Revista Art-emis
Anii, câţi mi-i va slobozi Cel de Sus nu-mi vor ajunge să dăruiesc dragostea şi căldura sufletului meu pentru protejarea valorilor naţionale! PDF Imprimare Email
Dr. Vlad Pohilă, Chişinău   
Miercuri, 23 Mai 2018 21:04

Dr Vlad PohilăÎn martie am sărbătorit un secol de la unirea Basarabiei cu România, iar în decembrie vom marca un secol de la desăvârşirea Marii Uniri din 1918. A r trebui să folosim acest eveniment istoric pentru ca la 1 Decembrie, la Alba Iulia, să dansăm entuziasmați Hora Unirii. Ar fi o vădită exagerare să spun că toată viaţa mi-am consacrat-o ideii naţionale. În realitate, am început să promovez şi să apăr românismul atunci când am înţeles cât de mult sunt prigonite la noi toate aspectele cauzei naţionale: prin rusificare acerbă, prin falsificări penibile, prin restricţii absurde, prin intimidări în stil stalinist, în fine – prin propagarea unei nepermise agramaţii şi a unei indiferenţe crase, ba chiar a unei atitudini duşmănoase faţă de ideea românească... Gândul de a lămuri importanţa şi splenoadrea valorilor noastre naţionale mi s-a întărit atunci când în discuţii cu prieteni, colegi, rude, mi-am dat seama că am în faţă mulţi conaţionali de treabă, dar rătăciţi, din varii motive, iar eu parcă deţin un set de cunoştinţe şi argumente greu de respins; când am observat că "pledoariile" mele au efect, sunt capabile să îndrepte ori chiar să schimbe unele viziuni tributare propagandei sovietice.

Nu-mi asum nici un fel de merite deosebite, decât poate faptul că, biblic vorbind, mi-a plăcut să cercetez, să citesc, să studiez, să caut răspuns la întrebări ce mă frământau, dar pe care şi le puneau şi alţii din anturajul meu. Meritul cel mai mare îl au părinţii mei, Ion şi Ileana Pohilă (mama, născută Prisăcaru, în satul Cubolta al lui Pan Halippa) / nişte ţărani cu patru clase româneşti, care s-au dovedit a fi suficiente pentru a se ataşa exclusiv şi definitiv de ţara în care şi-au trait copilăria, adolescenţa, tinereţea şi în care au pus temelia casei şi marii noastre familii, cu cinci fiice şi patru fii, eu fiind al şaptelea şi mezinul. În plus, ambianţa, atomosfera din şcoala generală din Putineşti-Floreşti, care avea numeroşi profesori de excepţie, unii cu studii la Iaşi, la Bucureşti şi chiar la Paris! Plus, tot ce am putut lua mai bun de la Secţia de jurnalism a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău.

Nu pot să nu menţionez şi meritul, cu totul deosebit, al rudelor noastre din România, o soră (tanti Liuba) şi doi fraţi (unchii Anton şi Leonid) de-ai lui tata care, refugiaţi în 1944, după 1958 au beneficiat de dreptul de a veni la noi destul de des, aducându-ne nu numai ceva îmbrăcăminte, încălţăminte, dulciuri, dar şi cărţi, discuri cu muzică populară şi uşoară, însă esenţial - unchii, mătuşa, verişorii de la Bucureşti: Virgil, Doina, Gigi, Cătălin - ne povesteau diferite episoade din viaţa lor, din istoria şi din cultura românească. În plus, ne antrenau în discuţii fireşti, nepretenţioase despre limba română, despre identitatea noastră românească, or, aceste discuţii au avut, pentru noi, rudele lor din Basarabia, un rol esenţial, decisiv, pentru a înţelege nişte lucruri findamentale, pentru a ne forma ca români.

În anul Centenarului Marii Uniri au avut loc la noi mai multe evenimente spectaculoase, şi aş numi aici declaraţiile a circa 160 de primării din R. Moldova de a se uni cu România. Da, aceste decizii poartă un caracter mai mult simbolic, dar în istoria noastră multe au început de la acţiuni simbolice: şi revoluţia de la 1848, şi "Mica Unire" din 1859, şi activitatea Sfatului Ţării, din anii 1917-1918, ba chiar şi anii de renaştere a demnităţii naţionale a basarabenilor şi nord-bucovinenilor, din 1988-1991. Efectele acestor şi altor acţiuni cu caracter simbolic au fost întru totul concrete, palpitante, eficiente şi benefice pentru noi. Dincolo de simboluri, aş aminti, în context, numeroase apariţii editoriale remarcabile (numai cât fac volumele "Basarabia, pământ românesc"!), multe conferinţe, emisiuni radio şi TV, alte diferite evenimente culturale cu un puternic impact asupra concetăţenilor noştri.

Cunosc oameni, şi de la Chişinău, şi de la Bucureşti sau Iaşi care consideră că în acest an centenar s-au acumulat premisele pentru reunirea Basarabiei sau măcar a Republicii Moldova cu România. Tot aşteptând acest miracol de prin 1990-1991 - tocmai atunci mi se părea oportună, reală, şansa Reunirii! - astăzi am ajuns un sceptic în această problemă, oricât de mult mi-aş dori realizarea ei. Scepticismul meu se întemeiază şi pe adevărul incontestabiul că în aceste aproape trei decenii de aşteptare, prin faţa ochilor noştri s-au perindat numeroase proiecte, dar nu şi mai puţini profitori de acestea, care într-o ultimă instanţă au renunţat la ideea Reunirii, unii devenind adversari deschişi ai românismului. Este adevărat că numărul adepţilor Reunirii e în continua creştere, deşi, după cum se vede, nu e în descreştere nici hoarda adversarilor unionismului. Pe de altă parte, însă, mă bucur că în acest răstimp s-au făcut foarte multe „mici reuniri": căsătorii, alte forme de înrudire, înfrăţiri de localităţi şi instituţii, firme mixte, încadrări, angajări în diferite programe culturale şi economice, ba chiar şi impuneri, ale multor basarabeni la cele mai diferite proiecte spirituale, economice şi politice lansate de la Bucureşti sau din alte mari centre din Ţară.

Am lucrat atunci ghid şi translator, ca să zic aşa, „pe două paliere", primul fiind ghidajul în marile muzee din Moscova şi Petersburg, când, după absolvirea unor temeinice studii de specialitate, prezentam turiştilor din România, dar şi din Bulgaria splendori muzeistice precum Tezaurul Rusiei (numit „Orujeinaia palata", adică Sala armelor) şi cele trei catedrale din Kremlin, Galeriile de artă rusă „Tretiakov", Muzeul de arte occidentale „Puşkin", faimosul Ermitaj... A fost o experienţă nemaipomenită, căreia m-am consacrat cu multă pasiune. Pe al doilea „palier" activam mai ales iarna, la Chişinău, aici având ocazia unică să le „suflu" anumite adevăruri despre noi turiştilor din ţări ale căror limbi le cunoşteam (bulgari, iugoslavi, polonezi, francezi), dar şi multor excursionişti din Rusia sau din alte republici ce formau pe atunci U.R.S.S. Am avut marea satisfacţie de a lucra cu numeroşi turişti baltici, oameni extrem de inteligenţi şi curioşi, receptivi la orice informaţii ce nu cadrau cu stilul oficial.

Deşi mi-au fost dragi toţi turiştii pe care-i însoţeam, fireşte, cu românii am avut o relaţie mai strânsă şi o comunicare mai de suflet. Fac aici o precizare: a fi român în Rusia era cu mult mai simplu decât la Chişinău, respectiv, şi comunicarea cu românii din Ţară era practic nestingherită - acolo, „marele pericol" îl prezentau alţii: americanii, britanicii, francezii, R.F.G.-iştii... În anii cât am lucrat ghid şi translator am cunoscut foarte mulţi români extraordinari, oameni inteligenţi, fini cunoscători ai istoriei, literaturii, artelor - şi române, şi universale. Am beneficiat din plin şi de faptul că în acea perioadă aveam zilnic alături DEX-ul, un DEX viu, uman! Cu mulţi din turiştii mei am stabilit relaţii cordiale de-a lungul anilor. Dacă ar fi să pun deoparte trei persoane cu totul deosebite din acea galerie imensă de foşti turişti ai mei, aş aminti, în primul rând, de Raoul Şorban, profesor de istoria artelor la Institutul „N. Grigorescu" din Bucureşti; apoi de inginera bucureşteană Lia Sandu, devenită ulterior, prin căsătorie Lia Roberts şi... multimilionară, la Las Vegas, S.U.A., apoi şi candidată la postul de preşedinte al României, din partea diasporei, la începutul anilor 2000; în fine, de Nicu Ceauşescu... - da, fiul mai mic al conducătorului de atunci al României.

Unii intelectualii basarabeni au luptat și au riscat mult pentru readucerea și oficializarea alfabetului românesc în Moldova sovietică. În 1989, înainte de a fi instituționalizat oficial acest alfabet, în R.S.S. Moldovenească, împreună cu alţi câțiva neînfricaţi de la Chișinău, am mers la Riga, în Letonia, am editat clandestin prima publicație cu grafie latină din Basarabia sub ocupaţie sovietică - „Glasul". Datorită revistei „Glasul" am avut parte de o experienţă nemaipomenită, nesperată, aş zice. Şi cum lucrurile - poate mai ales cele bune - se uită prea repede, mă văd nevoit să precizez că ideea editării „Glasul"-ui a fost lansată de Ion Druţă, în toamna lui 1988, fiind preluată de Leonida Lari şi de Viorel Mihail, fiecare din aceştia având câte o echipă care într-o fază iniţială au conlucrat destul de armonios.

În Letonia, la Riga, am fost în februarie - martie 1989, cu ziaristul Virgil Zagaievschi şi cu Horia Zava (Iurie Zavadschi), ziarist şi pictor, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, s-a prăpădit prea devreme şi prea osândit de soartă la mijlocul acestui April. Zava era autorul machetei, redactorul artistic al acestei publicaţii din care putea să apară doar un singur număr şi tot una era să rămână în istoria noastră recentă. Tipărirea revistei noastre în Letonia a fost destul de anevoioasă, şi din cauza prudenţei excesive sau poate indiferenţei letonilor, dar şi din nişte motive ce ţin de orgoliile moldovenilor - acele orgolii atât de fin surprinse şi atât de aspru condamnate de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei". La un moment dat, ni s-a cerut să schimbăm vreo patru pagini din cele 12, câte avea Glasul, şi dacă eu am zis „Vom vedea...", Zava, om cu un suflet ca pâinea cea caldă, dar şi cu un caracter foarte puternic a spus categoric: „Nu schimbăm nimic..." Şi tot Zava a purces la căutarea unor şanse oneste de a publica revista în care făcuse cu o neţărmurită dragoste nu numai fiecare pagină, fiece coloană, fiece titlu, dar şi fiecare literă românească! (am în vedere literele cu semne diacritice). În fond, datorită lui Zava a şi fost tipărit primul număr al revistei „Glasul" la Jelgava, un oraş la vreo 50 km de capitala letonă, chit că a apărut sub auspiciile Societăţii de cultură românească „Dacia", fondată la Riga de cuplul Leons Briedis, poet şi faimos traducător din literatura română, şi poeta şi traducătoarea Maria Macovei-Briede. La Vilnius, în Lituania, unde am fost în luna iulie 1989, din nou cu Zava, şi cu Dan Borş-Spătaru, totul a decurs mai altfel, inclusiv sau poate exclusiv datorită faptului că am beneficiat de sprijinul dezinteresat şi extrem de călduros al conaţionalei noastre Lica Melnic-Žalakevičienė şi al soţului ei, celebrul regizor Vytautas Žalakevičius - generaţiile mai în vârstă ţin bine minte filmul său „Nimeni nu voia să moară", despre rezistenţa antisovietică a lituanienilor.

În ambele republici baltice am simţit cum plana aerul primenirilor, cu mult mai puternic, mai impresionant decât la noi. La Statuia Libertăţii din centrul Rigăi, am semnat şi noi, trei basarabeni, pe o listă enormă prin care se adunau semnături pentru condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Tot acolo, se deschisese o cantină pentru nevoiaşi (care, conform propagandei oficiale, nu existau în URSS!). Curiozitatea gazetărească ne-a împins şi pe noi acolo, era deja „la spartul târgului", adică atunci când cantina se golise – şi de bucate, şi de vizitatori. Am întrebat-o pe doamna directoare câţi beneficiari a avut cantina în acea primă zi, şi cam câţi să fi fost ruşi, şi câţi letoni. Ne-a răspuns că în trei ore au luat masa vreo 400 de persoane dar, a adăugat şefa, fiţi siguri că au fost numai rusolingvi: „Nici un leton nu ar mânca din mila ocupanţilor, asupritorilor... Poate vor veni când vom fi independenţi, atunci nu ne vom ruşina de sărăcia noastră, deşi, desigur, ar fi mai bine ca letonii să nu ştie niciodată de sărăcie, de comunism, rusificare, represiuni, deportări şi alte umilinţe...".

La Vilnius, schimbările, mai exact, spasmele prăbuşirii imperiului sovietic le-am simţit chiar a doua zi după sosire, când Lica şi Vytautas ne-au dus la editura... Comitetului Central al Partidului comunist din Lituania (sic!), unde a şi fost tipărit nr. 2 al „Glasul"-ui. Acolo, la CC-ul comuniştilor lituanieni, am trăit un episod memorabil: regizorul V. Žalakevičius ne-a introdus în biroul secretarului al treilea al C.C., adică la funcţionarul de partid responsabil cu munca ideologică.
- Frate, i s-a adresat regizorul, tinerii aceştia sunt din Moldova şi au nevoie de ajutorul nostru...
- Cu ce-i putem noi ajuta, maestre?, întrebă liderul de partid.
- Vezi, tu, frate, lor, moldovenilor, ruşii le-au luat mai mult decât nouă...", făcu nu ştiu cum ambiguu Vytautas.
- Dar ce puteau să le ia ruşii mai mult decât nouă?!" întrebă derutat ideologul comuniştilor din Lituania.
- A-be-ce-le..., spuse pe silabe maestrul.
„Abecele" înseamnă în lituaniană alfabet...
- Ah, da, mi-am amintit, citisem undeva despre această nebunie, despre această crimă..., a rostit brusc întristat secretarul C.C.-ului lituanian.
- Fireşte, îi vom ajuta cu tot ce putem, le punem la dispoziţie imediat strictul necesar: garnituri de litere, un linotip, meşteri tipografi, hârtie....
Voiam să-i spun acelui străin o vorbă, dacă nu un răcnet de mulţumire, de recunoştinţă, de admiraţie, însă mă copleşiseră nişte emoţii atât de puternice încât nu-mi venea atunci în cap nici o frază în română, nici în rusă ori în franceză, nu că în lituaniană, chit că o vorbeam în genere binişor. Peste câteva zile, când nr. 2 al „Glasul-ui a fost tipărit, am căutat un prilej să-i mulţumesc, totuşi, în frumoasa lui limbă maternă, pentru înţelegere, solidaritate şi inteligenţă, spunându-i şi despre drama lui Lucreţiu Pătrăşcanu, despre osânda la care a fost supus, în fond, doar pentru că se considera mai întâi român, apoi şi comunist.
- A suferit, probabil, şi pentru că era singur, acest român. La noi, în republicile baltice, cred că fiecare al doilea membru de partid comunist ştie că trebuie să fie mai întâi fiu al poporului său, apoi - posibil - şi ostaş al partidului, a zis la despărţire acel tânăr lituanian care peste un an era să fie în rândurile fruntaşilor mişcării de eliberare naţională din patria sa.

Fireşte, ştiam că ne expunem unor riscuri făcând aceste „escapade", dar, vă rog să mă credeţi, ne gândeam atunci cel mai puţin la foarte posibile necazuri sau chiar represiuni din partea autorităţilor. În plus, orice temeri s-au şters din suflete şi din memorie la vederea, în seara sosirii la Chişinău, cu nr. 1 al „Glasul" -ui, în special, cum sute de persoane luau câte un exemplar de revistă ca pe o lumânare aprinsă în noaptea Învierii... Îmi stăruie şi acum în faţa ochilor zeci de basarabeni: tineri, femei şi bărbaţi mai în vârstă, cu lacrimi în ochi, ducând revista „Glasul" în braţe ca pe un prunc...

De altfel, în același an, 1989, a apărut îndrumarul „Să citim, să scriem cu litere latine". Acest „abecedar pentru adulţi" l-am elaborat de capul meu, dar am fost „instigat" de Chiril Vaculovschi, un patriot fervent, redactor-şef la editura didactică „Lumina". Am beneficiat de concursul Vitaliei Pavlicenco, pe atunci redactor la editura Academiei, ea era printre puţinii intelectuali de la Chişinău care deţinea legal maşină de dactilografiat cu litere latine. Nu pot să nu amintesc de redactorul de la editura „Lumina", Natalia Suruc, care, citind manuscrisul îndrumarului meu, a declarat că astfel, iată, „a dădăcit poate cel mai scump prunc". În 1989, deja după 31 August, am participat la întocmirea, în cadrul Institutului de Filologie al A.Ş.M., a îndreptarului „Norme ortografice ale limbii române", o lucrare ce nu şi-a pierdut valoarea nici astăzi. La elaborare au participat mai mulţi lingvişti de seamă: Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk, George Rusnac, Ion Eţcu, Nicolae Mătcaş ş.a. După cum menţionează într-un articol recent, dna dr. Maria Cosniceanu, subsemnatul era unicul autor fără titlu ştiinţific sau grad didactic, cum am şi rămas, de altfel, până acum, ceea ce nu mi-a creat vreodată complexe.

În 2010 am primit cea mai înaltă distincție de stat - „Ordinul Republicii", iar în 2014 Președintele României mi-a acordat Ordinul „Meritul Cultural" - în grad de Ofiţer. Desigur, m-au emoţionat aceste distincţii, cu atât mai mult cu cât ele mi-au fost acordate cu nişte formulări îmbucurătoare: pentru măiestrie jurnalistică în promovarea limbii române şi a altor valori naţionale - redau din memorie esenţa acelor motivaţii. Aprecierea supremă a muncii de gazetar este, în opinia mea, atunci când promovezi valori nerecunoscute sau pe nedrept neglijate ori date uitării, talente aflate în germinaţie, profesionişti şi pur şi simplu oameni de omenie ale căror fapte nobile merită a fi cunoscute şi preţuite de mai multă lume. Pentru un propagator al limbii române, la noi, în Basarabia, nota maximă este atunci când auzi tot mai mulţi conaţionali vorbind şi scriind mai îngrijit, mai corect, mai fluent graiul matern. Este o notă ce se obţine tot mai greu, tot mai rar, şi nu e la mijloc lipsa de generozitate a conaţionalilor, ci efectul dezastruos al ocupaţiei, al cruntei rusificări, al violentei sovietizări la care am fost expuşi.

Am mulţi oameni dragi, şi nu numai în spaţiul românesc, ci şi în lumea largă, oameni de diferite etnii şi religii, purtători ai celor mai diferite culturi şi mentalităţi. Am fost întrebat cândva, într-un interviu radiofonic, de către o colegă de breaslă, Emilia Gheţu, dacă îmi ajunge prietenie, simpatie, căldură pentru mulţimea de oameni apropiaţi sufletului şi i-am răspuns exact ceea ce cred şi acum: teamă mi-e că anii câţi mi-i va slobozi Cel de Sus nu îmi vor ajunge să le dăruiesc din dragostea mea, din căldura sufletului meu. Dacă e să ne referim la lucruri majore, cum ar fi, primordial, protejarea valorilor naţionale, asemenea acţiuni se realizează eficient de către echipe bine consolidate, care au în frunte lideri oneşti, puternici, implacabili. Tocmai aici apare la noi o mare problemă: vechiul regim, sovietic, a avut grijă să promoveze prioritar lideri doar în aparenţă puternici şi rezistenţi, dând preferinţă mai ales unor demagogi, farisei, ipocriţi, carierişti, profitori. Practica aceasta nefastă a marcat, în linii majore, şi etapa de după 1989, şi nu numai în Basarabia, ci şi în întregul spaţiu românesc. Este cumplit ceea ce vreau să spun, dar nici să tac nu pot: şi la Bucureşti, şi la Chişinău, se face simţită o gravă criză de lideri pe care am putea să-i urmăm necondiţionat, după care să mergem cu convingerea că, lăsând pe altarul Neamului oricâte jertfe s-ar cere, într-un final am putea ajunge şi la izbânda noastră românească...

Am scris, în ultimele trei-patru decenii câteva zeci de nuvele, vreo zece am publicat, câteva dintre ele bucurându-se de aprecierea unor scriitori de seamă ca Alexandru Cosmescu, Aureliu Busuioc sau Nicolae Rusu. Am scris proză scurtă numai atunci când subiectul nu-mi dădea pace, mă chinuia, parcă dorindu-se a fi înşirat pe hârtie. Prin anul 2005 sau 2006 am adunat în calculator vreo 12 nuvele, cu gândul de a scoate o primă carte de proză. Tocmai atunci blocul în care locuiesc a fost prădat şi în garsoniera mea, negăsind nimic de valoare (hoţii, evident, nu s-au uitat la cărţi sau la cele câteva tablouri!), mi-au furat calculatorul, cu toată arhiva. Mi-am zis atunci că cineva a hotărât să mai îngădui cu tipărirea prozelor... Cred că voi reveni la această preocupare, numai că deocamdată nu-mi pot permite luxul de a scrie proză, atâta timp cât trebuie să-mi asigur o existenţă cât de cât decentă din publicistică, din redactări, din traduceri. Mă consolez şi la gândul că am o publicistică, în genere, beletristică, literară – asta mi-a spus-o la finele anului 1989 şi maestrul Aureliu Busuioc, atunci când m-a îndemnat să depun dosarul pentru calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. O colegă de breaslă, cercetătoare şi publicistă, nici nu numeşte eseuri, ci povestiri sau nuvele, unele scrieri de ale mele cum ar fi cele despre Maria Tănase, Aniţa Nandriş-Cudla, Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Constantin Brâncuşi, Nichita Stănescu, Raoul Şorban, Nicu Ceauşescu; Feodor Dostoievski, Lilli Promet, Gabriel García Márquez, Edith Piaf, Vladimir Vîsoţki, Salvatore Adamo...

Nu pot să nu urmăresc şi viaţa politică de la noi, oricât de ticăloşită ar fi ea - şi în Basarabia, şi în România, şi în Rusia, şi în lumea întreagă, am impresia. Alegerile locale, din luna mai curent, vor fi, în opinia mea, un preludiu, o uvertură, pentru scrutinul din toamnă. Surprize pot fi cu totul dezolante, dezarmante, devastatoare pentru cei care speră la o cotitură spre lumină în labirintul în care ne bălăcim de trei decenii. Pe de altă parte, însă, istoria noastră a fost mereu marcată de segmente temporale dramatice, tragice, catastrofale chiar, ca, într-un final, să se vadă şi o rază de speranţă, şi o făclie a schimbării în bine. Actuala situaţie politică de la noi aminteşte, în multe privinţe, starea de lucruri din Basarabia anilor 1917-1918: acelaşi haos, aceeaşi derută, deznădejde, sărăcie, încrâncenare, divizarea comunităţii în adepţi ai Unirii cu România şi aprigi adversari ai acesteia... Cine acceptă această paralelă cronologică, va merge mai departe cu gândul, obligatoriu, la inteligenţa şi patriotismul majorităţii membrilor Sfatului Ţării, poate şi la înţelepciunea ţăranilor noştri, foarte posibil - şi la extraordinarul spirit de solidaritate al altor români, fie ei ostaşi şi intelectuali ardeleni, fie lideri de la Bucureşti.

Aş vrea să evoc, în context, încă un amănunt: contribuţia cu totul originală, dar neglijată nu ştiu cum, a doi fruntaşi ai mişcării basarabene de eliberare naţională de atunci: Vasile Stroescu şi Nicolae Alexandri. Ei nu s-au impus prin fulminante luări de cuvânt şi de atitudine, ci mai ales prin aceea că fiind nu numai patrioţi, dar şi oameni foarte înstăriţi, şi, ceea ce se întâmplă rar în această categorie umană - şi generoşi, au avut perspicacitatea de a contribui financiar la rezolvarea unor momente-cheie, la ajutorarea unor luptători fermi, energici, motivaţi, dar lipsiţi de mijloace materiale, ca şi la ajutorarea unor rătăciţi de a merge pe calea cea dreaptă. Astfel, V. Stroescu şi N. Alexandri, alături de unii semeni de-ai lor din Transilvania, Bucovina şi Vechiul Regat, şi-au ocupat nişte locuri cu totul distincte în istoria noastră de la începutul secolului al XX-lea. Acum suntem la începutul altui secol, ba şi al altui mileniu, şi istoria are toate şansele să se repete. Să se repete astfel ca să ne bucure pe cei cu aspiraţii democratice, general-umane dar şi naţionale şi să-i arunce la groapa cu gunoaie a istoriei pe cei cu cravate şi steaguri ba roşii, ba cu cele trei culori ale hoardelor din Răsărit.

Sper să vedem în acest an şi făclia mult aşteptatei schimbări !

Notă : Textul prezentat este o adaptare după dialogul dintre dr. Vlad Pohilă şi jurnalistul Gheorghe Budeanu de la Revista Natura, Chișinău, mai 2018[1].

------------------------------------------------------------
[1] Comentariu la textului prezentat : „Cine acceptă această paralelă cronologică, va merge mai departe cu gândul, obligatoriu, la inteligența și patriotismul majorității membrilor Sfatului Țării, poate și la înțelepciunea țăranilor noștri, foarte posibil și la extraordinarul spirit de solidaritate al altor români, fie ei ostași și intelectuali ardeleni, fie lideri de la București". Doamne ajută la realizarea idealului nostru - ReUnirea!

footer