Revista Art-emis
Cu U.E. sau cu S.U.A. ? PDF Imprimare Email
Petru Romoşan   
Duminică, 18 Iunie 2017 14:36

SUA-UEOricât de răi ar fi germanii (Trump dixit), americanii ar trebui să afle cumva că nu pot domina imperial un popor, poporul german, 100 de ani numai pentru că au câştigat în 1944 un război mondial. Şi că acordurile avantajoase pentru economia şi pentru dolarul lor nu au cum să fie eterne. Totul are o limită. Încercarea preşedintelui Donald Trump de a le băga nemţilor mâna în buzunar în numele N.A.T.O. are şi ceva comic. Poate el rezolva astfel faraonicele datorii acumulate în ultimii 16 ani (mandatele lui George W. Bush şi Barack Obama) ? După 70 de ani, Germania a reuşit să-şi recucerească suveranitatea şi independenţa faţă de puterile de ocupaţie - S.U.A., Marea Britanie, Franţa, pe de o parte, şi Rusia în fostul R.D.G., pe de altă parte. Şansa Germaniei a fost construcţia europeană. Fiecare dintre marile ţări europene a văzut în U.E. altceva. Franţa, de pildă, a crezut că va redeveni marea putere imperială care a fost şi că Parisul va deveni noua capitală a Europei, iar prin euro va ţine în frâu, va controla Germania. Perfidul Albion a crezut că poate să păcălească pe toată lumea, inclusiv pe nepoţii săi cam simpluţi de peste Ocean. Singură Germania a avut un obiectiv cu adevărat măreţ. Liderii săi, începând cu Konrad Adenauer şi, mai ales, cu legendarul Reinhard Gehlen, un genial maestru al informaţiilor, au înţeles că sub „umbrela" europeană îşi pot redobândi libertatea economică şi politică, suveranitatea şi independenţa. Încă o dată germanii au făcut lucrurile atât de bine, de „nemţeşte", încât au obţinut mult mai mult. Ei conduc astăzi Europa, iar capitala Europei este la Berlin, şi nu la Londra sau la Paris. Cum arată în realitatea ei profundă această Europă germană e o altă problemă. E problema celorlalţi, mai ales a periferiilor, iar nu a Germaniei, care trăieşte un moment fast.

România se găseşte azi în faţa unei dileme hamletiene. Să meargă cu America ? Să meargă cu Germania ? Pentru că începe să fie clar, îndeosebi după alegerea impetuosului Donald Trump în S.U.A., că nu peste multi timp va trebui să optăm. Şi obligaţia de a opta devine sigură dacă franco-germanii îşi fac un N.A.T.O. al lor, o armată europeană care să nu mai fie controlată de americani. Şi, de asemenea, un puternic serviciu de informaţii european. Oricât de „inteligenţi" (citeşte „şmecheri"...) şi de oportunişti ar fi românii, nu vor putea fi parte în acelaşi timp din două organizaţii de apărare şi securitate diferite. Chiar dacă cele două organizaţii se vor pretinde partenere sau chiar prietene. De altfel, aşa ceva în istorie nu s-a văzut. Dar cine să anticipeze la Bucureşti ? Klaus Iohannis, preşedinte, sau Sorin Grindeanu, prim-ministru, două non-personalităţi plasate pe scaune de mâini nevăzute din spatele cortinei ? Eternul şi fascinantul Teodor Meleşcanu ? Un Minister de Externe îmbătrânit în mediocritate, inclusiv în alegerea tinerilor născuţi deja bătrâni ? Desigur, bătrânii sunt întotdeauna necesari (dacă nu ai bătrâni...), dar ei nu îi pot înlocui la infinit şi complet pe cei încă tineri, mult mai activi, imaginativi şi responsabili de destinul lor şi al copiilor lor. Un serviciu de informaţii externe care preferă să manevreze propaganda şi să facă business în interiorul frontierelor româneşti, călcând în picioare libera concurenţă capitalistă, pentru că în afara graniţelor ar fi mult mai periculos şi pentru că, de fapt, spionii noştri habar nu au de economie ?

Mai e timp să schimbăm ceva ? România se macină în lupte interne cu mize mici. Arestările pe bandă rulantă par să fie singura prioritate. În interesul cui ? Laura Codruţa Kövesi, D.N.A., răposata S.I.P.A., Sebastian Ghiţă, Dan Andronic şi serialul său, spectacolele de seară de la Antena 3 şi România TV nu ţin loc de economie şi de viaţă politică reală. Gerontocraţii de la Bucureşti şi oligarhii lor interpuşi, mulţi azi ajunşi în puşcării, se apropie de un final previzibil şi foarte trist. Din păcate, îi duc cu ei în dezastru şi pe românii care nu au reuşit încă să plece în patru zări. România se apropie de un fiasco, de un faliment în zona deciziei. Ce ai întârziat să faci zeci de ani nu se mai poate repara pe buza prăpastiei. Iar prăpastia actuală nu e doar una românească, ci, după cum se vede cu ochiul liber, una planetară.

Deocamdată, România nu este forţată să aleagă, şi deci nici nu trebuie să-şi manifeste clar vreo preferinţă. Avem pe teritoriu trupe americane, deci militar suntem cu S.U.A., iar economia românească, atâta câtă mai este, e legată prin mii de fire de economiile ţărilor din Uniunea Europeană. Totuşi, un război economic cu consecinţe încă necunoscute stă să izbucnească între Germania şi S.U.A., deci între Uniunea Europeană şi S.U.A.. Un asemenea război economic a fost evocat, temut încă de acum vreo 30 de ani. Două dintre cele mai mari economii, cea europeană şi cea americană, nu au cum să aibă interese identice şi integral paşnice. Împotriva avantajelor evidente de care s-au bucurat americanii după ce au câştigat cel de-al doilea război mondial contra Germaniei, Italiei şi Japoniei, astăzi economia europeană e capabilă să înfrunte cu succes economia americană.

Deşi unele ţări periferice ale U.E. - cum e Grecia, de exemplu - au mari probleme legate de datorii nesustenabile, iar mari dificultăţi întâmpină şi Italia, Spania, Portugalia, ţările din Europa de Est, datoriile şi încurcăturile pe care S.U.A. le are nu suferă comparaţie. În acelaşi timp, atât Rusia, cât şi, mai ales, China se poziţionează natural împotriva S.U.A. şi par să colaboreze fără mari rivalităţi cu Europa. În primul rând, relaţiile germano-ruse, bazate pe gaze, petrol şi alte resurse naturale, sunt foarte solide. Investiţiile chineze în Europa de Vest mai ales au căpătat o amploare nemaivăzută.

Din punct de vedere militar, în Europa, după plecarea Marii Britanii, singura armată care mai contează e cea franceză. E binecunoscut faptul că Germania s-a dezvoltat şi pentru că nu a avut cheltuieli militare importante în ultimii vreo 70 de ani. O armată integrată europeană, bazată pe motorul economic şi politic franco-german, e foarte probabil doar o fata morgana care nu se va materializa prea curând, poate niciodată. România nu se poate sprijini deci decât pe americani, deşi Rusia nu e nici pe departe marele duşman descris de establishment-ul nord-american şi de presa mainstream din Europa Occidentală şi din America. Vladimir Putin a eşuat pentru Rusia în Ucraina şi şi-a creat o ostilitate care va dura în vecinătatea apropiată. Ostilitatea unui mare popor, un popor mândru şi foarte capabil, cu mari resurse de dezvoltare, ucrainenii. Sau, de fapt, planul americano-german, a reuşit în Ucraina ? Pe lângă ocuparea Crimeii, ruşii au fost atraşi în Ucraina de Est, unde s-au împotmolit şi şi-au atras un blam diplomatic general, fără să câştige nimic. S-au oprit la mijloc de drum, nici nu au pus în aplicare celebrul plan „Novorossiya" şi au şi redeşteptat violent naţionalismul ucrainean. Poate Turcia, dacă Erdogan îşi continuă ascensiunea spre dictatură, să devină mai periculoasă în regiune. Mai ales dacă va reuşi să iasă de sub „protecţia" şi tutela americane.

Pentru încă o vreme, ţara noastră are două avantaje paradoxale pe care ar trebui să le păstreze cât mai mult : nu are multcontroversata monedă unică, euro, şi nu a fost admisă în Spaţiul Schengen - o prostie crasă a îngâmfaţilor vest-europeni. Cam asta era şi situaţia Marii Britanii înainte de Brexit. Pe lângă că ar trebui să ne păstrăm moneda naţională până vedem ce se întâmplă cu euro, dacă rezistă sau dacă va fi abandonat, pe lângă parteneriatul strategic cu S.U.A., România îşi poate întări relaţiile pe mai multe planuri cu Marea Britanie şi cu Israelul, parteneri tradiţionali ai ţării noastre. De altfel, după unele informaţii, Klaus Iohannis şi-ar datora vizita la Washington lui Nicolae Ceauşescu, care nu a rupt relaţiile cu Israelul după Războiul de şase zile din 1967 şi a fost un factor decisiv în negocierile ulterioare. Tot Comitetului Evreiesc American i s-ar datora, pe lângă diploma acordată la a 50a aniversare a Războiului de şase zile, şi introducerea lui Klaus Iohannis la Casa Albă. Relaţiile alternative cu Marea Britanie şi Israelul ne pot ajuta să scădem presiunea tot mai mare pe care Germania, împreună cu Austria, o Germanie mai mică, o exercită asupra periferiilor. Austria, printr-o firmă privată, ne devastează pădurile. E de necrezut cât de mult poate să amâne guvernul de la Bucureşti o decizie care să blocheze această catastrofă de o gravitate intolerabilă.

Dacă nu am fi ieşit atât de slăbiţi din ultimii ani de dictatură iresponsabilă a lui Ceauşescu, modelul ideal pentru România ar fi fost acela de Elveţie a Europei de Est. Un vis pe care l-a visat şi Ceauşescu. Mai ales în relaţiile cu economiile şi banii ţărilor din lumea a treia. România are azi angajamente deopotrivă cu U.E. şi cu S.U.A., iar rivalităţile economice, militare sau financiare dintre cele două mari blocuri nu pot fi rezolvate de noi. Şi nici nu e prudent să luăm partea unora sau altora. În starea actuală de lucruri, nici America nu pare capabilă de un plan Marshall pentru Europa de Est, în primul rând pentru Polonia şi România, şi nici U.E. nu va avea o armată credibilă mâine sau poimâine.

footer