Revista Art-emis
Promotorii românismului de paradă (7) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Vasile Soimaru   
Duminică, 02 Aprilie 2017 10:27

Valeriu Matei„Carte (de recitire), cinste cui te-au scris" - (Emilian Galaicu-Păun. Poezia de după poezie. Ultimul deceniu. Editura Cartier. Chișinău-1999, p.128-132)

După două plachete de lirică, Stîlpul de foc (Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1988) şi „Somn de lup" (Editura Hyperion, Chişinău, 1990), intrate, ambele, la scurt timp de la apariţie, în conul de umbră al anonimatului, Valeriu Matei simte nevoia de a se antologa, ceea ce şi face - Moartea lui Zenon (Editura Junimea, Iaşi, 1994, seria „Magul călător") conţinînd 18 piese din volumul de debut, 10 din cartea a doua şi 8 inedite. Implacabila statistică ne spune că, din punctul de vedere al originalităţii, ediţia ieşeană ne-a pus pe masă doar... un sfert de noutate editorială; cît priveşte noutatea poeziei lui Valeriu Matei sui generis, ea este sublimă, dar absolut... (de la Caragiale citire).

Dat fiind că această „noutate" te izbeşte chiar de la primul text al antologiei, „Statuie de faraon" („dacă aş ridica/ pleoapele mele de piatră,/ mulţimea de stele şi sori/ eliberată/ v-ar putea orbi// atunci ar trebui/ apele Nilului toate/ să stingă mulţimea de stele şi sori,/ să le facă piatră,/ / din care meşteri iscusiţi/ să cioplească alt chip/ aidoma celui ce-1 port/ acum/ cînd nu m-am decis încă/ să deschid ochii"), mă văd silit să fac nu atît o cronică literară, cît nişte lecturi paralele, astfel că, după ce am citat textul „matein", e bine să se cunoască şi originalul, anume - poemul blagian „Mi-aştept amurgul" din „Poemele luminii" („In bolta înstelată-mi scald privirea/ şi ştiu că şi eu port/ în suflet stele multe, multe/ şi căi lactee,/ minunile-ntunericului.// Dar nu le văd,/ am prea mult soare-n mine/ de-aceea nu le văd./ Aştept să îmi apară ziua/ şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,/ mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea,/ să mi se-ntunece tot cerul/ şi să răsară-n mine stelele,/ stelele mele,/ pe care încă niciodată/ nu le-am văzut"). Să observăm cum „adaptează" Valeriu Matei poemul lui Blaga. In primul rînd preia „subiectul", reducîndu-1 la cîteva situaţii consecutive, toate avînd corespondenţe în textul blagian, de la imaginea iniţială a faraonului închizînd sub pleoape „mulţimea de stele şi sori" (la Blaga: "eu port/ în suflet stele multe, multe/ şi căi lactee") la imaginea finală a aceluiaşi faraon „indecis" (la Matei: „când nu m-am decis încă/ să deschid ochii", la Blaga: „pe care încă niciodată/ nu le-am văzut"); apoi – „tehnica" narării, tonul oracular, vocabularul cosmogonic etc. în consecinţă, „copia" de la 1981 - căci Valeriu Matei îşi datează toate textele în antologie - aduce cu originalul, deşi nu are decât profilul acestuia din urmă.

Un alt poem blagian, „Pasărea sfîntă/ întruchipată în aur de sculptorul C.Brâncuşi" din volumul de la 1929 „Lauda somnului", îl va face pe Valeriu Matei să „recidiveze" abia peste 12 ani - un ciclu zodiacal complet! -, în 1993, cînd poetul basarabean îşi şletuieşte „Măiastră" sa. Din „rotunji¬mea" poemului blagian V.Matei nu împrumută decît modelul spaţiului răsturnat („Pasărea sfîntă", strofa I, versurile 3-4: „lăcrimîndu-şi deasupra ta/ geometria înaltă şi sfîntă", versuri care l-au încântat pînă şi pe Ion Barbu; „Măiastră", strofa I, versurile 3-4: „tu-l ridici în ceruri şi-1 răstomi/ peste frica cea ne-ngenuncheată"); or, tocmai această spectaculoasă răsturnare susţine viziunea originală a lui Blaga, ea este, ca să zic aşa, coloana vertebrală a parabolei, cuvintele/ Carnaţia textuală doar înfăşoară fiecare strofă/ segment de disc.
Fiecare vers se alătură celorlalte, adăugind un nou detaliu, o nouă faţetă Simbolului în lucru, putem vorbi de-o anumită autonomie imagistică a „Măiestrei", dar... Dar, ca şi în cazul „Statuii de faraon", în final Valeriu Matei are nevoie de o pistă sigură de aterizare, aceasta fiind - de fiecare dată, precum e şi firesc - textul original, în cazul dat ultima strofă a „Păsării sfinte" („Din văzduhul boltitelor tale amiezi/ ghiceşti în adîncuri toate misterele./ Înalţă-te fără sfîrşit,/ dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi"). Citez finalul poemului „matein": „frînge-ţi zboru-n pietre, clipelor redă-ne/ doar în văzul pur sălăşluiască/ templele de aer înălţate toate/ pe aripa ta nepămîntească", în care depistez următoarele corespondente: spaţiul „răsfrînt" în ochii „Păsării sfinte" e identic cu cel din „Măiastră" („Din văzduhul boltitelor tale amiezi/ ghiceşti în adîncuri..." şi „frînge-ţi zboru-n pietre [...]/ doar în văzduhul pur sălăşluiască/ templele de aer înălţate"); ideea poemului blagian („înalţă-te fără sfîrşit/ dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi") e „tradusă", aproape ad litteram, de poetul chişinăuian: „doar în văzduhul pur sălăşluiască/ templele de aer înălţate toate/ pe aripa ta nepămîntească" (mai evaziv, criticul Ion Pop vorbeşte despre „abstracţiuni neacoperite liric şi unele clişee, precum în Măiastră..."). Ergo: dată fiind complexitatea sistemului poetic blagian dublat de gîndirea sa filosofică, nu cred că parabolele acestuia îi pot „veni" cuiva din întîmplare, la „inspiraţie". Punct.

Din alineat: al doilea text al antologiei, „Neliniştitul", ne conduce către un al doilea maestru adulat (prin mimare) de poetul basarabean - Nichita Stănescu (cel din 11 elegii şi Laus Ptolemaei). Versul sentenţios, "cu reverberaţii biblice trecute prin Nichita Stănescu din Elegii" (Ion Pop), tonul oracular-emfatic, enunţul „abstract", eroul liric impersonal, efectele poeticeşti născute prin specularea verbului „a fi", într-un cuvînt, toate cîte erau inaugurate prin „Elegia întîi" (+altele 10!), pot fi regăsite în „Neliniştitul" lui Matei: „El e mai mare decît memoria mea/ fiindcă se suprapune ecoului/ E pretutindeni/ şi nu-i nicăieri./ / El s-a născut/ din frica de moarte a mumei/ dar nu are teamă,/ şi n-a tăcut nici atunci/ cînd se decreta muţenia./ / El a fost,/ este/ şi prin el vorbeşte acum/ durerea zilei de mîine etc". Alte poeme „bolnave de starea de-a fi" - „Zbor" (de unde am şi.extras calificativul de mai sus), „Tristul cântec al formelor", „Ecuaţiile disperării (3)"; totuşi prezenta antologie nu este impregnată cu Stănescu precum volumele sale anterioare (într-o prezentare a Somn-ului de lup, bunăoară, cronicarul „României literare" aprecia la poetul basarabean o bună cunoaştere a operei stănesciene). Dar fiindcă lecţia („Era de ajuns să se rupă un pod,/ ca să se aşeze în locul gol un zeu") a fost însuşită temeinic, un „eseu" este înlocuit cu alt „eseu". Ascultătorii cenaclului „Flacăra" trebuie să-şi amintească şlagărul "Fiori prin mine umblă/ şi nu am trebuinţă/ te rog pe tine umbră/ să redevii fiinţă". Citesc strofa 1 a poemului „împăcare", datat 1991: „nu mai pot întinde mîna/ peste partea ta de umbră/ prin fiinţa mea întruna/ umbra nefiinţei umblă". Fără comentarii.

Şi tot aşa, rînd pe rînd, aflăm şi celelalte necunoscute ale ecuaţiei „materne" - poemele sale „dacice" („Somn de lup", „Prima zi a înfrîngerii", „Lacrimile pietrelor" ş.a.) se trag din coasta autorului Cavalerului trac, cele „creştin-ortodoxe" („Rugi de vecernie", „Mai peste cruci", „Bat clopotele, mamă, în schitul Sfintei Vineri" ş.a.) - din Imnele lui Ioan Alexandru (N.B.: a se observa frecvenţa răstignirilor în lirica ambilor; le vom cita, evident, doar pe ale lui Matei: „răstignirea peste hău/ împacă lumea cu sine", „privesc mîinile răstignite-n aer a-mbrăţişare", „verbu-i răstignit între buze, „Cu degete de gheaţă/ crucifică deliruri", „cruci putrezite/ de prea multe crucificări ce-au purtat", „arborii ca nişte cruci în putrezire", „umbra stelei răstignite-n vid"), cele „urbane" („Semn", „Presimţire") - din estetica „optzecistă", cele „de neam" (citez o singură mostră: „şi cum aş putea să ascund adevărul/ că limba ne seacă şi-altarul ne surpă,/ că forma-i perfectă, dar putred e mărul/ şi-n faţă mişeii ne scuipă etc") - din poezia militantă a începutului de veac, aceeaşi care-i alimentează în ultimii ani pe Lari, Vieru, Dabija ş.a. În fine, eclectismul Morţii lui Zenon (ce mesaj o fi vrut să ne comunice acest Zenon al lui Matei?) îmi sugerează un titlu mai potrivit pentru antologia în cauză - Fişe poetice. Păcat doar că a mai fost întrebuinţat odată, de Ioan Flora. Şi totuşi. Fişe poetice?!

Despre polemici, C.V.-uri şi subsolurile Lubeankăi (Mircea V. Ciobanu. Jurnal de Chișinău, 7 decembrie 2012[1]

Omul nostru nu e obişnuit să-şi expună liber opinia. Din lene sau comoditate (uneori, din frică), el rabdă ofense şi constrângeri, iar atunci când îl răzbeşte, explodează şi le spune pe toate deodată. „Expresii" în stare pură, în loc de argumente articulate. El trebuie provocat, enervat şi... lăsat să vorbească. Să-şi descoase buzele! Mai întâi îşi va striga toate durerile dintr-o dată, apoi se va răsti, te va face prost, iar apoi... va începe să caute argumente. Mă bucur de cei care polemizează cu mine. Evoluţia civilizaţiei asta e: de la piatra aruncată, la pumni şi luptă corp la corp, apoi înjurături, apoi schimb de replici, în fine, dialogul argumentat. Noi suntem pe la faza a doua-a treia. Evoluăm! Mai întâi, despre o replică agreabilă. De Ziua Tuturor Românilor, am improvizat, pe o reţea de socializare, o antologie a celor mai frumoase poezii (ne-patriotice, dar pentru care ne-ar invidia oricine). Sandu Canţîr mă urăşte public că storc lacrimi din neamul nostru dârz. Nu am niciun blestem pentru blestemul lui. Un coleg (Igor Isac) se supără că i-am criticat cartea şi se declanşează cu o tiradă. E un fel de replică şi asta, numai că „dialogul" e jenant: eu am criticat cartea şi îmi ripostează chiar autorul. Nu pot decât să-i spun să-mi recitească textul. E nuanţat şi cuvintele „supărătoare" au acolo sensuri contextuale precise. Iar motivul pentru care am scris nu e reaua voinţă, după cum îmi incriminează autorul, ci chiar insistenţa lui!

Un venerabil profesor, Anton Moraru, în loc să-mi deconstruiască textul despre V. Matei şi să dezavueze locurile slabe ale discursului (aşa se combate oponentul), consideră util să arunce pietre şi să-mi percheziţioneze şifonierul. Acuzaţia gravă este că aş fi un „anonim". Chiar sunt, profesorul e dintr-o lume paralelă, iar anonimatul îmi dă şanse. Aş putea pretinde că sunt autorul Mioriţei (deşi mi-ar fi plăcut mai mult să fiu al Zburătorului).
Negăsind pete în rufele mele, „oponentul" lansează presupunerea (publică, egală cu o acuzaţie!) că ar fi ceva de căutat în dosarele Securităţii. I-aş fi recunoscător să caute. Poate că băieţii cu ochi albaştri au înregistrat ceva, dacă eu n-am timp pentru CV. Dosarul profesorului nu mă interesează. Dimpotrivă, cred că a trăit numai din îndemnul inimii. Ca să nu-l ofensez, zicând (şi eu) că nu-l cunosc, m-am documentat: „Lucrări privind problemele actuale ale muncii ideologice şi de educaţie ideinică ale luptei contra concepţiilor istoriografiei burgheze şi revizioniste în domeniul U.R.S.S. şi P.C.U.S." (DEM,
1989). Martor mi-e Dumnezeu: nu am avut chef să citesc asta.

Sunt convins că profesorul nu credea în ceea ce scria, „polemizând" cu mine. Există însă şi „polemişti" care, apărând „cauza", nici ei nu înţeleg ce vor să spună! Fiind incurabili, nu-i voi pomeni. Din milă. Iar Matei degeaba e supărat. Datorită mie, şi-a adunat hagiografi şi din toată treaba el iese erou naţional. Un text din Literatura şi arta (semnat Nina Josu) îi expune atât de detaliat CV-ul eroic, încât deduc că e scris chiar de protagonist. Dar, deoarece un C.V. trebuie să fie „funcţional", i-aş propune să omită episoadele contraproductive. Afirmaţia că „a şomat" timp de şapte ani nu e bună pentru job. Angajatorul va înţelege că a trândăvit. Nu era bun la nimic? De ce nu a mers să ţină un curs de istorie sau literatură la facultate? Ori la un liceu sau gimnaziu rural, în fine. Or, acolo se cresc patrioţii!

Valeriu Matei povesteşte (cui nu i-i lene să-l asculte) cum a fost bătut („la 28 mai 1983") în „subsolurile de la Lubeanka". Unu: „vizita" la sediul K.G.B., urmată de numirea lui - fără a fi membru al Uniunii Scriitorilor! - ca „reprezentant" al Uniunii Scriitorilor din Moldova la Moscova, naşte suspiciuni. Doi: „subsolurile de la Lubeanka" sunt un mit. Ele nu există! Iar „închisoarea interioară" a K.G.B.-ului (care era la... supersol) nu mai e funcţională de o jumătate de secol. Se verifică printr-o simplă accesare a net-ului.

Texte alese hazardat, interpretări personale, subtilități subversive - Stan Escu-Cimbirschi[2]

Orice formațiune social-umană riscă, în anumite condiții geo-socio-politice, să se metamorfozeze într-un sistem totalitar, precum s-a întâmplat cu inexistenta, astăzi, Uniune Sovietică, imperiu constituit în temeiul unei utopii care promova atât pacea, egalitatea, bunăstarea și fericirea propriilor cetățeni, cât și a „întregii omeniri". Totalitarismul generează netăgăduit acțiuni de rezistență împotriva sistemului, ea având diverse aspecte: de la manifestări cu caracter armat, până la disidență sau, precum sună formularea tipic românească „rezistență prin cultură". Acest aspect - rezistența în fața sistemului totalitarist comunist - este analizat în cele 244 de pagini ale volumului „Poezia rezistenței în perioada ocupației sovietice a Basarabiei", semnat de Claudia Matei și publicat la Editura Muzeului Național al Literaturii Române din București în 2013.

Lucrarea face parte din proiectul „Valorificarea identităților culturale în procesele globale" pe filiera „Programe doctorale și postdoctorale în sprijinul cercetării", activitate cofinanțată de Academia Română și de Fondul Social European. Volumul e structurat pe patru capitole, cu introducere, încheiere, bibliografie și addendă, precum îi stă bine unei lucrări de cercetare științifică, autorul punând-și scopul să analizeze româneasca „rezistență prin cultură" doar prin prisma strict delimitată a poeziei, de unde și prezența expresiilor în titlurile tuturor celor patru capitole: 1. „Rezistența literară...", 2. „...Rezistența prin literatură...", 3. „Poezia rezistenței...", 4. „Disidență și rezistență în poezia anilor 1970-1991..."

Ca în orice studiu de cercetare științifică, autorul face în primul capitol o incursiune în trecutul literar românesc al secolului XX, în special al poeziei scrise în Basarabia, „descoperind" aici trei „manifestări diferite ale rezistenței poetice: lirica evazionistă, poezia subversivă și cea disidentă" (p. 21). Deși autorul face referire la criticul literar Ion Simuț, atunci când folosește expresia „lirica evazionistă", se pare că termenul respectiv este o noțiune cam ambiguă. Pornind de la „evaziunea" explicată în DEX prin „sustragerea de la obligațiile fiscale", cineva a calificat „evaziunea literară" ca o „formă de eschivare de la perceptele ideologice și modalitățile de abordare a realității impuse de regimul totalitar" (p. 22).

Raportată la lirică, „evaziunea" însă e mai degrabă o struțocămilă lexicală, deoarece cu același succes termenul ar putea semnifica și eschivarea de la rezistență în fața regimului totalitar, derogarea de la lupta fățișă împotriva regimului comunist și abordând, indirect, o loialitate cu puterea. Volumul în cauză ar fi câștigat mult, justificându-și conceptul de „cercetare științifică", dacă autorul ar fi venit cu un termen propriu și adecvat fenomenului cercetat. Anterior, în „Introducere", autorul dibuie o asemenea expresie, atunci când pomenește de „V. Teleucă, L. Lari, M. Benea, L. Tuchilatu ș. a." ca autori de poeme „evazioniste" (p. 16), dar nu îndrăznește să insiste asupra noțiunii de „lirică incifrată", adică de luptă sau rezistență incifrată în fața regimului. Or, a lupta fățiș cu cerberii ideologici ai sistemului echivala cu o sinucidere directă sau cu o ratare de creație, autorul riscând să creeze doar pentru „sertar". A lucra „pentru sertar" atât în imperiul sovietic care crea impresia că va exista o veșnicie, cât și în România unde socialismul părea la fel de etern echivala cu a lupta cu morile de vânt. Și în România, și în U.R.S.S., puțini au fost dintre cei care au ales de bună voie condiția de existență a lui Don Quijote, iar în Basarabia autori care au scris doar pentru sertar nici nu există.

După analiza sumară a „rezistenței literare în secolul al XX-lea" din România, autorul trece și prin „literatura rezistenței" din Rusia, unde majoritatea numelor de scriitori este ortografiată incorect (Pasternac - în loc de Pasternak, Hodasevich - în loc de Hodasevici, Bulgacov - în loc de Bulgakov, Pilineak - în loc de Pilneak etc.). Apoi vin la rând autori din Italia, Spania, Franța, Grecia, Cehia, Polonia, Lituania, Letonia, Albania, Cuba, revenind și acasă, în Basarabia, unde menționează „aspecte ale rezistenței literare românești" (p. 66).

Capitolul doi include note despre „ocupația sovietică a Basarabiei și rezistența prin literatură în perioada proletcultismului: iunie 1940 – iulie 1941, august 1944 – iulie 1956", pagini care reflectă date și informații cunoscute din lucrările diverșilor cercetători din domeniu, atât din Republica Moldova, cât și din România, cele mai dese referiri făcându-se la lucrarea „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia" a lui M. Cimpoi. În referințele bibliografice de istorie e citat copios doar Valeriu Matei, (făcându-se abstracție de lucrările istoricilor basarabeni A. Moșanu, A. Petrencu, I. Varta, Gh. Negru, O. Țâcu, A. Moraru, I. Buga ș. a.). El este, în genere, pomenit în cele 244 de pagini de circa 60 de ori, fiind prezentat nu doar ca istoric și poet, ci și în calitate de fervent traducător de poezie, în special din limbile letonă, lituaniană și rusă.

Cititorul mai află că V. Matei este nu doar „un campion al Rezistenței basarabene" ci și un mare „tribun" aflat în slujba națiunii. Și nu doar autorul volumului face în modul cel mai zelos apologetica acestuia, dar și criticul literar Alex Ștefănescu, dânsul fără să se documenteze, menționând într-un articol de-al său, că „încă de la vârsta de 17 ani V. Matei [...] se numără printre scriitorii care s-au opus cu hotărâre și curaj măsurilor represive" (p. 200). Iar autorul volumului în cauză mai adaugă niște precizări la biografia „tribunului", precum că „după ce scrie poemul „Amin, istorie" din 1980 până în 1985, tânărul poet (născut în 1959) n-a mai publicat în U.R.S.S. nici un rând, în mai 1983 a fost exclus din doctorantură, dus în subsolurile de la Lubianka, temutul sediu al K.G.B.-ului de la Moscova pentru ca până în mai 1987 să stea izolat în fosta mănăstire Noul Ierusalim de lângă orășelul Istra" (p. 201), o localitate din apropierea Moscovei.

Nu este în nici un fel condamnabilă grija față de soț, dar când se face exces de zel, toate astea sunt doar în defavoarea lucrării. La fel, nu neagă nimeni faptul că ar fi fost „dus în subsolurile Lubiankăi" (asta o poate confirma sau infirma doar domnul A.C., unii știu cine-i), dar e curios faptul că tâmpiții de kaghebiști în loc să-i facă vânt în „livada înfloritoare a țării", să predea acolo istoria U.R.S.S. în vreo școală din satele basarabene, conform licenței obținute la Universitatea „M. V. Lomonosov" din Moscova, ei l-au „izolat" într-o cameră de cămin, oferindu-i și funcția de colaborator științific la Muzeul de istorie și etnografie din Istra, cu sediul, într-adevăr, în fosta mănăstire Noul Ierusalim. După care, anumite persoane din Chișinău (și nu numai) să facă demersuri, pentru ca „izolatul" să devină (în februarie 1988) membru al Uniunii Scriitorilor și, în acest temei, să ajungă (...încă din 1987?) reprezentantul literaților basarabeni în conducerea Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S., să obțină apoi (1989) în această funcție chiar și locuință cu două odăi în centrul Moscovei.

În volumul semnat de Claudia Matei, creației „antisovietice" a lui V. Matei îi sunt dedicate tocmai... șapte pagini, în timp ce altor poeți, cu merite incontestabile în rezistența antisovietică, doar... două-trei-patru pagini (P. Cărare - 4 pagini, Gr. Vieru - 3,5 pagini, V. Teleucă - 1,5 pagini, Gh. Vodă - 0,5 pagini, L. Damian - 2 pagini, I. Vatamanu - 1,5 pagini, N. Esinencu - 1,5 pagini, M. I. Ciubotaru - 1 pagină, iar D. Matcovschi în cele 4 pagini pare mai degrabă un trubadur al regimului, decât oponent).

În afară de informația despre „poezia rezistenței antisovietice" din Basarabia, un cititor neavizat află și alte lucruri curioase cu privire la literatura, în special poezia, conformistă sau, cel puțin, incifrată. Printre poeții din această categorie se numără toți reprezentanții generației „ochiului al treilea" - N. Dabija („nu e o poezie disidentă în sensul propriu al acestui cuvânt...", p.177), V. Romanciuc („în cel de-al treilea volum „Din tată-n fiu"[...] autorul este tributar preceptelor ideologice ale regimului, incluzând și poeme conforme cerințelor cerberilor regimului...", p.181), L. Lari („Piața Diolei [...] e echivalentul etic și artistic al unui tărâm inexistent...", p.183), I. Hadârcă (este pomenit doar cu câteva strofe din poezia „Libertatea" la p.214), Iu. Filip („volumele includ și câteva texte de compromis cu cenzura...", p.188), M. Benea („placheta de debut [...] nu se desprinde de moda festivistă de abordare a temei...", p.188), E. Tarlapan, V. Grosu, E. Cioclea și alții.

Și mai defăimătoare sunt afirmațiile despre poeții mai tineri, din generația „tribunului", printre ei excelând Em. Galaicu-Păun, care „debutează [...] în zodia proletcultismului, reanimat în „literatura sovietică moldovenească [...], considerându-se un stegar al comunismului...", (pag.194), L. Bălteanu („cu tribut plătit ideologiei comuniste și beneficiind de prefața lui Aureliu Busuioc [...], om de încredere al autorităților comuniste...", p.194), A. Suceveanu („debutează cu volumul „Mă cheamă cuvintele", plasându-și din start poezia sub zodia compromisului și a dogmei totalitare [...], exclamațiile și superlativele se țin lanț când e vorba de Lenin [...], glorifică sanctuarul comunismului - Mausoleul lui Lenin [...], devenind un campion al conjucturismului politic și al aservirii ideologice...", pp. 190-191), N. Popa („acceptând [...] compromisul și inserând în Timpul probabil (1983) mai multe poeme la temele solicitate de autorități [...], fiind, până în prezent, în căutarea „locului pierdut"..., p.193), T. Chiriac, V. Cernei și L. Bordeianu fiind la fel niște exponenți ai liricii „evazioniste"...

Tendențiozitatea în raport cu toți acești poeți de valoare din Republica Moldova, excesul de zel în lustruirea imaginii de poet, istoric, traducător și, mai ales, de „campion al Rezistenței basarabene" în raport cu „tribunul" V. Matei creează impresia că, mai luând în considerare și caracterul narcisiac al acestuia, mai multe pagini din volum nu sunt scrise de semnatara volumului, ci de soțul ei. Nu mai miră pe nimeni asemenea fenomene, s-au scris și se vor mai scrie destule studii similare, precum e cel semnat de doctorul în filologie Claudia Matei. E de remarcat, însă, că idei noi, inedite și autentice lansate de autor (autoare) în volumul cu pricina sunt de negăsit, dar în știința contemporană se admite și așa ceva, căci întreaga lucrare consună cu spusa matematicianului român Florentin Smarandache, cel care ironiza undeva că „atunci când cineva fură o idee de la o singură persoană, acțiunea se numește plagiat, iar când acesta fură de la mai multe persoane, asta e deja cercetare științifică".

Deși volumul pledează, la suprafață, pentru valorile naționale românești, pentru unitatea națională a neamului românesc, nu se știe ce are în vedere autorul (autoarea) atunci când în primul capitol scrie literalmente următoarele: „Valoarea de exemplu moral a rezistenței față de regimul totalitar comunist e relevantă pentru statele europene desprinse din lagărul socialist și din fostul imperiu sovietic, aflate, în această perioadă de tranziție, într-un chinuitor proces de căutare a identității sau de creare a noilor identități (s.n.)" (p.24). În graba lecturii un cititor mai distrat ar trece peste expresia dată, dar surprinde finalul volumului, în ultima propoziție repetându-se aceeași idee auctorială: „Evidențierea valorii de exemplu moral a rezistenței față de regimul totalitar comunist, relevantă pentru statele europene desprinse din fostul imperiu sovietic și din lagărul socialist, aflate, în această excesiv de lungă perioadă de tranziție, într-un chinuitor proces de căutare a identității sau de creare a noilor identități (s.n.), va contribui la schimbarea modalităților de receptare a literaturii..." (p.216).

Ce să înțeleagă oare cititorul prin această sintagmă de creare a noilor identități și la care nouă identitate națională se referă autorul (sau autoarea)? Nu cumva e cea pentru care se luptă de atâția ani mercenarii plătiți de Moscova? Să fie oare vorba de crearea noii națiuni moldovenești? Subtilă diversiune. Mai ales că și fostul „unionist" Iu. Roșca predă acum la propria sa Universitate Populară (nostalgie după fostele „Народные университеты" existente în U.R.S.S. și concepute de structurile ideologice ale partidului comunist) cursuri de „liderism avansat", modelând „patrioți moldoveni", una dintre teme intitulându-se fără echivoc și fără nici un fel de perdea: „Cum să construim o nouă națiune? Cine suntem? De la trecutul românesc și sovietic la viitorul moldovenesc al Republicii Moldova". Halal de noi, de cele două academii, din București și Chișinău, de „îndrumătorii" științifici și de proaspetele „cadre" întru știință. Halal!

------------------------------------------------------
[1] http://www.jc.md/despre-polemici-cv-uri-si-subsolurile-lubeankai/
[2] http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/wp-content/uploads/2015/03/5.-ultim-Interpretari-12.021.pdf

footer