Revista Art-emis
Amintiri apăsătoare (1) PDF Imprimare Email
Nicolae Rusu, Chişinău   
Miercuri, 14 Martie 2018 13:00

Rusu Nicolae - 1„Pentru noi, basarabenii, unicul tratament eficient este Reunirea cu Țara. [...]". (Nicolae Rusu)

Nicolae Rusu s-a născut la 26 februarie 1948, în s. Risipeni, Făleşti, în familia Emiliei şi a lui Petru Rusu. Studiile medii le face la şcoala din satul natal, cele superioare la Institutul Politehnic din Chişinău, Facultatea de economie (1966-1970). În perioada 1983- 1985 urmează cursurile Şcolii Superioare de Literatură din cadrul Institutului de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova. Un timp activează în cadrul Biroului de propagare a literaturii pe lângă Uniunea Scriitorilor din Moldova. Din 1987 până în prezent este director al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. Începe să scrie în anii de studenţie, participă la şedinţele Cenaclului „Ritmuri" de pe lângă ziarul studenţesc „Inginerul", publicând aici câteva miniaturi în proză (1969). Debutează în presa republicană în 1971 cu povestirea Năluca, publicată în revista „Femeia Moldovei". Ulterior publică proză în revistele „Nistru" și „Moldova".

În anul 1978, în colecţia „Debut", îi apare prima carte de nuvele „Pânzele babei". În prefaţa la acest volum prozatorul Vladimir Beşleagă remarca detaliul concret, sugestiv, cadrul realist, învăluit în acelaşi timp într-un aer romantic, făcând lectura antrenantă. În anii care urmează editează pentru publicul adult, în special pentru tineri, culegerile de povestiri „"Havuzul (1982), „Pălărie pentru bunel" (Moscova, 1986), „Avem de trăit şi mâine" (1992), „Treacă alţii puntea" (2001), „Marginea lumii" (2001), „Oraţie de ursitoare" (2004), „Hai la mere! " (2005, proză umoristică) ş.a., romanele „Lia" (1983), „Totul se repetă" (1988), „Şobolaniada" (1998), „Naufragiul" (2005), volumul de eseuri, cronici şi impresii de lectură „Ieşirea din clişeu" (2012), romanele „Al șaptelea simț (2013) " și „Pușlamielul" (2017) ş.a. Scrie şi proză pentru copii şi adolescenţi adunată în volumele „Alunel" (1981, reeditată în 2009), „Meri sălbatici" (1987), „Unde creşte ploaia?" (1990), „Fără antract" (1996), „Ploaia de aur" (1997), „Să fim privighetori" (2000), „Facă-se voia noastră" (2008), „Coada iepuraşului" (2010), „Fraţi de stele" (carte-surpriză la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret, 2011).

S-a impus şi în dramaturgie: piesa „Şi ne izbăveşte de cel viclean" (2005, consacrată fiicei lui Ştefan cel Mare - Elena Moldovei), „Ștefan al treilea Voievod" (2016); melodrama radiofonică „Aşa sunt eu" (2003); la Teatrul de păpuşi „Guguţă" i s-au montat piesele pentru copii „Facă-se voia noastră" şi „Ţurţurică", iar în 2007 - o originală dramatizare a poemului eminescian „Luceafărul". În present definitivează o piesă de teatru consacrată Centenarului Marii Uniri. Unele din povestirile sale sunt traduse în rusă, ucraineană, georgiană, mongolă, letonă, kazahă, engleză şi alte limbi.

Nicolae Rusu este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1980) şi membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996). În anul 1986 i se acordă Premiul literar unional (U.R.S.S.) „N. Ostrovski" pentru cartea „Pălărie pentru bunel", iar în 1993 - Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru „Avem de trăit şi mâine" şi locul I în Topul cărţilor organizat în cadrul Salonului Naţional de Carte. În 1994 obţine Premiul special, în 2000 - Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru culegerea de povestiri „Treacă alţii puntea". Al meu cadou cu acest prilej este dialogul-surpriză dintre Nicolae Rusu şi jurnalista Roxana Iorgulescu (pe care îl public aici pentru prima dată) şi un album cu imagini fotografice pe care le-am făcut cu el și pentru el, precum și imagini ale cărţilor sale care alcătuiesc o treime din totalul celor scrise și publicate de Nicolae în ultimile patru decenii. Surpriza cea mare este însă destăinuirea pe care a făcut-o în interviul menționat despre tragedia personală care s-a întâmplat acum un sfert de secol, începând cu 12 mai 1992, când Nicolae Rusu a trecut prin mari dureri și uriașe chinuri, comparabile doar cu cei care au trecut prin Holocaustul roşu al românilor basarabeni, bucovineni şi ardeleni, din perioada ocupației staliniste și hortiste a unei părți din teritoriul românesc. Numai jurnalista Roxana Iorgulescu cu talentul și insistența ei îl putea provoca pe Nicolae să vorbească despre aceste apăsătoare amintiri...

În acea perioadă de timp, eram deputat în Parlamentul Independenței și vicerector al A.S.E.M., și puteam să-i ofer o mână de ajutor, inclusiv în soluționarea cazului său, care a fost amânat în repetate rânduri, apoi clasat, cu mare ușurință, la comanda mafiei din economia și justiția noastră „națională". Cu regret, nici Nicolae, cu modestia sa proverbială, nici membrii familiei sale, nu m-au contactat, dar nici presa noastră de tot felul n-a menţionat nimic despre tragedia dată de parcă a luat apă în gură. A trecut o perioadă de timp până l-am văzut pe Nicolae cu fața și mâinile cicatrizate după 17 operații plastice în Institutul Sklifosovski din Moscova, cel mai dureros moment însă a fost întoarcerea cu spatele a multor colegi scriitori, iar peste ani de zile, cu votul lor, fiind exclus din Uniunea Scriitorilor, pentru o perioadă scurtă de timp. Chiar și propria soție a găsit de cuviință să-l părăsească anume în acele negre zile, în timpul tratamentului fără de sfârșit...

Unicul lucru plăcut pe care am mai putut să-l fac atunci pentru el a fost cedarea resurselor financiare, dobândite de mine, de la niște sponsori, pentru editarea cărții mele, „Căderea premierilor", redirecționându-le la finanțarea apariției romanului său autobiografic, „Șobolaniada", despre tragedia sa personală din 1992. Nici colegii din București n-au luat în serios durerea acestui român și scriitor basarabean, niciodată nu i-au acordat vreo atenție, măcar așa cum o fac rușii simpatizanților lor, în zilele naționale ale Federației Ruse. Mai mult decât atât, n-a fost observat niciodată la manifestările organizate de către Ambasada Română la Chișinău, de Ziua Națională a României, acolo unde se formează o înghesuială infernală de oaspeți întâmplători cu mască de români, doar pentru că a fost inclus într-o listă neagră, probabil, de către un diplomat de însemnătate locală cu salariu ca în Marea Capitală... De fapt mai cunosc un bun român și scriitor de la noi, îi zice Ion Iachim, care de asemenea a nimerit în acea listă neagră, posibil, pentru că îndrăznește să scrie în cărțile sale de bine despre Mareșalul Antonescu, Dezrobitor al Basarabiei și Nordului Bucovinei, despre eroii români care au luptat pe Frontul de Est, despre care scriitorii din Marea Capitală nu prea îndrăznesc să scrie pentru că-i paște pericolul pierderii libertății, conform unei legi betegi, ticluită tot de un Antonescu, dar nu și mareșal, cu atât mai mult, dezrobitor... Eu, fiind solidar cu acești doi oameni de cultură, de ani de zile nu merg la aceste petreceri, inclusiv pentru că nu doresc să dau mâna la intrare cu diplomatul de însemnătate locală...
Vasile Șoimaru
26 februarie 2018

Nicolae Rusu în dialog cu jurnalista Roxana Iorgulescu Bandrabur de la „Radio România Internațional"

Roxana Iorgulescu: Domnule Nicolae Rusu, de la ultima noastră întâlnire din cadrul emisiunii „Omul sfințește locul" de la Radio România Internațional, au trecut șapte ani și deseori îmi amintesc de întâmplarea despre care discutasem atunci, caz de acum un sfert de secol și descris într-un roman...

Nicolae Rusu: E vorba de „Șobolaniada", o dilogie care, între timp, a apărut în 2011 și la Praga, tradusă de Jiri Nasinec în limba cehă.

R. I.: Romanul impresionează chiar de la acea digresiune auctorială, întitulată În loc de prolog, din care îmi permit să citez: „Cine? De ce? Pentru ce? Din clipa în care am simțit și am auzit vitriolul sfârâind pe față, acestea dar și alte întrebări m-au torturat chinuitor și mult. Ficțiunea artistică intitulată Șobolaniada și expusă într-o înșiruire logică a faptelor a fost plămădită în pauzele dintre intervențiile chirurgicale și e un rod al încercărilor de a găsi niște răspunsuri, niște explicații la cele întâmplate. La începutul lui martie 1995 după cea de-a paisprezecea operație mă aflam la Casa de Creație a Scriitorilor din Peredelkino, o suburbie a Moscovei, cu manuscrisul deja finisat în prima variantă. Țineam în mâini cele 237 de pagini și nu-mi venea a crede că-s ale mele, de altfel îmi dădeam totuși seama că datorită lor am și supraviețuit. Căci de lăsam în disperare stiloul din mână aș fi ajuns în cel mai bun caz la balamuc...".

Pe coperta a patra, scriitoarea Aura Christi menționează: „Nicolae Rusu [...] își vede personajele literare ca niște bastarzi ai concubinajului dintre un mediu social concret și capacitatea sa de ficțiune artistică. Iar în cazul când cineva s-ar recunoaște în vreunul dintre ele, acest cititor e în drept să cârtească doar împotriva mediului care l-a produs, ficțiunea artistică având în ultimă instanță doar vina credibilității. Oricum, orice eventuală asemănare a subiectului și a personajelor cu fapte și persoane reale este o pură coincidență. În romanul „Șobolaniada" fiecare tentativă oricât de insinuată, oricât de timidă de literaturizare este amendată. Personajele create de Nicolae Rusu sunt produse complicate, vii, contradictorii ale unui marasm social încurajat de vechiul regim, marasm mai rezistent decât am sperat, mai sinuos decât am mai crezut vreodată. Formula persuasivă, se pare, aleasă de către prozator constă în a se angrena în aventura de a scrie, de a aborda epicul pur chiar pe marginea realității unde lucruri neverosimile situate dincolo de bine și rău devin prin atrocitatea lor perversă, inumană mai mult decât poate părea că sunt. O lecție, o școală unde se învață adeseori în lipsa modelelor, în lipsa profesorilor cum să rămâi ceea ce ești, cum să reziști în dificila aventură de a fi om". Iar în finalul narațiunii e specificat, că romanul a văzut lumina tiparului grație colegului de facultate Vasile Șoimaru...

N. R.: Da, sunt coleg cu Vasile Șoimaru. Am învățat împreună la Facultatea de Economie a Politehnicii din Chișinău, doar că eu am devenit student cu un an mai devreme și ne-am cunoscut la cenaclul literar „Ritmuri", existent acolo de doi ani. Vasile venise doar cu văzutul, după care a renunțat, pentru că era pasionat mai mult de dansuri. Îmi plac și mie dansurile, la nebunie, dar pe atunci aveam o altă pasiune, mult mai mare, care a fost și a rămas literatura. El a preferat formația de dansuri „Hora", iar eu la cenaclul literar am cunoscut tineri care, studenți la Politehnică, scriau poezii. Tot acolo am văzut pentru prima dată și scriitori cu acte în regulă, adică vii. Elev la școala din sat, credeam că aceștia au trăit cândva, demult, și nu-mi imaginam că sunt scriitori care trăiesc alături de cititorii lor. Colegii mei de la cenaclu compuneau versuri, iar eu, știind că la școală scriam cele mai bune compuneri, mi-am zis să încerc altceva. Până la urmă, mi-am găsit vocația în proză. Am editat până în prezent peste treizeci de volume: șase romane, cărți pentru copii, proză scurtă, eseuri, piese, publicitică...

R. I.: Auzisem și de o dramatizare a Luceafărului.

N. R.: Se joacă la Teatrul Municipal de Păpuși Guguță.

R. I.: Dincolo de pasiunea dumneavoastră pentru literatură și de aplecarea către scris nu ați ezitat să vă luați ca muză, să spun așa, și istoria românească, pentru că până la urmă toată viața noastră se împletește grațios cu istoria și de asta spuneam de „Luceafărul" lui Eminescu, dar și de Ștefan cel Mare, pentru că și la el v-ați raportat într-un fel sau altul.

N. R.: Am două piese despre cel mai important domnitor al românilor. Prima se joacă la același Teatru Municipal de Păpuși Guguță, iar a doua a devenit spectacol radiofonic la Radioul Național. Încă elev în satul meu de baștină Risipeni, nu departe de Sculeni, deseori mă duceam în satul mamei mele, ea fiind din Valea Rusului, sat situat chiar pe malul Prutului. Și de fiecare dată mă întrebam, de ce exista acea sârmă ghimpată pe Prut, de ce nu se poate trece dincolo? De ce de la Prut până la Insula Sahalin se permitea să mergi, iar în partea astlaltă era interzis? Cu atât mai mult, că dincolo de Prut se vorbea aceeași limbă, se cântau aceleași cântece. Ascultam cu foarte mare plăcere și interes emisiunile muzicale, în special ale postului de radio Iași. Savuram emisiunile și spectacolele radiofonice, eram vrăjit de muzicalitatea limbii, de aceleași cântece populare care se cântau și la noi în sat. M-a chinuit această întrebare până am devenit student, când am aflat anumite lucruri. Și asta s-a întâmplat doar după ce am avut acces la publicistica lui Eminescu. Deși ea se răspândea printre studenți în mod clandestin și nu i se oferea oricui să o citească, pentru că erau printre noi și turnători, am fost printre norocoșii care au cunoscut această capodoperă eminesciană, actuală și în pezent. Chiar îi mulțumesc colegului meu de la aceeași Facultate de Economie, Nicolae Negru, de la care au ajuns în mâinile mele sute de pagini fotografiate din publicistica lui Eminescu. În prezent, colegul meu este un cunoscut editorialist de la Chișinău, activează la câteva publicații, este și dramaturg. Iată, ieșit și el din economie...

R. I.: Paradoxală alegere, la prima vedere, de la bani la muritori de foame, că oricum din literatură nu se câștigă prea mult.

N. R.: Politehnica era atunci instituția cea mai importantă din republică. Primul rector al ei, redutabilul savant Sergiu Rădăuțan, ne-a permis și ne-a încurajat să avem și cenaclu literar, și ansamblu de dansuri populare, și facultăți obștești diferite. Cel mai important, însă, a fost faptul că rectorul a îndrăznit să aprobe studierea unor cursuri în limba română. Pentru asemenea curaj, la scurtă vreme a și fost destituit, fiind învinuit de naționalism doar pentru faptul că învățam în limba maternă. Ei bine, viitorilor economiști li se preda în limba română doar matematica și istoria partidului comunist, restul disciplinelor oricum le studiam în limba rusă. Iar după facultate am lucrat 12 ani economist la o Direcție de construcții din Chișinău. Desigur, nu am făcut carieră, am ajuns doar șef de secție planificare. Alta ar fi fost situația, dacă aș fi acceptat să fiu membru de partid, dar după publicistica lui Eminescu era exclusă o asemenea perspectivă. Pe de altă parte, încă de la anul doi nu mă preocupa altceva, decât literatură.

R. I.: Și când ați publicat primul text?

N. R.: Am debutat în paginile ziarului Inginerul al Politehnicii, când aveam 21 de ani, iar prima carte, culegerea de povestiri Pânzele babei, a apărut peste nouă ani, în anul 1978, când lucram deja de șapte ani economist. Peste doi ani mi-a apărut a doua carte, după care am devenit și membru al organizației scriitoricești din Uniunea sovietică. După asta, timp de trei ani, am mai editat două cărți, o culegere de proză scurtă și primul meu roman Lia, o carte mult citită printre adolecenții de atunci. În anul 1983 conducerea Uniunii Scriitorilor mi-a propus să fac studii literare, deoarece scriitorii care nu aveau studii filologice erau îndemnați să se înscrie la Institutul de Literatură Gorki din Moscova. Era vorba de un curs prescurtat, astfel că din 1983 până în 1985 am fost student la acel institut care activează și astăzi. Era tocmai în deplină desfășurare perioada perestroicii gorbacioviste...

R. I.: Probabil, o perioadă destul de interesantă...

N. R.: O perioadă, care m-a marcat. În acei doi ani am ascultat niște prelegeri extraordinare, pentru că la Moscova mentalitatea era alta decât la Chișinău. Acolo exista un fel de liberalism mai pronunțat. Oamenii își permiteau să spună niște lucruri, pentru care la Chișinău, dacă le rosteai în public, ajungeai pe mâna justiției sovietice. La căminul Institutului de literatură am avut condiții de creație suficient de bune, unde am și scris romanul Totul se repetă, pe care l-am publicat în 1988. Deși la Direcția de construcții mi se păstra locul de muncă, n-am mai revenit în domeniu, pentru că mi s-a propus funcția de director al Fondului Literar al scriitorilor din cadrul organizației de literați moldoveni, funcție pe care o am și astăzi, iar Fondul fiind un fel de sindicat al scriitorilor. Bine, asta e ceea ce ține de munca administrativă, dar în rest preocuparea mea esențială a rămas și este scrisul.

R. I.: De aici, se pare, și începe odiseea vieții lui Nicolae Rusu?

N. R.: Într-adevăr, când stau și-mi analizez viața, unele lucruri par a fi fragmente dintr-o odisee. Uneori, am impresia că în 1992 meseria mea de economist s-a răzbunat pentru că o părăsisem. Era perioada cea mai complicată a noului stat Republica Moldova. În martie 1992 fusese declanșat războiul ruso-moldovenesc, semnalul fiind dat pe 13 decembrie 1991, când au fost împușcați primii polițiști moldoveni. Războiul a fost dus de armata Federației Ruse împotriva forțelor noastre, care nu erau unități militare regulate, ci detașamente de voluntari. Republica Moldova încă nu avea armată. Fusese o ofensivă militară a Rusiei nu doar asupra structurilor de stat, ci și una a structurilor mafiote asupra întregii societăți. Acestea din urmă s-au folosit de momentul conflictului armat pentru realizarea unor dubioase operațiuni financiare, în limbaj mai popular ele numindu-se „spălare de bani". Se introduceau în circuitul financiar bani obținuți de la vânzări de armament, de droguri și se adunau saci de bani care trebuiau legalizați într-un fel oarecare. Și ce mișcare perfidă au reușit să facă!. Să utilizeze în acest scop contabilitatea Uniunii Scriitorilor! Adică, să-și facă mendrele printr-o organizație care nu putea să dea de bănuit la nimeni, una care era în fruntea mișcării de renaștere națională.

Mihai Cimpoi, cu o experiență de nici doi ani în funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor, după ce mă rugase să-i fiu consilier în probleme economice îmi permisese acces liber la toate actele și registrele de contabilitate. Când avea nevoie să-i fac vreun demers sau deviz de cheltuieli, răsfoiam hârtiile de care aveam nevoie și, în felul acesta, întâmplător, am descoperit această „afacere". Mi-am dat seama, că asemenea lucruri nu le poate face oarecine, conștientizând că în această operație sunt implicate persoane cu o anumită pondere socială. Contabila Uniunii fusese angajată în aceasată funcție doar de vreo jumătate de an și nu se știe cine o recomandase, dar cu siguranță fusese plasată de persoane cu interes. În orice caz, după ce am descoperit „spălătoria" l-am prevenit pe președintele Cimpoi să nu mai semneze niciodată dispoziții de plată în alb. Deseori el pleca în deplasări și contabila avea motiv pentru a-i cere semnătura: „Dumneavoastră plecați în deplasare, vă rog să-mi semnați dispozițiile astea, curate, pentru că am de făcut multe transferuri, plăți, una-alta...". După ce l-am informat, M. Cimpoi se grăbi să solicite de la Ministerul Finanțelor o revizie. Specialistul de acolo a întocmit actul de rigoare, dar această operațiune, evident, nu a fost fixată. Revizorul o fi fost, probabil, amenințat sau, mai degrabă, mituit, că mafioții aveau de unde. Oricum, după ce fusese verificată întreaga activitate a contabilității, președintele U.S.M. hotărî să se debaraseze de persoana respectivă, iar eu am fost numit președinte al Comisiei de predare-primire a contabilității. Dânsul a semnat ordinul și a plecat pentru două săptămâni într-o delegație, iar eu am rămas să preiau actele până la angajarea altui contabil.

Vitriolul sfârâia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe tigaia încinsă... Intenția lor a fost să-mi ia vederea, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce știam..."

Ulterior, o săptămână întreagă contabila a evitat să se prezinte la serviciu pentru procedura de predare-primire a contabilității. Iar pe 12 mai, într-o marți, am întâlnit-o întâmplător la sediul U.S.M. și am convenit să se prezinte a doua zi pentru a executa ordinul. În aceeași zi, după prânz, am avut o discuție telefonică cu colegul meu de la București, directorul Fondului Literar din România, domnul Turturică. Printre altele, el îmi spuse:
- Domnule Rusu, l-am văzut astăzi la noi, la Uniunea Scriitorilor, pe domnul Cimpoi.
I-am confirmat, că o fi ajuns deja, că urma să ajungă și la Cluj, de acolo la Sibiu, pe urmă la București, de unde va pleca cu o delegație de scriitori la Istanbul. Răstimp cât am vorbit cu el, în birou nu era nimeni. Iar seara, aproape de miezul nopții, aud soneria la ușă. Eram acasă doar cu fiica de zece ani, care deja adormise, soția plecase la fiu, elev în clasa a opta la Liceul „C. Negruzzi" din Iași. Ies în coridor, dar nu mă grăbesc să deschid, ci întreb:
- Cine-i?. De după ușă aud o voce de bărbat:
- Domnul Nicolae Rusu? Îi răspund afirmativ, iar el se grăbește să mă informeze: „Eu vin de la București și astăzi m-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor cu domnul Cimpoi. Aflând că am drum la Chișinău, el mi-a transmis pentru dumneata un pachet.
Nu intenționam să deschid ușa, dar când am auzit de pachet și făcând legătură cu discuția avută în aceeași zi cu colegul meu de la București, mi-am zis că insul e dintr-ai noștri, îl știe pe Cimpoi, iar acesta i-a încredințat să-mi aducă, probabil, niște cărți. Eram foarte curios să le văd, dar intuiția parcă mă atenționa să nu deschid și îi propun să vină cu pachetul a doua zi la Uninea Scriitorilor. El însă insistă:
- Eu nu pot veni mâine la Uniune, că peste un ceas mă întorc la București.
Înțelegând că nu am altă soluție, deschid ușa. Îl văd și astăzi în fața ochilor: un tânăr scund și îndesat, tuns chilug și sprâncenele decolorate de soare, în adidași, blugi, cu mâinile băgate adânc în buzunarele sacoului, că era o noapte caldă de mai. Mirat, îl întreb:
- Dar unde-i pachetul?" Și el, știind ce are să facă peste câteva secunde, răspunde calm și-mi surâde:
- E în mașină, mergem să ți-l dau.
Se întoarce și pornește spre ieșire. Eu locuiam la parter, într-o casă cu patru etaje și pornesc din urma lui, dar la ușa scării el se apleacă brusc, ridică ceva de jos și se răsucește cu intenția vădită de a mă lovi. Crezând că ridicase o scândură, o cărămidă sau un alt obiect mi-am repezit brațele în sus, unul peste altul, să-mi protejez capul. Dar el avea acolo, pregătit mai devreme, un borcan cu vitriol. A împroșcat lichidul de jos în sus, fiind sigur c-o să-l arunce direct în față, dar în clipa în care ridicasem mâinile de-asupra capului am făcut și un pas îndărăt, ridicându-mă pe o treaptă. Din acest motiv, lichidul s-a împrăștiat nu pe față, ci pe gât și piept. Fiind însă aruncat cu putere, vitriolul a ricoșat pe toată fața, pe brațele ridicate și pe frunte.

Când am simțit arsura, durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfârâia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul și am prins a mă stropi cu apă, dar de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute. M-am speriat, crezând că e vorba de vreo substanță care în contact cu apa dă reacții mai puternice și m-am oprit. A fost o greșeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil, intenția lor a fost să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce știam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întâmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii și nasul, de parcă a pus cineva palma, protejându-i. Sprâncenele au suferit de la vitriolul scurs de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva inexplicabil, e chiar o minune că mi s-au păstrat ochii.
- Va urma -

footer