Revista Art-emis
Vă poftim ca „uspătoi” PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Miercuri, 14 Februarie 2018 18:54

Preotul Ioan Bun de la Micherechi-UngariaTratatele de pace au consemnat victoria aliaţilor şi au trasat frontiere în funcţie de interesele arbitrilor lumii. Divergenţele apărute între state şi grupări de state, ca urmare a problemelor rămase nesoluţionate, sau care au nemulţumit o parte dintre acestea, au creat cele două curente: revizionist şi antirevizionist a statu-quo-ului teritorial. Deoarece tratatele de pace prevedeau o serie de obligaţii privitoare la plata despăgubirilor de război, de reducere a efectivelor militare şi dimensionarea armatelor şi a producţiei de război, desfiinţarea serviciului militar obligatoriu, demilitarizarea completă a unor zone limitrofe frontierelor, pacea părea a fi într-un echilibru.

În perioada 1936-1939 întreaga Europă se afla sub puternica influenţă a politicii revizioniste şi revanşarde promovate de Germania nazistă, Ungaria horthystă, Italia şi alte state cu pretenţii teritoriale nesatisfăcute prin tratatele de pace. Această politică a produs importante schimbări atât în politica externă a României, cât şi în opţiunile ei de apărare. Volens-nolens, până la sfârşit, înţelegerile politice şi militare, angajate de România, au fost doar simple dorinţe. Efectul lor practic a fost în bună parte anulat prin politica şi acţiunea agresivă a Germaniei, acceptată şi tolerată de marile puteri garante ale securităţii colective.

Tratatul de pace de la Trianon, semnat cu Ungaria, pe 20 iunie 1920, fixa efectivele armatei ungare la 35.000, fără aviaţie şi artilerie grea, cu unităţi formate pe bază de voluntariat, cu durata serviciului de 12 luni. Clauze speciale reglementau nivelul de înarmare, învăţământul şi producţia de armament. Aplicarea acestor măsuri nu era favorabilă noilor planuri de revizuire a frontierelor, fapt pentru care, prin toate mijloacele posibile, într-un cor general, se clama „Justice for Hungarie"! Primii care au sărit în ajutorul învinşilor au fost congresmenii americani, care nu au ratificat tratatele conferinţei de pace de la Paris. S.U.A., de altfel, s-au izolat, fiind preocupate doar de soarta lor financiară şi de chestiunile Extremului Orient. Franţa a încercat să-şi asigure dominaţia în Europa, încheind o serie de acorduri bilaterale cu ţările din zona limitrofă Dunării, dorind să realizeze o Confederaţie danubiană, şi cu scopul de contracarare a conceptului german de „Mitteleurop". Anglia, nemulţumită de prestigiul şi influenţa de care se bucura Franţa, consecventă politicii sale de balanţă a forţelor, a sprijinit refacerea economică a Germaniei, alunecând pe panta politicii de conciliere faţă de statele revanşarde. Rivalitatea anglo-franceză a dus la subminarea autorităţii politice a Societăţii Naţiunilor, la pierderea prestigiului acestui for internaţional. Tratatul de prietenie de la Rapallo, încheiat de tânărul statul sovietic cu Germania, a fost apreciat ca unul din cele mai controversate acte politice din perioada interbelică[1].

În Ungaria, imediat după război, grupările fasciste secrete, teroriste, odată cu instalarea dictaturii horthyste, s-au constituit în peste 70 de alte organizaţii şi partide situate pe aceeaşi platformă revizionistă. Întreaga activitate de educare a tineretului în spirit revizionist a fost întreţinută de biserica catolică, într-o conlucrare perfectă cu statul - ca forţă fizică - şi biserica -, reprezentând forţa morală. Biserica catolică a devenit, de altfel, principalul finanţator al Institutului Naţional de Credit şi al mai multor partide creştine din Ungaria[2]. Pentru susţinerea şi propagarea ideilor revizioniste în Ungaria şi în alte ţări din Europa şi America fuseseră finanţate apariţiile unor broşuri şi ziare şi difuzate la radio emisiuni cu caracter revendicativ. Numai pe teritoriul Transilvaniei, în 1937, apăreau în total 37 ziare cu apariţie zilnică şi 117 periodice. Printr-o intensă propagandă a fost susţinută politica externă, de apropiere de Germania. Ce a urmat e bine ştiut. Ocuparea teritoriilor în urma înţelegerilor secrete sovieto-germane şi semnarea Tratatului Ribentrop / Molotov: ocuparea Basarabiei şi Bucovinei şi a părţii de Nord-Est a Transilvaniei, după Diktatul de la Viena din 30 august 1940.

În anul Centenarului Marii Uniri, perioadele: 1 decembrie 1918- 16/20 aprilie 1919 şi 5 septembrie 1940-25 octombrie 1945 sunt frânturi din centenar, după cum România Mare n-a mai fost întreagă (fără Basarabia şi Bucovina din 28 iunie 1940). Privind retrospectiv şi cu speranţa în viitor trebuie să credem cu tărie că România din 2018 nu mai este în situaţia de izolare trecută, dar nici nu are oportunitatea de atunci de a lupta pentru drepturile ei. Şi desigur, mă gândesc că predicţia lui Eminescu, din a sa „Doină", nu a fost decât o metaforă „de la Nistru pân la Tisa...", căci niciodată, nu cred ca strălucitul patriot vizionar, să se fi gândit la izvoarele Tisei, ci la vărsarea sa..., pentru că prea frumos a rostit „ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie". Şi mai cred că aşezarea împreună a tuturor românilor, din răsăritul european, se poate face doar prin integrare din voinţă proprie. Astăzi frontierele se sparg prin acţiuni economice şi prin pieţe penetrate, din păcate, doar de forţe economice puternice. Într-un fel regretabil forţele imperiale, de altă dată, s-au reorientat spre aceleaşi principii de „divide şi stăpâneşte". Drepturile popoarele mici, care au cedat odată, nu mai contează. Ce e bine pentru unii e rău pentru alţii în, politica dezbinată din U.E. Cam aşa se „împart deciziile europene" în funcţie de destinatarul ce trebuie adus la ordine şi tăcere!

Adevărul istoric a fost îngropat prin Tratatele de Pace, după cele două mari conflagraţii ale secolului trecut. Sistemele politice trecute generează antagonisme noi, dar victimele lor sunt tot din rândul celor supuşi din imperiile din vremuri trecute. Ca ţintă în trecut, România ar trebui astăzi să îşi afirme drepturile cu mai mult curaj şi să semnaleze derapajele ţărilor, din jur, unde deznaţionalizarea e ridicată la rang de politică de stat. Şi în acest sens exemplele sunt nenumărate, deşi amintite în cărţi şi tratate de istorie, după cum pot fi citite în textul unor legi din Ungaria, Ukraina, Republica Moldova, dar învăţămintele nu au finalitate practică.

La praznicul Marii Uniri sperăm ca românii, din comunităţile ţărilor din jur, să primească invitaţia de a ne fi uspătoi (oaspeţi) la înălţarea pe catarg a mândrului nostru tricolor căci în urmă cu 100 de ani „în urma dreptului de liberă dispunere asupra sorţii sale" naţiunea română, inclusiv românii din Maramureşul istoric, din Basarabia şi Bucovina au hotărât unirea, prin Sfaturile lor, şi delegaţii de la Alba Iulia, chiar dacă prin Tratatul de pace de la Paris, cei de dincolo de Tisa, fără o altă consultare, precum şi cei din (Micherechi) Ungaria au rămas în afara României Mari. Preotul Ioan Bun, de la Micherechi, de pildă, a vrut să ridice un steag românesc în biserica ortodoxă de acolo, frecventată doar de români, enoriaşii s-au opus. „Nu. N-are ce să caute steagul românesc la noi în biserică", au spus unii dintre ei. Părintele a lăsat să treacă ceva timp şi, când a avut ocazia, a pus steagul, pe care-l vedem şi noi în faţa altarului bisericii pictate în albastru şi auriu. Când l-au văzut în biserică, unii s-au răzgândit :
- „Doamne, dă-i sănătate la domn părinte, c-a ridicat steagul românesc la noi în biserică!".
Alţii l-au luat la rost pe preotul misionar din Arad. În Micherechi astăzi, fiecare clădire-sediu de instituţie are trei steaguri: unul unguresc, unul românesc şi unul al Uniunii Europene.

Iată că se poate! Păi dacă în Ungaria revizionistă, iredentistă, şovină, ultranaţionalistă se poate, în Ucraina de ce nu se poate învăţa limba română? Din lipsă de curaj sau de susţinere diplomatică românească? Sus inima români de pretutindeni!. Sus steagul! Sus Naţia! Poftiţi, de ne doriţi uspătoi la voi, căci la noi sunteţi oricând bineveniţi şi sprijiniţi ca nişte fraţi. Dangătul de clopot al Marii Uniri vesteşte, din turnul episcopal de la Sighet, ca odinioară porunca regală: „Dacă oştirea este chemată să apere graniţele Patriei prin jertfa de sânge, Biserica este chemată a le apăra prin întărirea sufletească şi puterea morală a locuitorilor mărginaşi ai ţării"[3]. În predica ţinută, episcopul Vasile Stan (intronizat ca Episcop al Maramureşului, la 15 octombrie 1939) s-a referit la semnificaţia clopotelor de la Tisa, glas puternic de chemare la desăvârşita unitate sufletească. Taina clopotelor vestea, cu glasul de metal al acestora, de pe întinsul pământului până în înaltul cerului, că "între graniţele noastre etnice pulsează toată vigoarea sufletului românesc, care ne înfrăţeşte pe toţi cu glia strămoşească şi cu legea românească"[4]. Pe clopotele sfinţite se aflau inscripţii[5] aducătoare de mulţumiri pentru cei care s-au ostenit pentru realizarea lor. Ca şi atunci inimile, speranţele şi răgăciunile se ridicau spre bunul Dumnezeu! Episcopul Oradiei Nicolae Popoviciu a descis seria cuvântărilor vorbind întâi despre semnificaţia clopotelor: „Vivos voco, mortuos plango, fulgura frango"[6] şi măreaţa catedrală, cu rol de fortăreaţă nebiruită a trăiniciei şi veşniciei noastre, ca neam românesc, pe meleaguri maramureşene.

Îndrăzniţi dar a arăta şi spune oricui vă stă în cale: că strămoşii noştrii n-au venit de nicăieri, şi că au fost statorici în vatra lor, că frumoasele, demnele şi mândrele chipuri de pe Columna de la Roma ne eternizează prezenţa pe plaiurile ce le locuim, iar columna a făcut steagul şi neamul nostru nemuritor. Pentru noi românii limba, teritoriul, credinţa şi istoria au fost sublibă libertate!

-----------------------------------
[1] Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de apărare naţională a României în contextul european interbelic, 1919-1939, Editura Militară, Bucureşti, 1981, p. 24
[2] Augustin Deac, Gheorghe Bodea, Ungaria, în Regimurile fasciste şi totalitare din Europa, p. 33. Astfel s-au înfiinţat: Partidul Creştin Unit, Partidul Crucilor cu Săgeţi, Partidul Reînnoirii Ungare, Asociaţia Levente, Partidul Unităţii, Frontul Naţional, Partidul Naţional Socialist Ungar, Frăţia de sânge a dublei cruci şi altele. Alte detalii la Constantin Moşincat, Iredenta maghiară al graniţa de vest a României (1920-1940), Editura Tipo MC, Oradea, 2011
[3] Legea românească, 1939, nr.1, p. 7. La ceremonia de la Palat au asistat următorii reprezentanţi ai armatei: mareşalul Presan, inspectorii generali de Armată, şeful Marelui Stat Major, comandantul Corpului II Armată. Pentru detalii vezi Constantin Moşincat, Politica de apărare a vestului României (1930-1940), Editura Tipo MC, Oradea, 2007
[4] Graţian Chişiu, Biserica ortodoxă din Maramureş în sărbătoare, în Legea românească, 1939, nr. 20, p. 288
[5] Legea românească, 1939, nr.1, p. 7. p.290
Întâiul clopot cântărea 1.800, al doilea 99, al treilea 530 şi al patrulea 230 kg. Clopotul nr.1 –Do-diez
Sus: Întăreşte, Dumnezeule, pe Preaînălţatul nostru rege Carol al II şi sfânta credinţă a dreptcredincioşilor creştini în vecii vecilor!
Jos: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi!
Clopotul 2 - Fa
Sus: Bineprimită să fie, Doamne, înaintea Ta, ca o tămâie binemirositoare, jertfa Băncii Naţionale a României şi a milostivului ei Guvernator Mitiţă Constantinescu pentru clopotele catedralei ortodoxe din Sighet
Jos: Slăvi-te-voiu, Doamne, cânta-voiu numele Tău, Preaînalte!
Clopotul nr. 3 - Sol-diez
Sus: Adu-ţi aminte, Doamne, de Î.P.S. mitropolit Visarion al Bucovinei, smeritul jertfitor pentru reînfiinţarea episcopiei ortodoxe a Maramureşului!
Jos: Vesti-voiu adevărul Tău, Dumnezeule, din neam în neam !
Clopotul 4 - Do-diez
Sus: Turnatu-s-au clopotele catedralei episcopale Sighet în al 9-lea an de domnie al Maiestăţii Sale Regele Carol al II al României şi în întâi de păstorire al P.S. Sale Vasile Stan, episcop al reînfiinţatei episcopii ortodoxe a Maramureşului. Anul mântuirii 1939
Jos: Doamne mântuieşte pe cei bine credincioşi!
[6] Ibidem, p. 291. „Pe cei vii îi chem, pe cei morţi îi plâng, fulgerele le frâng"

footer