Acest adevăr trebuie să fie recunoscut de întreaga Europă, pentru pacea căreia românii au fost pavăză în momente ameninţătoare din partea invaziilor orientale.

Aflată la răspântia dintre marile imperii, România a traversat perioade când poporul i-a fost expus dispariţiei. A suferit prea mult, a fost umilit prea mult, a fost jefuit prea mult şi din Orient şi din Occident, au murit prea mulţi în prea multe războaie, dar neamul n-a pierit. Deţinând bogăţii şi valori inepuizabile, pământul nostru atrage supra sa poftele străinilor nesătui, ca o comoară de nepreţuite bunuri materiale. Suferinţele noastre, de-a lungul a două milenii, au fost judecate de timp şi s-a dat verdictul: stăpânii acestui pământ sunt românii, putere certificată de multele jertfe, de pădurile de cruci de pe întregul teritoriu românesc, de iubirea de moşie, de hotărârea noastră de a ne perpetua libertatea, pe care am câştigat-o singuri, atât de scump plătită. Oricât de greu ne-a fost, noi n-am cerşit de la nimeni nimic, n-am răpit de la nimeni nimic, dar nici n-am asistat neputincioşi cum ne sunt invadate teritorii, ne sunt jefuite bogăţiile, ne este ameninţată viaţa neamului de state atotputernice.

La Vaslui, la Rovine, la Călugăreni şi Şelinbăr, românii au oprit şuvoiul otoman distrugător din drumul lui spre Europa. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul au luptat în fruntea oştilor. Aşa românii au învins puhoiul „câtă frunză, câtă iarbă". În 1877, mulţi gradaţi au murit îndemnându-şi oştenii să lupte mai departe. Şi multora le-au rămas osemintele la Griviţa, la Plevna, la Smârdan...

Ne aflăm astăzi în familia unei Europe care ne tratează ca stat de mâna a doua, regim alimentat şi de dirijarea de către străini a voturilor la alegeri, finalizate cu aducerea la conducerea Ţării a unor indivizi străini de sângele românesc, cum sunt ultimii doi: un evreu şmecher, fariseu şi vulgar, şi un neamţ obraznic, egoist şi înfoiat, ambii total dezinteresaţi de problemele românilor şi înfrăţiţi cu lichele interne şi străine, ambii aduşi pe postul de frunte al Ţării de acelaşi partid de trădători, care ne-au alungat primul Domn făuritor de Românie. Pentru că francezul Filip de Flandra, prea delicat pentru a se implica într-un act de trădare, i-a refuzat, l-au înlocuit pe Domnul nostru cu un oarecare prusac, introdus în Ţară în procedeu de contrabandă şi sub domnia căruia, 48 de ani, nu ne-a fost deloc bine.

Se aud astăzi voci care vorbesc despre prosperitatea României în anii regimului regal şi că, în situaţia de astăzi, doar monarhia poate salva România. Fie-le permis şi altor voci să deschidă în faţa generaţiilor actuale reversul regimului regalităţii în anii cu iz de conducere superioară faţă de români! Prima mare greşeală pe care străinul Domn o face faţă de sufletul Poporului Român este refuzul cererii lui Alexandru Ioan Cuza, bolnav fiind în exil, de a se întoarce în Ţară pentru a fi înmormântat în pământul natal. Atât Carol cât şi liberalii se temeau de manifestaţii de simpatie ale poporului faţă de fostul Domn, manifestaţii care s-ar fi putut transforma în revoltă faţă de organizarea statală a momentului.

De asuprirea turcilor ne-am eliberat singuri, în 1877, prin mari jertfe recunoscute de alte state neparticipante, dar care au beneficiat de efortul nostru, pentru că de atunci Europa n-a mai fost ameninţată de turci. Se cuvine să amintim despre tratamentul dureros şi condamnabil cu care formaţiunea statală a momentului, rege străin şi guvernanţi liberali, l-au acordat eroilor Independenţei, care s-au întors ciuntiţi din război şi care, deplasându-se în cârje, cerşeau flămânzi şi tremurând de frig pe străzile Bucureştilor. Există note de presă ale timpului doveditoare despre observaţii ale politicienilor trecători care îi mustrau reproşând că nu se cade ca aşa eroi încărcaţi de onoare să cerşească (îţi vine s-arunci cu barda!). Poetul Vasile Alecsandri, contemporan cu acest eveniment, acuză drastic pe cei care i-au neglijat total, lăsându-i pradă dispreţului, zorindu-le moartea în Ţară, după ce au scăpat de pe frontul războiului.

„Ei bine! Oameni vitregi cu inimele sterpe,/ Legaţi de cârma ţării cu-ncolăciri de şerpe,/ Voi care-aţi stat deoparte de foc şi de dureri,/ Cum aţi re-ntors copiii la sânul bietei ţări?". (Vasile Alecsandri, Eroii de la Plevna).

Momentul răscoalei 1907 s-a derulat sub şi cu participarea regalităţii, aprobând crimele bogaţilor, susţinători regali, ale căror averi erau ameninţate de furia ţăranilor înrobiţi. Am ieşit învingători din Primul Război Mondial, înscriind în cartea istoriei eroismul singular al românilor în confruntarea cu forţe mult superioare. Marea Unire au făcut-o românii fără participarea regelui la semnarea documentelor de la Alba-Iulia, întrucât acesta a refuzat invitaţia înfăptuitorilor Unirii şi, mai ales, se cade a reamintit că în faţa manifestanţilor bucureşteni, care strigau „Vrem Ardealul!", regele şi organele de stat au ordonat întâmpinarea lor cu armata ameninţătoare. Nu putem neglija momentul 1922, când s-a ticluit stema României Mari, în care românii din Transilvania nu erau reprezentaţi (şi nu sunt nici astăzi), deoarece s-a strecurat intervenţia ungurească pe care regele a trecut-o cu vederea şi a aprobat stema în acel fel dictat de unguri. Sunt preocupări pentru adăugarea coroanei regale pe stema Ţării, nu pentru reprezentarea românilor în compartimentul transilvan. Stema este un simbol reprezentativ al prezentului, nu al unui trecut umilitor.

Şirul evenimentelor triste din timpul monarhiei, atât de adulată de unii, continuă cu momentul grevei din august 1929, a minerilor din Lupeni, când răzvrătiţii au fost împuşcaţi de soldaţi pe care îi îmbătaseră pentru a nu avea rezerve că-şi împuşcă fraţii şi taţii. Apoi greva ceferiştilor din Bucureşti, 1933, care s-a soldat cu mulţi morţi şi încarceraţi. Şi aceasta s-a întâmplat în decursul anilor '30, când se spune că economia Ţării a fost pusă pe roate de către regalitate. Se trece sub tăcere faptul că, în aceşti ani, vistieria Ţării a fost devastată de multe ori de casa regală spre a se satisface aventurile amoroase ale regelui dezmăţat, Carol al II-lea, care a şi dus cu el imense bogăţii.

„Prea v-aţi bătut joc de Ţară...!", le putem spune şi astăzi.

Este de remarcat că la moartea regelui Mihai Armata Română nu chiar a dat buzna spre a-l omagia, fapt care ar putea explica rezerva justificată faţă de cel care a trimis unei morţi ruşinoase pe cel mai mare conducător al armatei, care l-ar fi putut opri pe rege să ne predea ruşilor. Rămasă la comanda ruşilor, Armata Română a mers până la distrugerea lui Hitler, dar, în loc să fie declarată armată învingătoare, România a ieşit din război ca ţară învinsă, decizie la care regele n-a protestat.

Tot ca o aspră acuzaţie la adresa regelui şi a celor care îl slujeau, veteranii, care au luptat pe cele două fronturi, mărturisesc că Mareşalul Ion Antonescu, om matur şi cu înţelepciune, l-a ocrotit pe regele de doar 20 de ani, ştiind care sunt încrengăturile acţiunilor partidelor din jurul său. Şi despre această ocrotire Mihai ştia şi o simţea. Pe acest ocrotitor, regele Mihai îl ucide spre sfârşitul războiului, urmare manevrelor politicienilor. Pe de altă latură, regele se face vinovat şi în problema legionarilor, dând în 1940 un decret care îi îndreptăţeşte pe aceştia să formeze Guvernul. După câteva luni, Antonescu descifrează tendinţa spre fărădelegi a legionarilor şi desfiinţează respectivul decret regal, iar răzmeriţa acestor aşa-zişi patrioţi este întâmpinată cu armata.

Cei ce spun că regele a realipit Ţării Nordul Transilvaniei uită că în urmărirea nemţilor în retragere, românii şi-au pierdut viaţa în numeroase puncte de luptă, culminând cu Oarba de Mureş, unde au murit, sub tunurile nemţilor, 11.000 de ostaşi români. În tot acest timp, când românii mureau prin Munţii Tatra, regele îşi primea recompensele de la ruşi, la Palatul Regal. Acesta este bilanţul monarhiei conducătoare în România. E ridicolă afirmaţia că Hohenzollernii au realizat Independenţa României, că au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri, că ei au realipit Nordul Transilvaniei la România, că lor li se datorează deplina noastră Eliberare de la 23 August! Cu monarhia în România s-a terminat definitiv şi pentru totdeauna în anul 1947, când Ţara era o ruină. În 1990, mai fiecare român a devenit proprietar al unei locuinţe, iar Ţara era plină de fabrici, uzine, combinate industriale şi zootehnice. Toate erau creaţie a poporului. Rege al industriei era fierul, care se desfăşura într-o ierarhie perfectă: faur 1 - metalurgistul, faur 2 - constructorul de maşini grele, faur 3 - făcătorul de unelte, faur 4 - potcovarul. Doamne, bine mai mergea!

Că românii se află astăzi într-o râcă fără limite, se atribuie tot intruşilor străini în viaţa poporului, dar bucuria restabilirii relaţiilor dintre noi nu va veni de la regimul regal pe care câţiva strigători îl consideră salvator. Salvator, poate, pentru pleiada de urmaşi regali legitimi şi nelegitimi care cer necontenit beneficii în averi naturale şi bani? Aceştia să fie salvatorii României? Să li se asigure luxul şi hrana din munca bieţilor muncitori români? Ştie cineva dintre aceşti strigători în ce lux s-au lăfăit membrii Casei Monarhice, ce averi au stăpânit beneficiind de fabuloase venituri? Dacă ar afla, ar amuţi, ceea ce ne dorim noi, ceilalţi, antimonarhici. Este un nou moment când ţi se cere: „Deşteaptă-te, române!".

Suntem la 100 de ani de când ne-am salvat singuri şi Bucovina, şi Basarabia, şi Transilvania! Să ne scuturăm de tot ce este străin cu pretenţii de conducători în Ţară şi vom şti să ne refacem tot ce s-a distrus în ultimii ani, după actul banditesc din 1989, pornit de puşcăriaşii unguri eliberaţi din închisori şi adunaţi la Timişoara, unde au simulat apărarea trădătorului Tökes de Securitatea română. Şi în aceste împrejurări, Mihai Hohenzollern îşi face apariţia destructivă, aprobând declaraţia de la Budapesta scursă din nişte minţi bolnave de români, alături de unguri, prin care se urmărea cedarea Transilvaniei către Ungaria. Moment de mare pericol pentru România! Şi totuşi, înţesată prin toate ungherele de intervenţionişti străini,

România a beneficiat de luciditatea conducătorilor Armatei şi Securităţii, care i-a ajutat să se orienteze spre soluţiile salvatoare pentru Ţara destinată distrugerii prin destrămare. Acţiunea lor reprezintă o dovadă că românii aflaţi în slujba Ţării, spre ocrotirea poporului şi a bunurilor materiale, şi-au înţeles rolul de salvatori ai neamului şi, deci, s-a hotărât că nu-i nevoie de intervenţii străine. Stabilindu-se grupuri de pază la marile obiective industriale şi de patrimoniu, România a rămas întreagă, iar ungurii şi-au primit ce-au meritat, o aspră palmă.

Este drept, clar şi adevărat că, de-a lungul unei istorii zbuciumate, Poporul Român a apărat, a salvat şi şi-a clădit România. Aici, astăzi, nu mai poate fi vorba de conducători străini de neam. Dacă în atâtea momente ne-am salvat singuri Ţara, astăzi suntem mult mai puternici şi ne dovedim capabili să-i conducem destinele. Vom reface prin o nouă naţionalizare tot ce a ajuns la „proprietari" cu acte false şi acţiuni de înşelătorie. Să dovedim că românii sunt puterea supremă a Ţării şi nu ne convine să cădem iarăşi în slugărnicie faţă de străini[1].

Aşadar, Poporul Român este Regele României!

Grafica - I.M.

---------------------------------------------
[1] Sursa - Condeiul ardelean Nr. 384/6 ianuarie - 8 februarie 2018 http://www.condeiulardelean.ro/articol/romania-rege-este-poporul-roman