Lazăr! - e concepută sub forma unui dialog cu conducătorul publicaţiei respective. Mă bate gândul ca într-o bună zi să le adun în volum, un fel de panoramă (sau panaramă!) a presei culturale prin interviuri...

C.: Şi, pentru că sunt adeptul unui vocabular curat de farafastîcuri neologiste fără de rost, ce alegeţi în acest dialog scris: interview (pron.eng.) sau interviu, aşa cum se scrie-aude...; intervieva, intervievat/-ă, intervievator/-oare ca-n DEX, ori aceste culăisme, cu antepus, toate derivate din deja existentul-fonetic, ortografic interviu: intervia, interviat/-ă, interviator/-oare. Justificarea mea ar fi una de comportament românesc firesc, de adaptare a neologismelor la graiul nostru, nu aşa cum pînă şi lingviştii.ro decid, în numele nu mai ştiu căror „legităţi".

R.L.: Interview e, la ora actuală, nu neologism, ci... arhaism! Sub această formă a intrat acum un veac în circuitul lingvistic din spaţiul carpato-danubiano-pontic. A fost adaptat normelor limbii române, precum, de pildă, toţi termenii sportivi preluaţi cam în acea perioadă, nu ne întoarcem la origine, altfel ar trebui să scriem, de pildă, football şi să rostim [futbol] (se mai trezeşte câte-un snob...). Culăismele propuse îmi plac pentru că includ (speculez, desigur, fără niciun fundament ştiinţific!!): intervia, verbul (a) via - (a) trăi, deci are viaţă, e viu, însufleţit, iar termenul ce-l numeşte pe întrebător conţine substantivul viator - în Roma antică, mesagerul, curierul oficial. Da, întrebătorul este un mesager!

Eu prefer şi folosesc alte verbe/substantive - dialoga - dialog, dar, mai ales, confesa - confesiune. Toate cele trei volume publicate până acum au în titlu substantivul confesiune - „Confesiuni provocate de...", 2013 (împreună cu regretatul Mircea Dinutz), „La ora confesiunilor" (2015), „Invitaţie la confesiuni" (2017)... Aici am putea discuta mult şi bine, dar mai ales fără rost, că tot nu ne bagă nimeni în seamă, despre nivelul (halul) de degradare a limbii române, despre indiferenţa faţă de evoluţia ei - de la opincă la vlădică, spaţiul dintre cele două extreme fiind umplut, cu muuultă inconştienţă şi cu multă... inventivitate, de mass media.

C.: V-am, ne-am cunoscut - numai „în virtual" - de pe cînd activaţi, salariată, ca prestigioasă bibliotecară într-o unitate şcolară de elită, din capitală. Acum, tot activă, dar pensionată „de stat", continuaţi să vă ţeseţi covorul cu tot felul de activităţi legate de scris: literatură personală, corecturi şi redactări terţe. Aţi vrea să vă rezumaţi, cu harul posedat (nu ca-n C.V.uri), viaţa intelectuală şi formaţia profesională de pînă-n 2017?

R.L.: Dacă vreţi un C.V. altfel, poftim unul:
Săgetătoare tipică: jovială, justiţiară, călătoreşte, gafează, se bate pentru cauzele pierdute... Din gaşca lui Mitică: îl mai trimite pe câte unul să dea afară muştele din Cişmigiu... Deviza: Mulţi oameni îţi vor binele. Nu-i lăsa să ţi-l ia! Nu-i plac: oamenii fără simţul umorului. Optimistă incurabilă: Mai rău de-atât nu se poate! Ba se poate! Doctor în filologie (2003) - cu „ajutorul" lui I. Peltz, căruia i-am dedicat trei volume. Autoare (în colaborare) de manuale alternative (cinci la număr). Alcătuitoare de auxiliare didactice (fro 12). Başca o carte mică, o cărticică de călătorii, trei volume de cronici din seria „Semne de carte", trei de confesiuni. Ţine să se facă uneori de râs prin diverse publicaţii. Din martie 2013, moşeşte revista „Pro Saeculum"... Sper că până acum n-a rămas niciun număr cu buricu' netăiat... În rest, nimic interesant, de (ex)pus pe sticlă sau pe hârtie.
... Viaţa mea se împarte în două mari etape:
- prima, cam până în 2010, cu cea mai mare realizare băiatul (acum bărbat în toată firea);
- a doua, după întâlnirea cu revista „Pro Saeculum" şi Mircea Dinutz...
Cu oleacă de băgare de seamă, se poate constata că am apărut în spaţiul publicistic după 2010 (cu excepţia monografiei I. Peltz din 2005) şi că, din 2013, după ce Mircea Dinutz a plecat în „Marea Lumină", m-am „căptuşit" cu un altfel de copil - revista... Acum a împlinit cinci ani, 42 de numere (adică 21 de numere duble)... vorbesc de cele realizate de mine, altfel, revista a fost înfiinţată în 2002 şi a ajuns la nr. 128.

C.: Să detaliem, precizînd cu nume: Cine v-a familiarizat cu literatura, cine încurajat; cine, unde v-a debutat (cu ce); şi dacă toate persoanele pomenite v-au influenţat alegerea drumului în viaţă, ori doar unele sau niciuna. De exemplu, pînă şi un mare poet cocheta cu matematicile, dar s-a întîmplat să ajungă un literator neoarecare.

R.L.: Oooo! Cu matematicile n-am cochetat niciodată!! Dimpotrivă, m-am luptat cu toate ecuaţiile alea abracadabrande cât să intru la liceu. Într-un fel, se poate spune că matematicile (şi chimia, că şi aici mă derutau cumplit formulele acelea ciudate) m-au influenţat în alegerea drumului: după clasa a noua, când trebuia să optăm pentru unul dintre cele două profiluri, n-am avut nici cea mai mică ezitare: uman, umanioare cum se zicea, ăhă, în vremuri de mult apuse! În prima etapă de care am vorbit mai sus, în capul listei stă pour toujours nea Costică - dascălul de română de la liceul bucureştean „Mihai Viteazul", Constantin Marinescu - trei facultăţi (Teologie, Sociologie, Filologie), har pedagogic, pasiune şi curaj (ne chema acasă la dumnealui, prin „Vatra Luminoasă", să ne arate Istoria lui Călinescu, era prin 1970, ne vorbea la ore de Mircea Eliade, de Eugen Ionescu!).

N-a fost un drum spectaculos, ci unul oarecare - e drept, am concurat la admitere la Filologie 11 şi jumătate (aia de sus? aia de jos?) pe un loc... am intrat a cincea, am terminat a cincea... Repartiţie la Constanţa, mie îmi place muntele, după cei trei ani constănţeni am ajuns chiar să urăsc marea. Şef de serviciu într-o întreprindere bucureşteană, apoi bibliotecar la un liceu, oaia brează din sistem - bibliotecar şcolar cu doctoratul, autor de manuale şi de auxiliare!! La câţi le-am stat în gât. Ceea ce sunt azi în plan literar i se datorează lui Mircea Dinutz. Cred că avea iarba fiarelor, creanga de aur, nuieluşa fermecată sau cum i-o fi zicând - „descătuşa" energiile a tot ce atingea. Uneori mă gândesc dacă nu cumva s-a grăbit să se retragă Dincolo tocmai ca să mă lase să duc dulcea povară a revistei, să mă afirm...

C.: I. Peltz ce a însemnat pentru Rodica Lăzărescu? Dar Ion Creangă? Dar personalităţile în rezonanţă empatică, din viaţa D-voastră?

R.L.: I. Peltz? Tatăl Tiei Peltz! Pictoriţă, graficiană, dar mai ales un om excepţional. Am cunoscut-o după zarva din decembrie, I. (Isac adică, nume cu care nu a semnat niciodată), tatăl, murise de mult, în august 1980. Fiica îl considera un mare nedreptăţit, nu i se dedicase nicio monografie, nu mai era reeditat, căzuse, ca mulţi alţii, în uitare. Nicio stradă nu-i purta numele, nicio monografie nu-i fusese consacrată. Nici el, nici Tia nu erau în graţiile Comunităţii, ca bună dovadă că editura de profil a refuzat să-mi publice teza de doctorat, care, de vreme ce a apărut sub egida Academiei, nu era chiar de lepădat! Tia mi-a pus la dispoziţie tot ce mai rămăsese de la tatăl ei, stăteam adesea la taifas, dar brusc, într-o noapte, 3 spre 4 aprilie 1999, s-a hotărât să plece la el, în ghetoul din ceruri. Mi-a rămas marele regret că nu a apucat să se bucure - în fine, scriitorului I. Peltz i se dedicase o monografie! Sper însă că pe acolo pe unde se află - desigur, desenând îngeri - ştie tot ce se petrece pe la noi...

Ion Creangă? Se vede că dialoghez cu un moldovean! Eu aş zice... Caragiale! Mai aproape de spaţiul meu geografic, dar şi de vremurile pe care le trăim, oricum mai aproape de structura mea sufletească - muşcător! Sal'tare, Nene Iancule! Personalităţi în rezonanţă empatică? Una care face cât zece, cel puţin! Niculae Gheran. Născut, crescut în Târgul Moşilor, în pitorescul Obor interbelic... Cu un extraordinar har al povestirii, cu o memorie infernală, cu mult umor, de o luciditate ieşită din comun, prieten de nădejde.

C.: Nu întîmplător am pomenit de Humuleşteanul prin origine; căci descoperii în o parte a scrierilor Dvs. o savoare a oralităţii, rar întîlnită la scriitorii cu carnete, legitimări şi state de afiliere. Sunteţi totuşi munteancă, trăiţi Acolo, şi nu oriunde... Cum aţi ajuns la evidenta uşurinţă prin care nişte realităţi ajung nu relatări, ci Literatură?

R.L.: Eu aş inversa formula preferată de Arghezi - 99% transpiraţie, 1% inspiraţie! Inspiraţie care înseamnă un har, un dat, sprijinit „pe dedesubt" de lecturi... Mai mult de-atât nu mă pot lăuda singură...

C.: Practica „negrişorilor" selectaţi de universitari, unii scriitori, sub pretextul de colaboratori, asociaţi, dintre studenţi, apropiaţi, v-a afectat şi pe D-voastră, ori v-a ocolit? Nu mai este cazul să eludăm acest obicei tacit tolerat, încă de la Tacit(us)...

R.L.: V-am spus că viaţa mea literară a început târziu, n-am „ucenicit" la niciun universitar, n-am dus nimănui mapa, n-am fişat pentru nimeni... Acum, târziu, m-am bucurat de încrederea domnului Niculae Gheran, care m-a inclus în colectivul „rebrenian", lucrând însă la lumină, la alb, nu la negru, aşa încât am apărut, alături de trei „veterani", pe coperta volumului de „Scrisori către Rebreanu (A-B)", coautor cum ar veni, cu două drepturi depline - adică dreptul, egal cu al domnului Gheran, de a nu fi plătiţi şi dreptul, la fel de egal, de a ne... cumpăra câteva exemplare!! Aşa încât, negricioasă sunt (ca-n cântecul ăla vechi - neagră sunt de felul meu...), negrişor n-am fost şi nu mai am timp să devin!

C.: Am trăit-traversat mai multe regimuri sociale, timp în care a trebuit să ne adaptăm din mers la rigori de sus în jos impuse; ori să le tolerăm pînă spre limita suportabilului, altfel nu mai eram azi. Ce parcurs politic aţi avut; dar, să-i spunem, confesional?

R.L.: Cu politica e cam aşa: pionier (că şoimii patriei încă nu se inventaseră), utecist... În anul I de facultate, având medii foarte mari şi dosar sănătos tun, mi s-a propus să devin membru de partid, „da' tre' să ai şi tu ceva activităţi", „bine, zic, ce să fac?", „păi să vii sâmbătă seara la club să faci cafele!". Politică şi delicatese - vorba lui Caragiale! Clubul era pe undeva, prin podul Universităţii, nu-l pot localiza cu exactitate, n-am călcat niciodată pe acolo, am considerat că nivelul meu politic nu se ridica la asemenea înălţime ameţitoare! Propunerea mi-o făcuse un coleg, care în şedinţele de an visa cu ochii deschişi şi cu voce ridicată, ca să fie cât mai convingător, dar mai ales ca să-şi mascheze un oarece defect de rostire ce-ar fi putut fi luat drept şovăire, peste ani avea să aducă cartea (scuzaţi!), şi distinsa lui viitoare soţie căreia trecutul de membru de partid comunist încă din pruncie i-a picat mănuşă în numirea postdecembristă ca vice la I.C.R.! Peste ceva ani, când, pentru a fi promovată la locul de muncă era musai să am „calitatea" de membru, cu multe eforturi am reuşit, ştiţi cum era cu proporţia dintre muncitori şi tesa... La nici o lună, s-a întâmplat deranjul din decembrie, s-a desfiinţat P.C.R. (Hihihi!... Mînă bună, chiar pi-buni! (nota mea - N.C., sive Culai) pastişînd un film sued: N-aţi dansat decît o ... lună), de unde am tras concluzia că am mână bună! Doamne, apără şi păzeşte! Nu de alta, dar de vreo câteva luni am fost primită în altă organizaţie.

Confesional?... păi, Să vă zic un banc. O tânără profesoară cu vădite principii liberale le spune micuților săi elevi faptul că ea este atee... Apoi, îi întreabă dacă și ei sunt atei, iar care sunt, să ridice mâna. Copiii, neștiind ce înseamnă cuvântul ateu și ca să o măgulească pe profesoară, ridicară toți mânuţele... cu excepția unei fetițe. Profesoara o întrebă:
- Tu nu ești atee?
- Nu, răspunse fetița.
- Dar ce ești?
- Eu sunt creștin-ortodoxă, mama e creștin-ortodoxă, tata e creștin-ortodox, la fel și bunicii și străbunicii noștri.
- Și dacă mama și tatăl tău erau idioți, tu ce erai? întrebă iritată profesoara.
- Eram atee, îi răspunse zâmbind, fetița.

În mărginaşul cartier bucureştean unde am venit pe lume şi unde mi-am petrecut copilăria, mergeam la Înviere, jumuleam tufele de liliac de pe garduri, aduceam acasă „lumina"... colindam de Crăciun, ai mei tăiau porcu' (un fel de a zice, îl aduceau tăiat gata de la ţară), îl caltaboşizau, îl cârnăţăreau, puneau carne la garniţă... Nu ne împiedica nimeni să ciocnim ouă roşii de Paşti, să ne punem ghetuţele la geam de Moş Niculae, să-l aşteptăm pe Moş Crăciun, chiar dacă la un moment dat am început să-i zicem Moş Gerilă. Mare păcat că ţâncii din ziua de azi nu mai cred în cei doi Moşi, iar mai târziu, nu au niciun Dumnezeu... ba se mai fac şi politicieni...

C.: Familia (originară, de după căsătorie), pentru unii e Mumă, Providenţă; pentru alţii e Ciumă, Fatalitate. Şi istoria culturală naţională, universală e bogată-n anecdote sau evocări pro, contra. Ce au însemnat, înseamnă cele două comunităţi pentru copila, adolescenta, juna, matura, soţia, mama şi senioara Doamnă de azi - de se poate, în cea mai inspirată notă de după momentul întrebării...

R.L.: Familia - în care am crescut, în care am intrat, pe care am întemeiat-o - cum se zice azi prin reclame - trei într-una! Am fost, suntem (câţi am mai rămas) o mare familie... De la mama şi tata am învăţat - prin exemple, şi mai puţin prin vorbe - că munca nu e ruşinoasă, că oamenii sunt oameni indiferent de etnie... Erau pe străduţa noastră o unguroaică, o familie de ţigani, una de ruşi, nu mi-am pus nicio clipă problema asta, tanti Regina (Reghina, poate, de scris; nu ştiu cum se scria, că nu am comunicat niciodată altfel decât prin viu grai, cu Reghina, cum îşi zicea) a învăţat-o pe mama să facă tort de ciocolată, fusese în tinereţe fată în casa unei boieroaice; Fane ţiganul era cel mai bun tovarăş de joacă, mai ales iarna, când mă trăgea cu sania; de la mamă-sa, Gabi, cumpăram lapte...

C.: Ce părere aveţi despre modalitatea de a se lansa scriitorii pe vremea Clasicismului.ro (debutul epocii Moderne, coincizînd cu formarea, consolidarea Statului şi Naţiunii noastre), a republicii populare şi a celei capitaliste, actuale? Sunt sigur că aveţi acea putere de a cu nepărtinire discerne respectivele etape-regimuri (pînă aici, se eludară 2?'n Una. în virtutea dreptului firesc, de a nu te lăsa provocat. Eu, Culai, voi relua întrebările-n final, ca să arăt că provocator nu am intenţionat fi - decît, poate, subtu-conştient). Însă, chiar la aist punt, supra, remarc inventivitatea diplomată a respondentei, de a (ne) da replică tip 2x1, sive: unic plic de replici, la 2 cestiuni ce le doream să aibă separat răspuns.

R.L.: Şi cartea/creaţia e o marfă - trebuie vândută - vă mai amintiţi de căpitanul Soare cel care-l „vâna" cică securistic pe un oarecare tinerel tras ca prin inel n-auzise nici dracu' de el? Cei mai mulţi l-au uitat ori nici nu l-au băgat în seamă încă de la început, de căpitan zic - în urma vâlvei făcute în jurul lui, Soare(le) a apus iute, în schimb a răsărit pe firmamentul literar/cultural... „genialul" H.R. Patapievici! Mai nou, de la Iaşi, a venit zvon de altă strategie de marketing literar: „penisul lung şi negru" invocat de o tânără poetă şi-a făcut, precum maurul (şi el tot negru!), datoria - numele poiatei a făcut înconjurul internetului, „lăudatăînjuratăscuzată" (tripla sudare, eu, N.C., am păstrat-o ca atare, originală floare de stil din specia ghimpe sau cactus), cum, necum, s-a vorbit de ea! Desigur, în bună tradiţie românească, numa' trei zile - că doar ştim termenul de valabilitate mioritic!

C.: Tot mai vocali vectori ai societăţii literare se plîng de penuria de cititori. Ce gîndeşte scriitoarea din D-voastră?

R.L.: „Iată dar opinia mea. Din două una, daţi-mi voie": ori se citeşte prea puţin ori se scrie prea mult! „Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!" (Caragiale, O scrisoare pierdută).

C.: Aţi observat că multe periodice date de magazine, reviste "literare, culturale" exclusiv, sunt înţesate cu fragmentarii didactice, de culte religioase, de comunicări (pseudo-) ştiinţi-fice, critici, encomii ale unor personaje pe val... De ce, oare? Reprezintă (şi) ele o literatură, în ce grad de percepere pentru neofiţi, pentru acei care caută-n respectivele publicaţii numai Literatura, Cultura cu semnele locului şi locurilor... Mai urmează cineva modelul „Secolul XX", mai apare acel magazin, actualizat; cine îl finanţează, în ce condiţii... Dar la fel de vestita „Manuscriptum"?

R.L.: Păi, răspunsul l-aţi formulat singur, în întrebare: cine finanţează? Că de la bani pleacă totul... Cine plăteşte, de regulă comandă muzica. Nu zic că-i obligatoriu, şi am la îndemână cel mai bun exemplu - revista pe care o conduc în a cărei politică editorială finanţatorul nu are nici cea mai mică intervenţie/pretenţie. Există suficient de multe publicaţii care să-i mulţumească pe cei care caută... cum ziceţi dvs., Literatură şi Cultură cu semnele locului şi locurilor. V-aş întreba şi eu ceva: cum aţi rezolva problema cu semnele locului dacă locul nu prea dă semne? Şi v-aş mai sugera o temă de reflecţie: cum se poate face o revistă fără a plăti colaboratorii?

Răspund illico, deşi Azi, sub Inculţii predominanţi, analfabeţi cu mari diplome, titluri, funcţii & cultivînd Banul, Relaţiile cu ajutorul Injustiţiei ce-a dat de pămînt cu finanţările de la buget, ca şi cu micile firme, oneste - revenirea la subscriţii benevole, angajate editorial, ca pe vremea lui Asaki, Alecsandri, Cogîlnici, paşoptişti & unionişti, e realmente Imposibil. De asta-i admir enorm pe Toţi cei de la revistele nebugetate ministerial. Unii finanţatori locali pot avea şi alte interese, decît reducerile fiscale; e drept, că nu toate servind Cultura, ci cît mai mult unele culte, partide... patricide.

C.: Spre deosebire de greu numărabilii „scribofagi", deşi aţi scris (şi citit, corectat, stilizat, tehnoredactat!) cît pentru „zece vieţi", în virtualul internăuc apăreţi doar c-un „Dicţionar al greşelilor de limbă" şi o parte infimă din - pot zice fără exagerare - operă. Dacă tot folosiţi I.T.ul şi numerizarea de bune decenii, v-a împiedicat ceva ca, pînă azi, să (ne) oferiţi o arhivă, fie şi selectivă, a scrierilor Dvs.?

R.L.: V-am zis mai 'nainte cum e cu prezenţa mea pe internăuc. Nu ţin nici la popularitate, nici la posteritate.

C.: Descoperii că aţi notat în „Mireasma Cărţilor", la final, după aventura cu piciul şi mama, într-un Gaudeamus-2017: „Încă n-am văzut vreun puşti mirosind o tabletă, oricît de sofisticată ar fi ea...". Ce viitor prevedeţi însă tipăriturilor tip-Gutenberg, în acest debut de mileniu, digitalizant?... Cum v-aţi simţi fără cărţi, reviste, ziare tipografiate în spaţiul familial, în altele, frecventate? Pînă la ce etate vă vedeţi (nu ca biblioteconom!), răsfoind o revistă, deschizînd o carte? Cum credeţi că vor vieţui librăriile, bibliotecile de pînă acum, nu prea deviate de la statuarea lor modernă (ca epocă); vor avea sau nu prea soarta „cotidianelor"?

R.L.: Până la ce etate mă văd? Simplu, până la ce etate... văd! Dacă nu vom deveni (nu noi, că nu mai avem timp), oamenii, în general, roboţi, probabil că „hârtia" va rezista, cu toate acuzele ce i se aduc - depozit de praf, mâncătoare de păduri ş.a.m.d. Nu ştiu, nu mă aventurez în pronosticuri, tehnologia progresează aşa de iute.

C.: Ce părere aveţi despre recenzenţii Dvs.; aveţi preferaţi, îi puteţi divulga? Dar cititorii, cum vă dau veşti; criticii, cum semnale?

R.L.: Aveţi o imagine idilică despre relaţia publicist-cititor! Cum nu relaţionez pe nicio reţea - unde, sub masca anonimatului, se poate spune orice, oricum - nu primesc decât mesaje prin poşta electronică sau telefoane de apreciere de la colaboratori şi cititori din cercul de cunoscuţi (nume de marcă, în a căror judecată de valoare am mare încredere). Vreţi musai un nume? Nu vă dau niciunul, ca să nu-i supăr pe cei pe care i-aş omite. Recenziile?

O bună carte de vizită a recenzentului - aşa de iute îmi dau seama dacă insul a citit cartea sau doar a răsfoit-o, d-a diagonala cum ar veni! (în calitatea-mi - sau defectul - de cetitor ale celor semănate de publicistă prin varii reviste, tre'să remarc, încă o dată, stilul alert al editorialelor sale, a de toate cuprinzătoare - dovadă că fiece publicaţie supervizată de R.L. n-a fost procesată „d-a diagonala"; iarăşi, o datorinţă tot mai rară a periodicelor actuale. După ele - perfid instruite de advocaţi diavolnici - răspunzător (vinovat deci) de ce & cum trimite ... Numai autorul e; de parcă revistele ar fi ca wall-urile feisbucine. În plus, de-i citeşti memorialele - puţine, dar consistente - de călătorii, eseurile polemice sau humoriste bătute pe şaua unor persoane, evenimente nu neapărat, dar mai ales „people" (cetiţi: piipă'l), nu ai cum să nu remarci uşurinţa scriiturii, largu-i tezaur lexical bine strunit gramatical şi inserţiile caleidoscopice din lecturi, de o spontaneitate ce exclude ticurile enervante ale unor sfertodocţi, gen „cum zicea cutare", prin care scriboratorul îşi trădează mnemonica, dar nu şi harul de a şti îmbina, intarsia în ce vru a spune, parte din ce învăţase - n.m. C.)

C.: Ca (tehno)redactor (şi nu doar) la mai multe reviste, ce vă atrage, menţine şi ce vă respinge-n relaţiile cu unii colegi, unii colaboratori, solicitanţi „primari"? Aveţi sfaturi de dat alumnilor, postulanţilor în atare profesie? Dar ca Bibliotec-ar(ă), ce le-aţi zice, aşa încît să nu edulcoraţi realitatea, dar nici să-i speriaţi, descurajaţi?

R.L.: Nu-mi place şi nici nu cred că aş fi îndreptăţită să dau sfaturi. Fiindcă pomeniţi de relaţiile cu colegii/colaboratorii/solicitanţii, vă pot spune doar două lucruri:
- unul e o constatare - trimit câte unei reviste un text (propunere îi zic eu), în mod firesc (sau poate eu sunt ieşită din normalitate?!) aştept un semn, o confirmare de primire, de acceptare sau de refuz, ori că că... ori că că...! Cam ca-n „Moartea căprioarei": Aştept şi plâng. Aştept! (Nu luaţi chiar mot-à-mot citatul, nu plâng, ci, după un timp rezonabil de aşteptare, scriu un mesaj redacţiei cu pricina că mi-am retras materialul.);
- al doilea, primim la redacţie prin poşta electronică diverse producţii mai mult sau mai puţin literare, „fiecare după facultăţi", vorba lui Ilie Moromete, însoţite de un mesaj. Aproape invariabil, acesta sună aşa: „Vă trimit spre publicare..."! Nici cea mai mică urmă de îndoială din partea autorului că „capodopera" (scuze!) nu s-ar ridica la nivelul care să ne permită publicarea.

C.: Pînă aici, însumăm (cam) „un pol" de confesiuni. Ce credeţi că nu v-am iscodit, însă aţi dori să ne spuneţi. Poate că întrebarea esenţială pentru Dvs. nici nu am gîndit-o. Măcar pe aia devoalaţi-ne-o.

R.L.: Eterna întrebare nepusă!! Nu, n-am de făcut nicio confesiune specială - deja am făcut prea multe...

C.: Revin... Foarte recent, aţi avut o reacţie (după mine, justificată!) la adresa „premierilor" literare, nobelizante, zonale, tot mai picate-n şuşe kult, în derizoriu (şi... inerente beţii agapiale, după mine). Doriţi să relataţi, în stil propriu, în cîtă vreme de la incident s-a produs remarcabila parodie-pamflet despre un tot mai ofilit Premiu naţional? Nu că ar fi ultima-mi lectură din ce-aţi scris, dar aţi realizat încă o capodoperă-miniaturală, de Literator.

R.L.: Sunt o fire impulsivă, de regulă sar iute din papuci, de multe ori regret ieşirea... De data asta nu, cu atât mai mult cu cât de atunci s-au mai făcut şi alte nefăcute... Uitaţi-vă numai peste lista recent premianţilor U.S.R.... cu câştigători nenominalizaţi (dar nominal-iziţi - n. n. N.C., bre!) la nişte „categorii" neanunţate ş.a.m.d. Mare parte - noi şi-ai noştri...

C.: Aţi antologat, anual, interviuri în care pînă şi interesante personaje apar, bine conduse reportericeşte, felurite, veritabile personalităţi. Cu ele, poate deliberat, contibuiţi la istoriografia literaturii, culturii actuale din o parte, cîteva părţi a/-le/ ţării. Dar editoriale (covîrşitor, şi geniale, şi la obiect; şi enciclopedi-geo-politice, şi personal-civice în stil, exprimare, fluenţă-n asocieri ideatice) aţi adunat în volum? Ori excelentele, vii memorii de călătorie pe cont propriu?

R.L.: Editorialele - să se mai adune... Memoriile de călătorie, nu cred că vor mai fi şi altele, cele deja publicate au avut povestea lor, personajul lor, „andrisantul" s-a călătorit (R.I.P.!).

C.: Eu mi-am ostoit curiozitatea descoaserii unui Om de calitatea Voastră, Doamnă! Sper, ca şi Cetitorii.

Duplex virtual între Piatra-Neamţ & Bucureşti,
15 martie - 17 iunie 2018.

Post-Scriptum: la 17 cireşar 2018 (la două zile şi doi ani după ce Luca Piţu se pristăvi dintre noi.). Am promis lista cestiunilor eludate de amabila noastră respondentă, deci - iată-le:
- Corespondînd noi în ani, cetindu-Vă, am reţinut nişte nume, nu oarecare, din universul cultural naţional; de ce Eugen Simion, Niculae Gheran, Ion Stăvăruş... şi, cred că n-am visat, Săluc Horvat*.
[*R.L., in retro replică: „Nu, Ion Stăvăruş, aibă-l Dumnezeu în grijă, mi-a fost îndrumător de grupă în primul an de facultate, dar de apărut, n-a apărut pe niciunde în scrisele mele. Cu distinsul octogenar Săluc Horvat am dialog o singură dată, exact cu un an în urmă, pe marginea revistei pe care o conduce - Nord literar".
- Care-s oamenii cu care aţi colaborat cel mai eficient, fructuos. Aţi avut şi... reversuri?
- Ce părere aveţi despre Familia (Iosif) Vulcan. Dar despre familiile redacţionale, editoriale de azi?
- Mai credeţi în mesajele umaniste ale literaturii noastre actuale; ce viitor credeţi că o aşteaptă, de ce, de cine condiţionat. Ce ne puteţi spune despre „consumuismul" literar, de pe la Heliade şi Alecsandri, la „marketingul" prezent.
- Nu credeţi că Arhivarea lor numerizată ar servi mai bine Prezentul ceteţ şi Viitorimea cititoare; mai benefic decît în perisabila şi cam pecuniarofaga tipăritură pe hîrtie? Ei, şi ce-i, dacă plagiatorii vor da iama; mai degrabă ori mai cîndva, se va afla Cineva să vă restabilească-n drepturi - vorba cuiva - în ... posterioritate. Ca Bibliotecară şi pluri-Cărţară* (*MagdaU sau PetruU), Vă meritaţi partea de nemurire.

... amar-Glumind, observ că Doamna Rodica Lăzărescu a deliberat să răspundă la doar/cam un pol de culaine 'ntrebări. Cei din tagma, natul Cîrcotă /cîrcoteii-cetitori, da' şi scriitori osebiţi în judecăţi, valori!/, să-şi deie *selfie'şi explicaţii, după cîtu perspicacitea-le ghesu'da-le-o-va...

Ci - înainte de a da final & B.T.-, deşi nemandatat nimărui advocat, îmi ofer mie cauzele aistor eludări, astfel:
- la unele teme se răspunsese deja, înainte de întrebare, ca semn al interesului acordat acestor cu afectivitate provocate confesii;
- la altele, experienţa, maturitatea, diplomaţia supravivenţei în jungla nu doar din biotopul scriitoresc, *telectual-icesc - toate aste-n -esc -, o determinară să treacă pe lîngă ele, de parcă nici nu erau; ori, Sărind cu superioară agilitate peste incongruitatea de confesor lepădată.
... Căci - deşi pasata umanitate (prin ciururile, sitele istoriilor) gemu de cîte famiglii, clanuri, *eretzi instaurară borgii, famate malebolgii intens midiatizate pro sau contra -, e de norotietate că Nici umanitatea de azi nu-i mai brează, în legătură Cu, prin Cine Breslele (se) statuează*.
*Sunt papa & maman pădurari, hangii, birtari, zarafi, tejghetari, tămîiaci sau ghiogaci – idealul Capo-ului *familic îi ca şi pro(st)-genitura (cam) tot asta să-i fie, în lipsă de mult mai'nalte-haţ-spiraţii. Şi, iată - din pricina heredizării subteran-tacite, de la ochincă şi pînă la vlădică - societăţile cică umane au stagnat în proiecte, deşi peste toţi trecură sute de mii de ... regimuri civilizatoare-n tăvălug.

Iară „Familia" lui Iosif Vulcan, descoperitorul de Eminescu, de alţii nu-şi mai are niciun ecou, rost în actualitate, din pricina (a)servirii prioritare, de către bipezii cu autoritate, (a) intereselor de familie şi necum (ale) celor comunitare, umanitare, sociale, Universale; nicăieri în Lume, nu doar pe aici...

Userăii din actualitate Nu au dreptul moral, nici legal „de a se revendica" din Sociatatea scriitorilor interbelici, fondată de Gîrleanu, Sadoveanu, în baza Costituţiei de atunci, mai tare decît orice partid; nici din acea U.S.R. de la 1948 nu se trage, fondată de Sadoveanu şi Stancu pe baza Constituţiei R.P.R., mai tare decît orice partid (da, erau mai multe!) de atunci.
„Societatea" d'acu-i Numai opera *pucenilor din dec.'89 - Atît! ... Unde, care-i era Constituţia s-o legitimeze, la secţiunea Cultură? Pe ce bază legală s-a format, a dat F.S.N.-ul, alte guverne-n pripă aviz, cui? Este act?

Din nefericire pentru toţi cei ca ei, eu - Culai ot Keatră, aventurat la B în dec. 1989 - chiar am asistat la puciul din Casa Vernescu, în preajma Crăciunului, cînd Deşliul-dinozaur dimpreună cu Dinescul-dinozaurel se mahaleau cu (doar!) doi opozanţi: precum, Care-i dintre ei mai îndreptăţit să ocupe fotelul derapat de derepeu, după modelu' ceauşin, dar nu-n *halicopter... În prezenţa, mai pe seară, a cam suta de scriitori „pe vechi", de peste tot apăruţi, nu doar din B, un universitar imens şi congestionat geaba voia să-şi impună pupila (galbenă din toate pedeveurile!) ca preşedintă, „deoarece-i tînără, ea reperezintă viitorul, are şi-o operă, e poetă"...

& Geaba mai pretind unii, chipurile oficial, cu acte post-parafate, că abia-n ianuar sau făurar 1990 s-ar fi adunat cei din teritoriu, că ei erau, dar mulţi au dispărut în negurile zilei necalme, încă gemînd, cînd au văzut că nu e de stat... &, Nu să aleagă venit-au „genarii", ci doar să-i valideze pe ocupanţii dekemvrişti-89, cei mai tupeişti, ai biroului părăsit fără glorie de cine pomenit-am! Cunoscut-am şi alte figuri demne de un Biplantigrad-zoon, parţial pilos, totalmente pidosnic, efectiv *roza-vînturist & sinecurist... Dar, în moţul aceluiaşi piramidion condeier, s-a instaurat *indimentikcabilul, omniselgrosul Mircea-vin-de-se-garcea, ajuns cam pre mare...

Ca, după „Mircea, fă-te că scrii... ", următorul pentru fotel să fie pelti-resentimentarul ce se'necă zola-in, în fumul unei camere de ospeţie, cu hogeagul înfundat; după ăla, să apară-dispară un fost delator securist (ori, chiar ofiţer?) şi-n final să se instaleze cică, votat deh!-moc(a)ratic..., apoi, chiar să se instaureze netranzitoriu, ci gregar banda cu acoperire statală a dum'i-lui, zisul Apolzan, dar nu fotbalist. Sub care Usereaua să devină, însă nedeclarat prin Statut, un adevărat Partid de votanţi da-da-da, la schimb compromisuri în lătùri, la care toţi membrii (puşcăriaşii, chiar!) post-90ni, dublaţi de toţi foştii nemierliţi cu legitimări userăle, puseră, cu dedulcenie, rît după rît - ţării la uger botul, urît... Există şi exemplul sinistru al unui politrucian-parlamentar pluri-sinecurial ce s-a dedulcit pînă şi la o IM ce mai bine se cuvenea unui venerabil scriitor, cu-o pensie de mizerie, dar cu Operă... Şi mai există destui dalmaţieni în lista cu I.M.-le, tot mai sporită de interminabila conducere userea, useree de calapod *piovrin.
Dumnezeu cu ei, peste ei, totul vadă-le, nimica li se ierte!
Amin!

Consemnare N.C., zis Culai: Subliniez că persoana interviatei Doamne, Rodica Lăzărescu, nu poate fi implicată-n ce susţin eu, la încheiere. Deşi nu doar eu susţin aste, ca motiv de drept: „există bănuiala", da!... Aflaţi dovezi, nu mi le cereţi, nu le am, căci Văzul vede, mintea adună... Doar Minciuna adună acte, să se legitimeze.
Faptul că totul s-a citit, de toţi, îmi este suficient. Că voi fi „contrat", treaba oricui crede că are cu ce, bre... Sperŭ să nu pic nimănui dator.

Grafica - I.M.

--------------------------------------
[1] sive Nicolae Ciobanu-Roman; însă din Keatră, pe Bistriţă: între Bicazul cu Hidrocentrala - neprivatizată, încă! - şi Săvineştii cu „ferrailles" pohtite pînă şi de... unii prea obraznici hexagonezi. Atenţie: Punct final de după titlu, nu-i invenţie culaină. Aşa scria Vasile Alecsandri - bicentenarul aistui an, la aniversara din 14 iunie - încă de la 1850!

footer