Revista Art-emis
Promotorii românismului de paradă (3) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Vasile Soimaru   
Duminică, 19 Martie 2017 20:29

Valeriu Matei 3Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician" cu trei doctorate neterminate

Pe data de 20 iunie 2013, Valeriu Matei s-a grăbit să șocheze mapamondul cu o „proprie descoperire științifică", anunțată în săptămânalul „Literatura și arta", cu următorul text-aviz: „Cum arăta Spătarul Nicolae Milescu? Această întrebare și-au pus-o pe parcursul a peste 330 de ani nu doar istoricii și cercetătorii literari, ci și pictorii sau sculptorii care și l-au imaginat pe cel dintâi mare enciclopedist al culturii noastre în fel și chip. Iconografia imaginară a Spătarului cunoaște zeci de interpretări. Se știe însă că, în 1676, în timp ce conducea cea dintâi solie oficială rusească la Împăratul Chinei, Spătarul Milescu / Nicolai Spafarij s-a învrednicit de onoarea de a fi pictat de pictorii oficiali ai bogdohanului. Lucrarea aceasta a fost considerată pierdută timp de mai bine de trei veacuri. Astăzi publicăm chipul Spătarului Milescu, fragment din pictura chineză de la 1676, descoperită de scriitorul și istoricul Valeriu Matei în Marea Britanie. Așa arăta Spătarul Milescu în 1676, când împlinise 40 de ani. Detalii asupra acestei descoperiri... veți putea afla dintr-un studiu al lui Valeriu Matei, pe care-l vom publica în unul dintre numerele urmatoare ale revistei". Cum și era de așteptat, n-a urmat nimic după acest aviz. Cititorii săptămânalului „Literatura și Arta” și azi așteaptă informații despre „descoperirea epocală" a lui Valeriu Matei.

Despre existența acestei pânze chinezești cu Milescu Spătarul, de la 17 iulie 1676, ne-a anunțat pentru prima dată acum trei decenii Nicolae Dabija în splendida sa carte, „Pe urmele lui Orfeu", apărută în anul 1986, (apoi și în alte două ediții, din 1990 și 2015). După cum vedem V.M. a mers mai departe, probabil, într-o vizită la fiică-sa, în Marea Britanie, revenind acasă, la Chișinău, cu o „capodoperă chinezească", fără a ne mai da și alte amănunte despre locul unde s-a păstrat trei secole la rând această „capodoperă" și dacă în genere există acest loc undeva în Marea Britanie. Am văzut la expoziția de La Rond copia color a acelei „opere" chineze, am studiat-o amănunțit și pot spune cu precizie: 1. „Descoperirea" dată nu-i altceva decât o xerocopie color a unei reproduceri tipărită într-o revistă învechită; 2. În imagine bietul spătar Nicolae este cam dărâmat la 40 de ani, pare a fi un cerșetor, fundalul e cu totul aiurit; 3. Lipsește un înscris anexat în sec. XVII pe suprafața tabloului!, pentru că pe orice pictură chinezească apar scurte texte cu hieroglifele chinezești. Procedeul folosit de Valeriu Matei se cheamă... abureală, în așteptarea unei decizii favorabile privind Premiul Național, pe care Valeriu Matei îl aștepta a doua sau a treia oară. Ne mirăm că fratele lui Valeriu Matei, pictor profesionist, tânăr artist al poporului, i-a permis să iasă cu această minciună în presă.

Multiplele păcate de acest gen nu i-au încurcat lui Valeriu Matei să ocupe un loc călduț de membru de onoare al Academiei Române, ca istoric și scriitor (nu ca poet!), neavând vreo lucrare științifică în domeniul istoriei sau vreo lucrare solidă care să-l caracterizeze ca scriitor, ridicând lunar o indemnizație de membru de onoare de 500 de euro, plus pașaport diplomatic lui și soției sale, numere diplomatice de înmatriculare a automobilelor sale etc. Însă nici acel loc de membru de onoare nu l-a satisfăcut pe Valeriu Matei și-i dă zor cu demersurile la conducerea A.Ș.M. ca să-l facă și membru titular al A.Ș.M., ca să scape de chinul facerii tezei de doctorat, și azi prelungind drumul anevoios de doctorand (a treia oară!), deja la A.Ș.M., unde un timp, acest „doctorand" la filologie cu studii istorice, a ocupat și funcția de vicedirector al Institutului de Filologie, al cărui director este chiar finul său la o neinspirată cununie/nuntă, din anul 2000, de la hotelul „Moldova". De la doctoratul moscovit el zice că a fost exlus încă din 1983, iar pe cel de la Iași sub conducerea regretatului profesor C. Ciopraga l-a cedat cu succes propriei soții... Așa, deci, trei înscrieri la doctorat și nicio disertație scrisă! Cum e posibil să te lauzi cu o memorie de invidiat și să nu poți aduna în această memorie un text științific de 150-200 de pagini scrise de propria mână? Probabil, s-a convins și Valeriu Matei că elaborarea unei teze de doctorat e mai dificilă decât să citești o carte de istorie și s-o povestești la zeci de emisiuni sau vernisaje de fotografii la monumentul Marelui Ștefan, în fața câtorva invitați.

Cât privește obținerea noului titlu de academician al A.Ș.M., se vede că Valeriu Matei a și smuls promisiunea de la președintele A.Ș.M., Gh. Duca (care are suficiente probleme personale de rezolvat), pentru că alături de titlul de „academician" al Academiei Române, în cercurile științifice și culturale de dincolo de Prut, Valeriu Matei se prezintă deja și ca „academician al A.Ș.M.", (un fel de „dublu academician", fără treapta intermediară obligatorie de membru-corespondent[1]. Valeriu Matei, fratele protagonistului emisiunii, a fost prezentat și ca academician al AȘM, „academicianul", participant la emisiune, refuzând categoric să corecteze grava greșeală a tinerei prezentatoare tv. Chiar și-n biografia sa de pe Wikipedia „dublul academician" și-a strecurat această minciună[2]. A citit oare acest „dublu academician" Regulamentul Academiei Române și cel al A.Ș.M., care permit doar membrilor titulari să se intituleze academicieni, pe când Valeriu Matei își zice „academician" de când nu era nici măcar „de onoare"... Mai mult, Valeriu Matei îi corectează pe toți care i se adresează lui doar pe nume ca să-i zică „domnul academician". Chiar și președintele A.Ș.M., Gh. Duca, nu se sfiește să încalce regulamentul pe care l-a semnat cu propria mână, numindul pe Valeriu Matei „domnul academician" fără a specifica academician al cărei academii este Valeriu Matei. După laudele exagerate făcute recent de către Valeriu Matei la Sângerei doamnei Maria Duca-Cocoș putem oare trage concluzia că însetatul de titluri științifice a și devenit membru-corespondent al A.Ș.M. și noi încă nu știm?

Privitor la așa-zisul „doctorat întrerupt" la Moscova, în 1983, am putea să-l credem pe Valeriu Matei că l-a făcut dacă l-ar fi continuat în perioada 1983-1987, când a fost șef de secție la Muzeul Regional Moscova, sau după 1990, când devenise deputat. Zicea doar că mai avea de scris 30 de pagini: dacă din 1983 până azi scria câte o pagină anual (!), azi disertația era gata. Însă, de atunci Valeriu Matei n-a scris nicio pagină de disertație, niciun articol științific, ca să nu mai zic de vreo monografie etnologică, pentru că munca științifică este mult mai grea decât cea de „poet genial și inegal". Și când te gândești că și pe genialul Mihai Eminescu îl regăsim în lista membrilor de onoare ai Academiei Române, alături de „dublu academician" Valeriu Matei, îți vine a cânta imnul delegației sovietice la Festivalul cubanez (1978), „Куба, любовь моя"!!!

VI. Pretins autor al textului Declarației de Independență a Republicii Moldova

La 27 august 2011, în ziua când s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea Declarației de Independență a R. Moldova, am publicat în ziarul „Timpul" de la Chișinău, un interviu cu ambasadorul Aurel Preda, autorul principal al acestui document[3].

Azi, constatăm cu stupefacție că cel care, în ultimile decenii, se tot laudă că este autorul acestei Declarații, ajunge ca de obicei, la afirmații minciunoase, arătând televiziunilor de pe ambele maluri ale Prutului chiar și colțul mesei unde el cu pixul și cu mâna dreaptă ar fi scris textul acelui document. Mai mult, după doi ani de la acel interviu, la o conferință omagială în ajunul Zilei Independenței, la Institutul de Istorie al A.Ș.M., pe 22.08.2013, Valeriu Matei a făcut-o și mai lată, afirmând că în acele zile de august 1991 ar fi scris șapte variante (sic!) de Declarație și chiar flutura în mâini niște foi de hârtie, zicând că „iată-le, am să i le transmit domnului director al Institutului de Istorie, Gh. Cojocaru" (cu aceste șapte variante inventate Valeriu Matei s-a lăudat pentru prima dată acum zece ani, la aniversarea a 15-a a proclamării Independenței, într-un interviu pentru săptămânalul Alianța Noastră, din 25 august 2006. Tot atunci recunoscând că: „Noi nu am cucerit independența - ea ne-a fost oferită de către Rusia (ar trebui, probabil, să-i mulțumim Rusiei pentru libertatea pe care ne-a dăruit-o și pentru războiul de la Nistru? - n.n.), Ucraina și Belarus...". Dar ce-i mai important că toate șapte variante de proiect le-a dactilografiat nu o secretară-dactilografă profesionistă responsabilă a Parlamentului ci dactilografa Frontului Popular, Nătălița Pascal...).

A doua zi, la „Ora de cultură", Valeriu Matei deja prinsese și mai mult curaj la spunerea minciunilor şi umflarea laudelor de sine. Iată un fragment transcris din monologul lui în acea emisiune radio: „Ca să nu fiu învinuit că falsific istoria, am să recurg la documente... Că asta înseamnă să nu falsifici istoria... Ieri am avut o conferinţă la Institutul de Istorie al Academiei în care pentru prima dată am adus toate variantele Declaraţiei de Independenţă a R. Moldova. La mine s-au păstrat toate versiunile, toate fragmentele din ceea ce am scris eu... Iar ieri i-am prezentat lui Gheorghe Cojocaru documentele cu notiţe de atunci care coincid sută în sută... şi vom face o ediţie faximilată cu toate aceste acte ca să eliminăm orice autori căzuţi cu pluta, cu hârzobul care se dau, gen Preda... Să se ogoiască pentru că istoria nu poate fi falsificată într-un mod atât de neruşinat, noi mai suntem vii, suntem martori încă, şi toate aceste încercări de a scrie memorii trucate sau de a face diversiuni de tot genul nu au niciun fel de sorţi de izbândă". Și tot așa: vorbe, vorbe, fără dovezi, împănate cu Minciuni.

Apropo, profesorul Alexandru Moșanu, martor la acea Conferință, i-a și zis din sală „autorului" că ar fi bine ca să le și prezinte acele șapte variante de Declarație, nu doar să promită. De unde era să le prezinte bietul „autor" dacă nici nu le-a ținut în mâini, pentru că ele nici n-au existat vreodată. În realitate a existat o singură variantă, cea pe care a semnat-o autorul principal, ambasadorul Aurel Preda, în seara zilei de 26 august 1991, ora 18.15. (Sărmanii „autori" de la Chișinău, printre ei niciun specialist în dreptul internațional, s-au chinuit șase zile și șase nopți să nască acel proiect, dar n-au reușit până n-a venit A. Preda de la București. Iată de ce am fost printre ultimii din U.R.S.S. care și-au proclamat independența, la trei zile după Ucraina). O xerocopie a acestui document epocal din istoria Basarabiei mi-a înmânat-o și mie la întâlnirea noastră din 11 august 2011, la București, când i-am solicitat interviul. Iar Gheorghe Cojocaru și Alexandru Moșanu și azi așteaptă cele șapte variante de declarație, scrise de „autorul" basarabean, dar degeaba. Nici în următorii șapte ani nu se prevede o astfel de descoperire în arhiva personală a lui Valeriu Matei, așa cum nu se prevede șă găsească, în arhiva sa, documentele de salarizare a fostei jurnaliste de la ziarul P.F.D.-ist „Mesagerul", Tamara Gorincioi, din perioada 1995-2001, căci, din cauza lipsei acestora, dânsa ridică azi o pensie lunară de 600 de lei moldovenești, atât cât cheltuiește soția „dublului acad." în 600 de secunde de shopping la Magazinul „Nr.1" din Chișinău. Nici Vlad Pohilă, redactorul-șef interimar al „Mesagerului" din perioada 1998-2001, ajungând la etapa prepensionare, n-a reușit să obțină de la Valeriu Matei aceste documente de salarizare, subțiindu-i considerabil viitoarea pensie. Mai rămâne de precizat dacă în genere Valeriu Matei a transferat în perioada respectivă vre-o iotă la Fondul de pensii, dacă nu cumva banii destinați viitoarelor pensii ajungeau în alte buzunare. La aceste și alte întrebări ar putea răspunde doar Instanța judecătorească care nu se va autosesiza niciodată, fiind necesară cel puțin adresarea în Instanță a pensionarilor de la fostul ziar de succes, „Mesagerul".

În fine e bine să știm că această minciună cu privire la asumarea dreptului de autor al Declarației de independență, inventată și lansată în repetate rânduri de către Valeriu Matei, i-a fost de mare folos în obținerea mai multor titluri, premii și distincții de pe ambele maluri de Prut, fel de fel de beneficii materiale, dar și avantaje de consideraţie politică...
Valeriu Matei își asumă și intrarea TVR-ului în Basarabia în anul de grație 1990, când R.S.S.M. mai făcea parte din U.R.S.S., știind bine că altor oameni, mai curajoși, le aparține acest merit, printre ei și curajosul ministru de atunci al telecomunicațiilor, Timofei Andros.

VII. Enigmatica demisie din februarie 1993

Am mai spus-o public: punctul de pornire al prăbușirii Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia a fost enigmatica demisie, din 2 februarie 1993, a celor patru membri ai Prezidiului Legislativului de la Chișinău: Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă. Și Mihai Ghimpu, vicepreședintele Comisiei parlamentare pentru drept, le-a urmat exemplul celor patru, semnând o cerere de demisie, numai că deputații n-au votat-o. Nici cererea lui V. Nedelciuc, care se bucura de stima agrarienilor, n-a fost votată din prima. Jurnaliștii „independenți" de pe ambele maluri ale Prutului, ale Nistrului, precum și presa moscovită, au scris foarte puțin despre demisie, preferând alte teme decât cea legată de enigmatica demisie din februarie 1993, iar celor patru demiși mai bine să nu le amintești de ea... Niciunul din cei patru demiși nici după mai bine de două decenii de la demisie n-a scos un cuvânt, n-a făcut o cât-de-cât credibilă explicație, despre adevăratele motive ale demisiei lor. Doar Vasile Nedelciuc, pe data de 4 august 2013, a recunoscut public, în emisiunea „Interviuri pentru seri de duminică", de la „Vocea Basarabiei", că el a fost inițiatorul demisiei și că pe Moșanu și Matei i-a convins în trei clipe, pe Hadârcă, mai greu. Protagonistul emisiunii a încercat să ne convingă care au fost adevăratele motive ale demisiei: nu mai puteau conduce Parlamentul devenind tot mai grav pericolul de dizolvare (fiind totuna dizolvat cu un an înainte de termen), pentru că în sală se formase o altă majoritate, agrariană (de parcă până la demisie existase o majoritate națională și democratică) care nu mai dorea să voteze proiectele propuse șantajând cu organizarea unui referendum de neunire cu România (ar trebui să înțelegem că cei patru au salvat Unirea?). Drept că Vasile Nedelciuc a adiat și despre intrarea sa în disgrația liderului F.P.M., Iurie Roșca, și imposibilitatea de a nimeri pe lista acestei formațiuni pentru următoarele alegeri parlamentare, anticipate...

În emisiunea TV de la Unimedia.md din 11 august 2016 Nedelciuc a menționat cu o voce mai tare că una din cauzele principale ale demisiei lor, și necesitatea inițierii unui nou proiect politic, formațiunea Congresul Intelectualității, a fost aceea că toți patru demiși nu aveau șanse reale să nimerească pe listele Frontului Popular. Chiar dacă, în sfârșit, s-a găsit inițiatorul demisiei și unele motive ale ei, rămân convins că ideea demisiei a fost parașutată de foștii colegi ai lui Lucinschi de la C.C.-ul din Moscova prin oamenii („revoluționarii") Moscovei din București la oamenii Bucureștiului din Chișinău, pentru a-i face loc în fruntea Parlamentului omului devotat al Moscovei, Petru Lucinschi. Pe 4 februarie 1993, după demisia celor patru, Petru Lucinschi (și Kremlinul) și-au văzut visul împlinit, instalându-se în funcția de președinte al Parlamentului, care în acelaşi an a înlăturat toate piedicile din calea reînfiinţării partidului comuniştilor, adoptării legii cu privire la alegerea Parlamentului pe liste de partid, votării unui program de privatizare care a împroprietărit veneticii pe gratis, pregătirea alegerilor parlamentare anticipate pe baza listelor de partid, iar în februarie 1994, după Congresul românofob „Casa Noastră - Republica Moldova", aducând la putere agrointersocialiștii cu o majoritate amețitoare. Aceștia, în următorii ani, prin hoții directe și incompetență crasă au adus la faliment economia Republicii Moldova, stopând toate reformele inițiate anterior, adoptând o Constituție cu rușinosul articol 13 despre limba oficială „moldovenească", care și azi împarte societatea noastră în două tabere antagoniste și de care ne va salva doar viitoarea Reîntregire.

Judecând după ascensiunea economică și socială a „autodemișilor" anului 1993, precum și dinamica vieții urmașilor lor, unii colegi din primul Parlament au tras concluzia că „autodemișii" au fost bine remunerați ca să facă acest pas riscant. Personal, niciodată n-am împărtășit această concluzie, chiar dacă după demisie unii dintre ei și-au îmbunătățit simțitor calitatea vieții lor și a urmașilor lor, neajungând nici azi prea fericiți, gândurile fiindu-le mereu apăsătoare... În R. Moldova nu există atâția bani care să echivaleze cu cele două decenii de după demisie pierdute în mișcarea noastră spre Reîntregire, spre civilizație și prosperare, pentru salvarea acestui fragment de națiune română din stânga Prutului. Ceilalți trei autodemiși nici după două decenii de la „enigmatica" lor demisie n-au scos un cuvânt, n-au făcut o explicație la temă. Dar se merită să mai așteptăm, cine știe... Păcat că cel mai onest dintre toți, A. Moșanu, n-a riscat până azi să scrie câteva sute de pagini de amintiri, măcar din perioada proclamării Independenței până la blestemata demisie a celor patru. Cât îl privește pe Valeriu Matei, acesta a semnat atunci declarația de demisie fără a clipi din ochi, n-a avut încotro, iar a doua zi a plecat într-o delegație oficială în Italia și tot drumul, tur-retur, se deranja, telefona, noaptea nu putea închide un ochi, sperând că Parlamentul nu-i va accepta demisia.

Mai bine de șase ani trecuseră de la acea demisie dar marele patriot român din Occident, Nicolae Lupan (Dumnezeu să-L odihnească, pe 25.01.2017 a încetat din viață) încă nu uitase de ea: „Мă face să aduc încă о dată pe tapet numele vulpoiului Piotr Lucinski din interviul lui Valeriu Matei din „România Mare" de la 23 Iulie '99 în care se plânge, cu un fel de lacrimi de crocodil, de autoritarismul amintitului vulpoi. Numai că, fără să vreau, gândul mă duce la nesăbuința cu care Alexandru Moșanu, pe atunci președinte al parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc, Ion Hadârcă, deputați, și-au dat, „precipitat" (!), demisia din posturile pe care le ocupau (sic!). Sic, pentru că, la mintea pintenatului, un post părăsit nu гămâne niciodată gol. Anume în urma acelei nesăbuite demisii s-a văzut Piotr Kirilovici aburcat în scaunul de președinte al zisului legislativ de la Chișinău! Anume de atunci și рână în momentul când scriu aceste rânduri face el, Lucinski, porcăriile antiromânești pe care le face! Cât despre Iurie Roșca și frontiștii lui care au votat pentru debarcarea lui „Mateicuță", cum îl dezmierdam vreo șapte ani în urmă pe Valerică, crezându-l оm de valoare națională, de mult nu mă mai miră virajele ambigui ale mai marelui creștin-democraților de la Chișinău..."[4].

VIII. Candidat fără șanse la scrutinul prezidențial din 1996

După alegerile prezidențiale din 1996 (17 noiembrie) candidatul Valeriu Matei, care a acumulat 8,9% din voturile basarabenilor, s-a străduit din răsputeri să nege rolul său nefast în scindarea forțelor progresiste naționale și reformatoare de dreapta, în pierderea scrutinului prezidențial de către candidatul cu cele mai bune șanse de victorie pe eșichierul de dreapta, Mircea Snegur. Mulți, de pe ambele maluri ale Prutului, au încercat atunci să-l convingă pe Matei să-și retragă candidatura din bătălia fără șanse pentru el în scrutinul prezidențial. Zadarnice încercări: ori decizia sa ori comanda de participare, a fost de beton! Douăzeci de ani au trecut de atunci, și când sunt puse cap la cap toate informațiile, analizate de participanții la evenimentele politice din toți acești ani, putem afirma că varianta de alternativă „Valeriu Matei - tânăr, vrea și poate!" a fost un proiect străin, promovat prin candidatul Petru Lucinschi și oamenii săi din hotelul „Moldova", atunci privatizat de aceștia cu bani puțini, oameni care au finanțat din gros „alternativa Matei" și soția acestuia. Majoritatea celor din „echipa de șoc" a lui Matei, după scandalul din hotelul „Moldova" (1999) au înțeles esența scenariului străin și intenția „actorului" care a jucat rolul secundar în acest scenariu strategic, fiind de fapt al doilea pas după „autodemisia celor patru democrați", din februarie 1993, în realizarea spectacolului strategic numit „Readucerea la putere a gărzii promoscovite lucinschiste".

După alt scrutin, cel parlamentar din martie 1998, când partidul lui Matei a intrat la guvernare, trei din cei patru miniștri din partea lui erau oameni ai lui Lucinschi, unul dintre ei, cel al transporturilor, nici nu putea citi textul jurământului cu litere latine, atât de „cărturar și intelectual" era... Iar deputatul Tolea Dubrovski-Durakov, selectat de V.M. ca fiind cel mai bun în funcția de secretar general al partidului, după ce devine deputat în „echipa de șoc", în 1999, trece fățiș de partea lui Lucinschi. În 2001, acesta deja a fost ales deputat pe listele neokominternului, formal, condus de Voronin. Azi, după atâția ani și atâtea informații despre businessul electoral basarabean cine ar mai risca oare să diminueze rolul lui Valeriu Matei în scindarea Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia și readucerea la conducere a forțelor retrograde prorusești?

- Va urma -
------------------------------------------------------------
[1] vezi biografia lui Valeriu Matei publicată în: „Antologia poeziei universale de astăzi", editura craioveană Europa, 2014, coordonator Ion Deaconescu). și în emisiunea „Acasă la Iurie Matei" (Jurnal-TV din 9 noiembrie 2014
[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Valeriu_Matei
[3] vezi http://www.timpul.md/articol/declaratia-de-independenta-a-r--moldova-fost-scrisa-de-un-roman-26557.html
[4] citat integral din: Nicolae Lupan. Însemnări de desțărat, Bruxelles, Editura Nistru; București, Editura Semne 2001, p.212-213.

footer