Revista Art-emis
Mult prea mult pentru o via?? de om PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Viorica Moisuc   
Duminică, 23 Aprilie 2017 19:30

Moisuc VioricaAm avut ?ansa s? tr?iesc mult. Poate prea mult. Am v?zut ?i am îndurat multe. Pot s? afirm c? singura perioad? din via?a mea când grijile m? ocoleau ?i necazurile nu m? priveau, a fost prima copil?rie, adic? pân? la vreo ?apte-opt ani. A venit apoi r?zboiul. erau ani grei când singurul meu frate, Emil, a murit pe front, luptând pentru dezrobirea Basarabiei. De atunci, via?a în familia noastr? a fost alta. Bombardamentele din prim?vara ?i vara lui 1944 ne-au gonit într-un refugiu greu de suportat pe care copiii nu-l prea în?elegeau. Auzeam: „Du-i, Doamne, la Ploie?ti"! În pivni??, cu lumân?ri sau lamp? de gaz, cu haine groase, perne, p?turi, câte ceva de mâncare. Spuneam rug?ciuni printre bubuiturile asurzitoare ale luptelor aeriene sau ale bombelor ce explodau mai aproape sau mai departe. Pân? auzeai sirena anun?ând încetarea bombardamentului. Apoi au venit ru?ii „eliberatori". În casa în care locuiam, se amenajase o ascunz?toare, pentru mama ?i pentru mine , unde ne ascundeam când ne c?lcau grupuri de solda?i ru?i be?i ?i pu?i pe f?r?delegi. Frica era atotst?pânitoare, por?i încuiate, u?i ferecate, ferestre acoperite cu draperii groase. Întuneric.

Ne-am trezit cu persoane necunoscute care primiser? „reparti?ie" în casa în care locuiam. Ne-am înghesuit în dou? camere, f?r? baie, f?r? buc?t?rie, cu un WC de serviciu în curte- folosit cândva de gr?dinarul care avea grij? de flori. Tata a fost dat afar? din magistratur?, am r?mas f?r? nici un venit. Eram elev?. Ca to?i cei care treceau prin situa?ii similare, tata mergea în fiecare duminic? la talcioc ?i vindea lucruri de valoare din cas?. S-au dus argint?rie, bijuteriile mamei, tablouri, covoare, vesel? icoane de argint ?i tot ce se mai putea vinde pe nimica toat?. Cu banii c?p?ta?i, tata mergea la pia?? ?i cump?ra o „litr?" de ulei de culoare maronie, de la ??ranii care mai aveau prese pe acas?. Numai mama ?tie cum reu?ea, din pu?inul ce-l avea, s? ne fac? de mâncare. Boli netratate, istovire, frig, necazuri nenum?rate, au luat-o prea repede de lâng? noi. În august 1951, la 51 de ani, am condus-o pe ultimul ei drum. Eram student? în anul I la Facultatea de istorie a Universit??ii bucure?tene.

Au fost, cu toate lipsurile ?i necazurile de acas?, cinci ani frumo?i. Îmi duceam via?a între Facultate, ?antiere arheologice ?i Muzeul de arheologie unde toat? iarna sortam, ?p?lam ceramica adus? de pe ?antier, f?ceam descrierea ei dup? normele ?tiin?ifice înv??ate. Credeam c?, având note maxime, voi avea o carier? str?lucit? în arheologie. N-a fost s? fie a?a. Împrejur?ri vitrege, „dosarul" prost m-au aruncat departe, într-un loc unde nici nu se ?tia ce este arheologia. În anii ce au urmat am luat-o de la început. M-am re-specializat în istorie contemporan?. A început s?-mi plac?, mai ales c? documentele ce le studiam îmi dovedeau c? istoria era altfel decât aceea care se scria de c?tre fal?ii istorici sovietici ?i prosovietici care bântuiau arhivele unde noi, românii, nu c?p?tam aprobare s? intr?m. Îi datorez enorm profesorului Andrei O?etea, director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga" al Academiei, care, dup? un concurs foarte exigent, m-a primit în Institut ?i m-a înv??at pur ?i simplu carte, m-a înv??at metoda de cercetare pe care în arheologie nu o practicasem. De atunci a început, de fapt, cariera mea de cercet?tor ?i „lupta" pentru scoaterea la iveal? a adev?rului istoric. Pentru cine crede c? a fost u?or, trebuie s? spun c? se în?eal?. Am înfruntat cenzura, nedrept??ile regimului de dictatur?, ingerin?ele ivite la tot pasul, obstacole de tot felul, printre care trebuie s? amintesc prigoana celor de la sec?ia de propagand? a C.C. al P.C.R., Mircea Mu?at ?i Ion Ardeleanu, istorici ?i ei, dar care blocau c?r?ile la sec?ie pân? le copiau în întregime ?i le publicau sub semn?tura lor. A? putea s? scriu romane poli?iste despre felul cum reu?eam s? ne public?m c?r?ile aproape în clandestinitate.

Fiecare adev?r scris ?i publicat era o victorie.

A venit apoi peste noi marea vânzoleal? din decembrie 1989. Institutul unde lucram a fost desfiin?at prin ordinul din 7 martie 1990 al prim ministrului Petre Roman care urm?rea s? fie puse la „ad?post" miile de documente privitoare la actvitatea lui Walter Roman ?i a tovar??ilor s?i din „ilegalitate", a celor para?uta?i de la Moscova. A?a am ajuns ?omer. Zoe Dumitrescu-Bu?ulenga, care m? cuno?tea, a reu?it s? ob?in?, cu mare greutate, pentru mine un post de cercet?tor la Institutul de studii sud-est europene al Academiei Române. Acolo domneau îns?, ca ?i la Facultatea de istorie a Universit??ii din Bucure?ti, produsele Pie?ii Universit??ii cu veleit??i de democra?i ?i „victime" ale regimului ceau?ist - lucru complet fals. Atmosfera era sufocant? iar cercetarea era cople?it? de politic.

Am plecat la Universitatea „Ovidius" din Constan?a unde, prin concurs am ob?inut postul de profesor la disciplina Istoria contemporan? a României. Scoaterea mea la pensie în 2004 ?i marginalizarea care a urmat din motive legate de dorin?a de parvenire a unora pe care-i ajutasem s? se afirme, a însemnat sfâr?itul unei cariere de aproape 60 de ani. Am crezut c? dup? 89, lucrurile se vor schimba în bine în ?ara aceasta. N-a fost a?a. ?tie toat? lumea avatarurile din perioada a?a-zis post-decembrist?. Tragic este faptul c?, de?i nu mai avem pre?edinte „pe via??", avem parte de personaje care s-au întrecut în a d?râma România de acolo unde, de bine, de r?u, se afla, ?i au dus-o cu mul?i, mul?i ani înapoi. în toate domeniile.

Ceea ce m-a f?cut s? consider c? paharul meu este deja mult prea plin este oroarea de a asculta ast?zi pe incultul K.W.J. spunând c? el „comemoreaz?" unirea Principatelor Române din 1859! Comemorarea o faci mata la biseric? ?i aprinzi , eventual, o lumânare, pentru cei care au realizat atunci Unirea, nu în palatul regilor României !. Dac? ai ajuns acolo printr-o nefericit? întâmplare, m?car poart?-te decent ?i nu mutila istoria românilor pe care nu o ?tii deloc! În gura dumitale care sf?râm? pietre, nu au loc numele lui A.I. Cuza ?i ale oamenilor politici care au dus România înainte spre progres ?i civiliza?ie!

Dup? o via?? zbuciumat?, eu ?i al?ii ca mine, vrem lini?te ?i siguran??, vrem s? putem lucra - atât cât ne va îng?dui Dumnezeu pe acest p?mânt românesc- vrem s? ne bucur?m de soare, de lumin?, vrem s? vedem copiii s?n?to?i, râzând , vrem s? nu ne stâlce?ti dumneata istoria pe care am dezv?luit-o semenilor no?tri cu mari eforturi ?i uneori chiar sacrificii! Ia-?i dumneata valiza ?i domni?a ?i du-te s?n?tos s? locuie?ti în cele ?ase case cump?rate din medita?ii date câtorva mii de copii, de-a lungul câtorva zeci de ani!

footer