Revista Art-emis
Un robot la Cotroceni PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Duminică, 30 Aprilie 2017 16:57

RoboklausAu trecut mai mult de doi ani de când îl v?d ar?tându-se, din când în când, în public. Cu cât trece timpul ?i pe m?sur? ce num?rul apari?iilor sale cre?te, ca ?i cum o ap? învolburat? s-ar lini?ti, în minte mi se limpeze?te o imagine. Imaginea unui robot. Înalt, scrobit, cu mi?c?ri sacadate ?i vizibil mecanice, cu privirea fix?, p??e?te doar în direc?ia pentru care a fost programat s? mearg?, f?r? s? v?d? nimic în jur. Un automat, insuficient cizelat. Pare coborât din filmele anilor ?aizeci, pelicule populate cu robo?i de prim? genera?ie ?i cu extratere?tri clona?i trezi?i pe rând din recipientele pentru criogenare. ?i acum, dup? trecerea a sute ?i sute de zile de la prima sa apari?ie, de fiecare dat? când îl v?d sunt inundat de senza?ia c? Cineva i-a pus pe fa?? o urm? de zâmbet arogant ?i, ca s?-i dea aparen?a de vietate mi?c?toare, i-a întors pân? la cap?t chei?a. Chiar atunci când, obligat de situa?ia de moment, robotul de la Cotroceni discut? cu un om, este cât se poate de evident c? nu vede fiin?a pe care o are în fa??. Privirea sa, golit? de via??, trece dincolo de interlocutor spre o ?in?? din neant, neaccesibil? nou?, muritorilor cu suflet. Privindu-l mai atent, dincolo de fa?a sa imobil?, b?nuie?ti rotindu-se roti?ele ce învârt sacadat hârtia perforat? care con?ine, criptat? în sistem binar, cohorta bi?ilor ce alc?tuiesc întreaga sa memorie. El nu poate ?i nici nu ?tie s? se uite în ochii cuiva. Probabil din motive de proiectare... Totodat?, pare a nu i se fi indus, prin construc?ie, minima capacitate omeneasc? de a percepe o fiin?? ca pe o creatur? din carne ?i oase, însufle?it?. Nici n-ar trebui s? ne mir?m, fiindc? dac? n-ar fi a?a ar însemna s? cerem prea mult unui robot adev?rat.

Ca oric?rui robot, îi lipse?te propriul discurs. Dac? nu cite?te instruc?iunile înscrise special pentru el, nu are nici minima capacitate de a lega, logic, dou? fraze. Iar atunci când, surprins de o situa?ie inedit?, gura sa emite cuvinte ce nu-s gândite anterior de un programator, abia reu?e?te s? lege, dup? pauze îndelungi, câteva propozi?ii simple extrase parc? din abecedar. Rostiri de tipul „Ana are mere", dar ?i acestea cu accentul plasat complet aiurea, cu ridic?ri inutile de ton, ambele nespecifice limbii române. Poate, tot o gre?eal? de fabrica?ie... Cu fiecare nou? apari?ie, tot mai accentuat, las? impresia c? noi, to?i ceilal?i, ne afl?m în slujba sa. Adic?, uimi?i, vedem cu ochii no?tri cum robotulul se autotransform? într-un st?pân (pas cu pas, a?a cum a fost proiectat s? declare anterior în scris). Dar nu, nu în propriul st?pân. Fiindc?, având în permanen?? un operator care îl programeaz? ?i îl între?ine, nicun robot nu poate fi st?pânul s?u. El, robotul de la Cotroceni, se metamorfozeaz?, conform softului, în st?pânul nostru. Al tuturor! Un despot neînsufle?it plasat, inten?ionat, în scaunul destinat unui om cu iubire ?i cu respect fa?? de popor.

Periodic, folosind banii supu?ilos s?i, el este deplasat în cel?lalt cap?t al lumii, undeva pe o coast? de ocean binecuvântat? cu o prim?var? perpetu?, pentru resetare. Iar atunci când sunt necesare doar reglaje de mai mic? amploare, obiectul dispare pentru o vreme aci, în Germania, unde este l?sat pe mâna celor mai serio?i me?teri ai Europei, a nem?ilor. Din când în când, câte un român înc?p??ânat, r?t?cit în preajma sa, încearc? s?-l determine s? ac?ioneze omene?te. De fiecare dat?, o astfel de decizie s-a dovedit neinspirat?. Personajul nostru, scrobit, p?strându-?i zâmbetul superior din col?ul gurii, s-a comportat a?a cum este. Asemenea unei ma?in?rii. Complet blanc. Rece ?i nesim?itor. E ca ?i cum românul respectiv ar insista s? insufle unui computer dorin?a de a se gr?bi, de a suferi, a iubi sau de a cunoa?te compasiunea. Pe m?sur? ce m? dumiresc asupra adev?ratei sale fiziologii, sunt din ce în ce mai surprins. Nu pot pricepe cum, milioane de fiin?e cuvânt?toare, Oameni deasupra oric?rei alte suspiciuni, au votat ca s? le fie pre?edinte o astfel de ciud??enie. Ea, bizareria neînsufle?it?, nu s-a n?scut cu o zi înainte de alegeri. A tr?it ani buni printre oameni normali, a fost v?zut?, evaluat? ?i cânt?rit? din punct de vedere a sim??mintelor omene?ti. Chiar nimeni s? nu-?i fi dat seama c? este un robot? Sau, ca s?-mi fie confirmat unul dintre marile mistere ale accederii la putere în lumea în care tr?im, tocmai aceast? „calitate" a f?cut ca el s? ajung? pre?edinte peste un întreg popor de fiin?e omene?ti?

M? întreba?i cumva dac? îl detest, dac? îl ur?sc? Motive a? avea. Multe. Numai c? eu, o fiin?? ra?ional? fiind, nu pot urî un robot. Ar fi ca ?i cum a? aduna în mine sentimente de antipatie fa?? de cutia calculatorului din birou. Obiect care, firesc, habar nu are despre existen?a mea, despre sim?irile mele fa?? de el ori despre ceea ce simt în raport cu oricine altcineva. A? dori, totu?i, dac? nu exagerez cumva în n?zui?ele mele, s?-l înlocuim cu un om. La Cotroceni! Sursa[1]

Grafica - I.M.

---------------------------------------------
[1] http://teopal.ro/index.php/2016/12/29/un-robot-la-cotroceni-din-ciclul-pamflete-amare/

footer