ICR Chișinău - Valeriu MateiZece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician" cu trei doctorate neterminate

Investigație jurnalistică dedicată memoriei patriotului român Andrei Vartic, veritabil promotor al curentului unionist, curat și sincer, din Basarabia

La 1 aprilie curent se vor împlini patru ani de când actualul director al I.C.R. Chișinău a fost instalat în funcție, fiind alungat Petre Guran, un om la locul lui, cult, onest, energic și plin de idei pentru dezvoltarea I.C.R.-ului basarabean. Puțină lume însă a înțeles această mutare deocheată făcută de către președintele I.C.R. de atunci, Andrei Marga. Explicația dată de acesta a fost una de adormit pruncii, precum că Petre Guran a fost rechemat de la Chişinău, la cererea expresă a părţii moldoveneşti; un fals total, lucrurile stând exact invers: nu Guran a fost rechemat din funcție la cererea părții moldovenești, ci noul director a fost promovat în ea la dorința sa nestăvilită, având tot sprijinul liderului social-democraților prahoveni, Mircea Cosma. Prin această mișcare neordinară, mafia a reușit să neutralizeze un important proiect românesc de investiții în Republica Moldova, în volum de 1,5 mln de euro, promovat prin hotărârea din 15 martie 2012 a Parlamentului moldovean privind transmiterea prin concesiune a Muzeului Zemstvei din Chișinău către filiala I.C.R. și reparația fostului sediu al Zemstvei, o clădire monumentală cu o curte spațioasă, incomparabile cu cele actuale ale I.C.R.-ului chișinăuian. Fostul muzeu al Zemstvei trebuia să devină cel mai important centru cultural românesc din Basarabia postdecembristă și unul din cele mai importante filiale ale I.C.R.-ului din lume. Dezicerea formală de acest sediu al Zemstvei de către actuala conducere a I.C.R. Chișinău s-a bazat pe argumentul ei „naționalist" precum că sediul Zemstvei amintește de perioada ocupației țariste a Basarabiei. Judecând după starea jalnică în care a ajuns Muzeul Zemstvei, următorul pas al mafiei va fi demolarea într-o singură noapte a acestui obiectiv; și să nu ne mirăm dacă într-o perioadă foarte scurtă în acest loc va fi dat în exploatare un nou complex locativ sau un nou mall gigant al businessului „autohton" de pe Yarkon, Bâc sau Dâmbovița.

Deocamdată, însă, doar zbuciumata familie I.C.R.-istă din două persoane s-a mutat, temporar, într-o locuință împrospătată de pe strada Eminescu de lângă sediul fostului K.G.B. chișinăuian, chiria fiind plătită de către contribuabilii români. Iar vechiul său apartament din blocul locativ al foștilor șefi de la C.C. și K.G.B. directorul I.C.R. l-a înstrăinat faimosului A. R. pentru bani mărunți de buzunar. (M-am mirat că V.M. în perioada cât a fost consilier al președintelui Uniunii Scriitorilor din Moldova (U.S.R.) nu a reușit să vândă și sediul Uniunii Scriitorilor, deși s-a sperat mult și s-a investit mult în reparațiile acestuia). Nu va trece prea mult timp și această familie se va muta într-un „cuibușor de nebunii" pe malul stâng al străvechiului Tibru din Piazza José de San Martin, nr.1, sau în alt „cuibușor", mult mai luxos, în marea noastră Capitală, construit, probabil, din economiile adunate de soție din alte activități mai rentabile.

De mai bine de trei ani, sâmbătă de sâmbătă dimineața, cu reluare în fiecare duminică seara, protagonistul celor peste o sută de emisiuni (cu cele transmise în reluare, cifra se dublează) din ciclul „Ora de cultură" de la postul de radio „Vocea Basarabiei", Valeriu Matei (V.M.), directorul I.C.R. Chișinău, oferă radioascultătorilor „porția de cultură", în care și-a asumat mai toate meritele Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia din ultimile trei decenii. „Ora de cultură", care după publicarea rezultatelor acestei investigații ar putea intra în istorie ca „Ora de minciună", este ascultată mai mult de nevoie de către radioascultători, în așteptarea următoarelor emisiuni ale „Vocii Basarabiei". Majoritatea cunoscuților mei, fideli radioascultători ai „Vocii Basarabiei" se întreabă: oare cât vor mai fi supuși chinului de a asculta aceste minciuni, laude de sine și asumări de merite străine, adevărate acțiuni teroriste, de manipulare informațională, care pot paraliza auzul radioascultătorilor cu minciuni vorbite fără pic de jenă din partea protagonistului, moderatoarea emisiunii rar când reușește să intervină cu vreo frază fiind bruiată de la prima silabă pronunțată. Acest terorism informațional are loc și la alte posturi „subjugate" de către același protagonist, cu banii contribuabililor români. În majoritatea intervențiilor radiofonice ale sale protagonistul nu uită să menționeze orice merit sau efort al său, cât de minuscul n-ar fi el, iar concentrația intervențiilor verbale pe unitatea de timp, adică productivitatea verbală, a lui V.M. la microfoane merită să intre în cartea recordurilor Guinness. Pentru că mai productiv în acest sens a fost doar Nicolae Ceaușescu (N.C.) diferența constând în aceea că N.C. nu se lăuda pe sine (îl lăudau alții) pe când V.M. vorbește mai mult despre propria persoană pentru că nu-l laudă nimeni.

La început credeam că V.M. are nevoie de aceste spălături de imagine în vederea participării la scrutinul parlamentar din 11 decembrie 2016 pentru accederea în Parlamentul României, funcția de director al I.C.R. și imunitatea diplomatică pe care i-o oferă funcția dată fiind limitate în timp. Abia la 21 noiembrie trecut am aflat de la criticul literar Răzvan Voncu adevărul despre intențiile lui V.M. și ale celor care l-au promovat toți acești ani: „Personajul pus în fruntea filialei - un scriitor de raftul al treilea, care nu se bucură de nici un prestigiu în lumea literară românească - este mai preocupat de propria promovare. I.C.R. Chişinău s-a transformat, sub conducerea lui Valeriu Matei, într-un cămin cultural, care plimbă prin satele Basarabiei panouri cu poze de scriitori, concepute la Bucureşti... Aud că, drept recompensă pentru deserviciile aduse culturii române la Chişinău, cineva se gândeşte să-l numească pe Valeriu Matei director la « Accademia di Romania din Roma », deşi nu ştie o boabă de italiană...". Nici mai mult nici mai puțin: să mai vedem panouri cu poze ale scriitorilor români nu doar în satele pustii ale Basarabiei, ci și la Roma, în preajma Columnei lui Traian...

La prima etapă a investigației mele am ascultat brașoavele lui V.M. până în ziua de 17 ianuarie 2015 la emisiunea „Magazin istoric" a aceluiaș post de radio, când invitatul a exagerat cumplit cu afirmaţiile sale: cică la vârsta de cinci anișori, deja citind cu litere chirilice și latine, a învățat pe de rost, la biblioteca din satul natal, cele 98 de catrene ale celui mai lung poem de dragoste al umanității, „Luceafărul" lui Mihai Eminescu. Atunci m-am mirat cum de nu s-a găsit un prieten, un frate, un apropiat de-al protagonistului, să-l oprească ca să-și mai tragă sufletul, care la un moment dat ar putea să nu mai încapă în corpul său voluminos îmbibat de atâtea minciuni sfruntate? Dar minciunile lui V.M., pe care le veţi identifica cu ușurință în cele ce urmează, sunt de trei categorii:
- laudă deșartă, ca să fie considerat o persoană „excepţională";
- inventează iniţiative, acţiuni sau realizări personale inexistente sau face „din ţânţar – armăsar";
- se autovictimizează, ca, din mila concetăţenilor, să câştige foloase necuvenite – avantaje financiare şi avansare pe scara socială pe care se tot caţără, dând din coate şi luând locul altora, care-l merită.

Aceste constatări ne-au determinat să reacţionăm cu următoarele zece dezvăluiri în biografia lui V.M., necesare pentru binele lui, pentru binele nostru, în ajutorul unor critici și istorici literari, onești și obiectivi. Să le luăm pe rând, în ordinea cronologică.

I. Povestea familiei Maticiuc-Matei, cu 14 copii

Conaționalul și patriotul român din S.U.A., Nicolae Dima, a publicat niște informații grave, necunoscute până la publicare, despre tragedia familiei Maticiuc-Matei din Cazangic: „Pe Valeriu, cu care mă întreţinusem la Chişinău, l-am întâmpinat odată la New York şi l-am găzduit ulterior în apartamentul meu din Washington. Am avut astfel prilejul să schimbăm impresii şi idei, să ne împărtăşim aspiraţiile şi îndoielile, şi să legăm o bună prietenie. [...] Valeriu mi-a vorbit de asemenea despre familia lui, despre fraţii lui, şi despre viaţa criminal de grea la care fuseseră supuşi părinţii în primii ani ai ocupaţiei sovietice. Şi, deodată, mi-am dat seama că vorbea despre o familie cu 14 copii. Când i-am cerut lămuriri, am rămas paralizat. Părinţii lui Valeriu Matei, Nicolae şi Sevastiţa, ţărani simpli din judeţul Lăpuşna, se căsătoriseră la o vârstă timpurie şi i-a prins invazia sovietică cu şapte copii mici (Sic!, la 28 iunie 1940, mama celor „șapte copii mici" avea 16 ani, iar tatăl, 18 - n.n.). Toţi şapte au murit în timpul criminalei înfometări comuniste din anii 1946-1947. Părinţii au supravieţuit mâncând tulpină de mărăcini, papură, şi diverse ierburi care creşteau pe malul Nistrului (Prutului? - n.n.)... În trăirea lor de ţărani simpli, după o viaţă complet răvăşită de bolşevici, părinţii lui Valeriu au găsit puterea să-şi întemeieze o nouă familie. Valeriu Matei este unul dintre noii lor copii"[1]. Așadar Valeriu Matei a mai avut 13 frățiori, el fiind al 13-lea în familie, dintre care părinții n-au putut salva pe primii șapte de foametea cumplită din anii 1946-47, salvându-și propria viață, pentru a mai naște șapte copii, din care face parte și norocosul poet de astăzi. Dintre acești șapte copii vii, opinia publică cunoaște doar patru: poetul Valeriu, pictorul Iurie, economista Maria și polițistul Gheorghe. Pentru că V.M. este totuși o persoană publică, ar fi normal să știe lumea ce s-a întâmplat cu alți trei frați din totalul de șapte copii născuți după foamete și, în genere, când și cum acești părinți au reușit să nască atâția copii dacă, după cum se plânge V.M.: „Copilăria ne-a fost marcată de destinul părinţilor. După 23 august 1944, tata (la 22 de ani? - n.n.), ca şi toţi basarabenii din Armata Română, a fost trimis în cea sovietică. Imediat după trecerea Prutului, a fost dus într-un lagăr improvizat, lângă Mingir... Acolo s-a întâlnit cu doi vecini şi într-o noapte au fugit. I-au prins şi i-au dus la muncă forţată în minele din Donbass. Atunci a învăţat şi primul cuvânt rusesc: „rasstrel". L-au salvat bunicii, care le-au dat autorităţilor militare provizorii până şi covorul din casă. A revenit acasă după doi ani"[2].Deci, după anii din Armata Română, apoi cei din armata sovietică și din Donbass, părinții săi găsesc puteri și timp să nască șapte copii care în anii de foamete (1946-1947) mor toți ca unul? Dar dacă aceștia nici n-au existat vreodată, ce gândesc ceilalți membri ai familiei Matei despre această posibilă minciună și despre publicitatea necreștină făcută părinților lor creștini? Și cu ce scop V.M. și-a amăgit prietenul român american, legendarul Nicolae Dima de la „Vocea Americii", care i-a încredințat până și cheia de la apartamentul său din Washington?...

II. „Cuba, mon amour" sau supertaina moldoveanului „Che Guevarra"

În timpul curățeniei generale din vara trecută am descoperit în biblioteca mea o carte în limba rusă, intitulată „Nezabîvaiemîie vstreci" („Întâlniri de neuitat") și tipărită în anul 1980 la Groznâi, în Cecenia. Am procurat-o în librăria „Bukinist" din centrul Krasnodarului, în iulie 2009. Cartea m-a interesat pentru că era scrisă de Murat Ziazikov, care a fost șase ani președinte al Ingușetiei (2002-2008), iar până atunci ocupase importante funcții în KGB-ul sovietic pentru Caucazul de Nord și, principalul, participase în vara anului 1978, alături de mulți artiști, la Festivalul XI Internațional al tineretului și studenților din Cuba. Informaţiile din această carte despre Festivalul cubanez mă interesau pentru că la începutul Mișcării noastre de Eliberare Națională m-a întrebat un coleg de serviciu de la Facultatea de economie a U.S.M., Evgheni Litvinov, șeful Catedrei de statistică, cât de bine îl cunosc pe unul din deputații frontiști ai Parlamentului din care făceam și eu parte, ale cărui declaraţii anticomuniste de faţadă îl enervau pe colegul meu care avea altă părere despre deputat: „El se dă de mare naționalist și anticomunist, dar el a fost unul din trimișii komsomolului U.R.S.S. la Festivalul din Cuba, în vara anului 1978". Posibil că E. Litvinov avea această informație de la interpreta Nadejda Cepraga, soția sa, care a participat la Festivalul cu pricina. Desigur, colegul meu se interesa de deputatul Valeriu Matei, care a fost inclus, pentru merite încă necunoscute în totalitate nouă, în lista celor 1000 de participanți sovietici la Festivalul cubanez cu numele său adevărat Valerii Nikolaevici Maticiuc.

Au trecut anii dar nu am putut afla nimic despre acest episod din biografia lui V.M. În nicio biografie de-a lui nu s-a strecurat această informație și mi-am căutat de treburile mele. Abia peste două decenii, în anul 2010, mi-a surâs norocul! V.M., s-a autodeconspirat cu o fotografie în cartea sa „Elegiile fiului risipitor", la pagina 650 inserând o imagine a sa alături de un artist cu renume, pe puntea navei „Șota Rustaveli", cu următoarea legendă sub fotografie: „Cu naistul Vasile Iovu, pe corabia „Șota Rustaveli", în mijlocul Oceanului Atlantic. 1978" Nimic mai mult și am ținut cu dinții, șase ani, să nu-l întreb pe Vasile Iovu ce știe despre această poză și despre drumul lor acvatic spre Cuba. Mai clar nici că se poate: anul Festivalului 1978 și nava „Șota Rustaveli", cea care a transportat din portul Leningrad (azi Sankt Petersburg) spre Cuba 1000 de tineri sovietici la acel Festival Internațional, printre ei fiind: Iosif Kobzon, Vladimir Vinokur, Roza Rîmbaieva, Vasile Iovu, Nadejda Cepraga, ansamblul de dansuri populare „Moldoveneasca" (în care dansa și Doina Marin, viitoarea interpretă Doina Aldea-Teodorovici), conducători fiind cuplul Rozita și Simion Lâsoi, desigur și viitorul autor al cărții nominalizate mai sus, Murat Ziazikov, și încă 991 de alți participanți, printre care și trimisul komsomolului leninist, V.N. Maticiuc. Veniseră atunci la Havana, cu alt mijloc de transport, și unii români celebri ca Vasile Șeicaru și Gheorghe Turda (C.N.S.A.S. a raportat pe 8 decembrie 2016 că acest al doilea interpret român are calitatea de fost colaborator al fostei Securităţi, declarată prin hotărâre definitivă a instanţei).

Știam de delegația R.S.S.M. care plecase peste Ocean pentru că la prima etapă printre mai multe colective artistice nominalizate pentru participare la acel festival de vis era examinat și Ansamblul folcloric de dansuri populare „Hora", fondat de maestrul de balet popular Ion Bazatin, colectiv din care făceam parte și eu cu soția mea, căsătoriți de patru ani. Însă norocul picase pe formațiunea „Moldoveneasca", pe atunci proaspăt laureat al Premiului komsomolului leninist „Boris Glavan" din R.S.S.M. Posibil de la acea participare supersecretă la festivalul cubanez i se trage lui V.M. pseudonimul „Che Guevara" (unul din liderii regimului comunist cubanez și insurgent sud-american, născut în Argentina) din așa-zisa „Listă Șandrovschi", listă în care nu pot avea mare încredere pentru că în ea nimerise oameni care, pe de o parte, niciodată nu și-ar fi permis să-și toarne prietenii, iar pe de altă, în ea n-au intrat oameni din rândurile comuniștilor și frontiștilor care au lucrat cu fervoare pentru acea organizație de tristă faimă.

Chiar dacă V.M. n-a fost insistent să lupte până în pânzele albe ca să obțină în instanță recunoașterea necolaborării sale cu organele secrete, precum a făcut-o Vitalia Vangheli-Pavlicenco, ea nimerind în lista dată cu alt pseudonim cubanez, „Fidel", pentru că l-a însoțit pe soțul său, traducător de rusă-spaniolă într-una din unitățile militare sovietice dislocate în Cuba comunistă a lui Fidel Alejandro Castro Ruz. Drept că V.M., având o pregătire bună nu putea face acest pas: ce rost ar fi avut această „dovedire", dacă chiar ar fi colaborat cu „specialii"? Poți să te judeci cu cine dorești și cât îți poftește inima pentru că fără o lege a lustrației „specialii" nu vor risca să scoată vreo pagină din dosare ca să nu bage frica și neîncrederea în celelalte zeci de mii de colaboratori acoperiți ai lor, unii dintre foștii „pasivi" ai acestei organizații fiind activi și azi. Acum, V.M., desigur, ne va povesti într-o viitoare emisiune radio despre acea călătorie frumoasă în Cuba, despre adevăratele merite pentru care a nimerit în lista celor 1.000 de tineri sovietici, participanți la Festival, ce a făcut în Cuba și unde a dispărut, pe data de 28 iulie 1978, din momentul debarcării navei „Șota Rustaveli" în portul Havana, fiind aproape de nevăzut la Festival și tot drumul înapoi până în portul Odesa. A plecat tânărul la Festival de la Facultatea de istorie a Universității din Chișinău, dar a reapărut, victorios, peste o perioadă nu prea îndelungată de timp, în metropola sovietică, pentru a-și continua studiile la Facultatea de Istorie a legendarei Universități sovietice „M.V. Lomonosov" din Moscova - visul de aur al miilor de tineri din R.S.S.M...

III. Așa-zisul exil de patru ani la Mănăstirea „Noul Ierusalim"

Un citat sugestiv din biografia lui V.M., semnată de soția sa: „...Anul 1983. Este exclus de la doctorantură... pentru antisovietism şi naţionalism (jurnalista Nina Josu precizează și momentul excluderii, „la trei zile după ce a fost dus la Lubeanka, pe 28 mai 1983" - n.n.); sprijinit de profesorii de la Catedra de etnologie pe care o absolvise şi de unii colegi de universitate, reuşeşte să se angajeze doar în calitate de cercetător ştiinţific inferior, cu cel mai mic salariu din sistem, la muzeul de studiere a ţinutului din or. Istra, la fosta mănăstire „Noul Ierusalim", unde va rămâne până în 1987. Daniel Corbu, editorul de la Iași al lui V.M., a interpretat altfel acest citat din biografie: „Urmează un exil de patru ani la Mănăstirea Noul Ierusalim". În altă variantă a biografiei deja o lasă mai moale cu „tragica" sa perioadă de la Istra, precizând că „...Din mai 1985, a fost ales șef al sectorului de istorie veche, arheologie și etnografie la același muzeu". Nina Josu spune mai mult: „...la Istra, și-a scris majoritatea poemelor... unde, curând, pentru abilitățile sale în materie de studiu este promovat în funcția de șef al sectorului de Istorie veche, arheologie și etnografie, din cadrul aceluiași muzeu". Nici profesorul Ion Ețco nu se lasă mai prejos: „...Deși directorul acelei instituții a fost categoric împotrivă, Valeriu Matei a fost ales invariabil de trei ori (în patru ani?! – n.n.) consecutiv în aceeași funcție prin votul întregului colectiv. Colegii ruși îl apreciau foarte mult".

Și documentatul critic literar Alex Ștefănescu, fără să se documenteze, menționează într-un articol de-al său, că „încă de la vârsta de 17 ani V. Matei (...) se numără printre scriitorii care s-au opus cu hotărâre și curaj măsurilor represive". Dar iată cum însuși V.M. descrie, în „VIP Magazin", septembrie 2006, Nr. 29, etapa moscovită a vieții sale: „Absolvisem cu distincţie Universitatea „M. V. Lomonosov", susţinând o teză consacrată valorii istorico-etnologice a operei lui Nicolae Milescu Spătarul (cartea lui Radu Boureanu despre Milescu Spătarul a fost una de căpătâi în toată perioada elaborării tezei de licență de către V.M. - n.n.), recomandată spre publicare şi fiind propus de consiliul ştiinţific al Universităţii, la doctorantură. Profesorul Lev P. Laşciuk, îndrumătorul ştiinţific, era convins că nu trebuia să aştept trei ani. Lucrarea era definitivată, trebuia doar completată cu vreo 30 de pagini (sic! - n.n.). În ultimul an de studenţie, venind la el acasă pentru a-i aduce un capitol din lucrare, el mă întrebă brusc:
- Kak dela, moi rumâncik?.
La rândul meu, l-am întrebat de ce mă provoacă.
- Ştiu cine sunteţi voi şi cum aţi nimerit în U.R.S.S., mi-a răspuns. Eşti prea inteligent ca să nu înţelegi chestiile astea. Încă n-ai avut probleme cu K.G.B.-ul?.
- Nu", i-am răspuns.
- Vei avea, orice om inteligent în ţara asta are probleme cu K.G.B.-ul. Să ştii că poţi conta pe mine. Kaghebiştilor, dacă le dai măcar o unghie, îţi trag mâna cu tot cu cap.

Când compatrioţii mei, C. Ciobanu, V. Tătaru, V. Popovici ş.a. au început să fie interogaţi de securişti (cine oare i-o fi turnat? - n.n,) ca să afle ce vorbesc eu, cu cine mă întâlnesc, l-am pus la curent pe Lev Pavlovici. El m-a grăbit să susţin, în regim de urgenţă, referatele, examenele. Dar K.G.B.-ului nu-i scăpa nimic. La Chişinău începuse persecutarea lui V. Văratic şi Gh. Negru (dar pe aceștia cine oare i-o fi turnat? - n.n.), pe mine au venit să mă ia de la cămin. Prima dată au plecat aşa cum au venit. A doua oară m-au prins când eram singur, mi-au sucit mâinile la spate şi dus am fost. M-au ţinut o zi întreagă în subsol la Lubianka şi când s-au convins că nu mă las înfrânt, mi-au tras câteva picioare-n spate şi aproape de miezul nopţii m-au aruncat în stradă. În următoarele trei-patru zile (iată că am și dedus de la cine știe Nina Josu despre momentul „arestării" lui V.M.), am fost exclus din aspirantură, dat afară din cămin, mi s-a retras „propiska" şi, fără a mi se restitui actele de studii, date la doctorantură, a început vânătoarea în stradă... ca să mă ducă în armată în Afganistan, iar miliţia, ghidată de kaghebişti... mă reţinea, dându-mi termene de părăsire a „minunatei capitale sovietice" (dar cu Afganistanul cum a rămas? - n.n.). Sprijinul profesorilor de la Catedra de etnografie n-a schimbat cu nimic situaţia (soția-biograf subliniază mai sus că sprijinul colegilor de catedră i-a fost totuși de folos - n.n.). O aşa-zisă repartizare, trimisă în bătaie de joc (sic!) de Ministerul Învăţământului de la Chişinău, să plec învăţător în raionul Leova, m-a ajutat să scap de cei de la comisariatul militar moscovit, iar o scrisoare, neînregistrată, pe care mi-a dat-o un admirabil domn, Ştefan Panfilie, fost prorector al Universităţii din Chişinău (Ștefan Panfilie era într-adevăr admirabil, dar era prea corect ca să încalce legea; mai curând solicitantul putea falsifica semnătura prorectorului pentru a scăpa de repartizarea sa, acasă, la Leova, ca să rămână în metropola sovietică - n.n.), m-a ajutat să-mi recapăt actele de studii. Nu mă puteam angaja nicăieri. De Moscova sau de suburbiile ei pe o rază de 40 km nici vorbă nu putea fi, de Moldova - nici atâta". (De ce, doar avea repartizarea la Leova natală în buzunar? - n.n.).

Privitor la cuvintele de dragoste ale îndrumătorului: „Kak dela, moi rumâncik?", admit că profesorul care-și permite să invite acasă un student, putea să se adreseze invitatului și cu cuvintele „moi milâi rumâncik". În acest caz mă mir că studentul favorit, cel care, chipurile, a fost mult și bine ajutat de profesorul Lașciuk, n-a catadicsit șă meargă, cel puțin o dată, pe 10 decembrie 1990, în metropola sovietică, să-și ia adio de la regretatul îndrumător care și-a riscat viața pentru el. Mai ales că în acea zi de luni „rumâncik"-ul nu avea ședință în Parlamentul de la Chișinău. Ca să tragă mai mult la cântar povestea lui V.M. despre viața grea în cei „patru ani de exil" la „Noul Ierusalim", V.M. a „redactat" chiar și prefața semnată de Grigore Vieru la cartea sa de debut „Stâlpul de foc", în anul 1988, în care poetul menționa: „Avem în faţă, stimate cititorule, o carte semnată de un tânăr poet al cărui nume este cu totul nou în poezia noastră - Valeriu Matei - care de-a lungul mai multor ani a lucrat „în secret" la ea în pacea şi liniştea Muzeului regional Moscova de studiere a ţinutului, unde Valeriu Matei a trudit ca şef de secţie". Dar iată cum a modernizat „exilatul" acea prefață după moartea poetului: „...unde Valeriu Matei a trudit în calitate de cercetător ştiinţific"[3].Spre bucuria noastră, a tuturor, am descoperit un caz aproape unic în scrierile lui V.M., în care acesta spune purul adevăr. Într-un interviu cu regretatul Serafim Belicov, V.M. afirma cu tărie: „...Aici, în Basarabia, de cele mai multe ori ținte ale atacurilor de grup sunt tocmai autorii unor opere de certă valoare și - să fie doar о coincidență?! - tocmai cei care au fost atacați și blamați și sub regimul sovietic. Scribii care au scris volume întregi despre mareața „uniune sovietică", „marele Lenin", scriu acum, cu aceleași mijloace, poezii despre România sau despre Ștefan cel Mare, își inventează biografii ale suferinței sub „odiosul regim comunist"[4]. Da, în privința inventării biografiilor are omul perfectă dreptate, cum s-ar zice, a făcut o declarație cinstită de autobiografie!Dar ca să fie mai clar ce-i cu biografia lui V.M. și istoricul nașterii și creșterii ei accesați varianta biografiei sale din enciclopedia Wikipedia[5] și vă veți convinge cât de mult a muncit omul la ea.
- Va urma -

-----------------------------------------
[1] Revista „Vatra Veche", nr. 12/2011, p.31.
[2] VIP Magazin, Septembrie 2006, http://www.vipmagazin.md/profil/Valeriu_MATEI_O_poveste_de_pe_strada_Lazo/
[3] Valeriu Matei, Cruciada balcanică. Opera poetică. Ed. Mesagerul, Ch., 2013, p. 592.
[4] Literatura și arta, 1.03.2005.
[5] vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Valeriu_Matei