Am avut un mare noroc de a fi primit un mare ajutor, și anume într-un moment critic din cariera mea de inginer. După absolvirea, în primăvara anului 1953, a Facultăţii Electrotehnice din Timişoara am fost repartizat la sectorul energetic al Combinatului „Casa Scânteii". Dar, nefiind „corespunzător ca origine socială", acolo mi s-a recomandat să caut o altă repartizare. Revenit la Timişoara, m-am adresat profesorului Cornel Micloşi, membru al Academiei Române - eminentul savant sub îndrumarea căruia îmi realizasem proiectul de diplomă,. Și dânsul m-a recomandat la Uzinele comunale Timişoara (electricitate, tramvaie, apă...). Am lucrat acolo cu succes ca tânăr inginer aproape cinci ani, realizând şi unele instalaţii absolut noi ca, de pildă, „Transformator hexafazat de 100 kW", o staţie nouă de redresori 750 V, 1200 A, reţele aeriene suspendate şi alte inovaţii tehnice valoroase. Dar la 1 februarie 1958 am fost concediat „de azi pe mâine" de tovarăşul Ţăpureanu, activist de partid, noul director, om cu patru clase primare, dar fost ilegalist, căruia nu i-a plăcut „mutra" mea, din cauze banale care nici nu merită povestite. Fără serviciu şi cu interdicţie secretă de a fi angajat de vreo altă instituţie, am regăsit repede vechea mea pasiune născută încă la Chişinău: radiotehnica.

Încă din anul 1943, la Liceul „B. P. Haşdeu" am activat în „cercul de radio" unde am învăţat bazele radiotehnicii, aparatele de radio cele mai simple (cu o singură lampă), cu un tub electronic, circuite oscilante, amplificatoare etc. Cu aceste cunoştinţe elementare în anii 1945-48 am construit aparate de radio cu piese din echipamentele militare germane de care era plină ţara şi se comercializau la preţuri de nimica la „talciocul" din Cluj. În anii de după război nu existau aparate de radio pentru că, la sosirea Armatei Sovietice, fuseseră confiscate şi duse în U.R.S.S., iar producţia radio în România încă nu era, căci micile fabrici ale firmelor Philips, Telefunken, Noris au fost demontate şi duse în U.R.S.S. Astfel, având timp destul, în vara anului 1958 am început să mă recalific spre radio şi televiziune, devenind pionier în materie de antene TV, reparaţii TV, aparatele fiind atunci foarte căutate în vestul ţării, unde se recepţionau programele TV din Ungaria, Iugoslavia, Italia şi chiar din Austria, căci Televiziunea Română încă nu ajunsese să deservească Transilvania şi Banatul. Cele mai căutate televizoare erau importate din U.R.S.S.: „Record" şi „Rubin", „Orion" din Ungaria şi „Tesla 2" din Cehoslovacia. Industria românească de TV era abia la început (Uzina „Electronica" din Bucureşti va începe să producă TV în anul 1960). Așadar, timp de trei ani am fost la Timişoara specialistul nr.1 în materie de televiziune, antene, recepţie la mare distanţă, adaptarea televizoarelor pentru recepţia normei europene de TV-C.C.I.R. la care era afiliată Italia, Austria, Franţa, R.F.G., dar şi Iugoslavia. Am elaborat un adaptor pentru comutarea automată a televizorului pe canalul recepţionat: O.I.R.T. sau C.C.I.R. (O.I.R.T. fiind norma ţărilor socialiste de atunci).

Încă din perioada examenului de stat aveam o legitimaţie specială pentru a consulta toate publicaţiile tehnice germane, engleze, franceze şi americane care mai ajungeau prin continuarea tradiției universitare de a trimite publicaţiile ştiinţifice şi la Politehnica din Timişoara, unde toţi profesorii mari pe care i-am avut şi eu, erau oameni care îşi făcuseră studiile şi doctoratele în Europa de Vest: Remus Răduleţ, Mihail Ghermănescu, Plautius Andronescu, Cornel Micloşi, Ştefan Nădăşan - academicieni şi profesori cunoscuţi în Elveţia, Germania, Franţa, Italia. Aveam, deci, posibilitatea de a mă consolida în radioelectronică, citind fluent literatură rusă, engleză, germană, franceză, italiană şi chiar cehă şi prin aceasta de a acumula cunoştinţe tehnice de ultima oră din toate revistele de specialitate şi publicaţiile academice străine. Am citit în trei ani 5700 de astfel de pagini. În acei trei ani m-am reprofilat de la electrotehnică la electronică şi, în mod deosebit, pe electronica semiconductoarelor, un domeniu foarte nou, declanşat în anii 1947-1951 prin cercetările fundamentale din S.U.A. (Bell Labs, Texas Instruments, Motorola), din Germania (Siemens, Telefunken), dar şi din U.R.S.S. (Leningrad, Moscova, Novosibirsk). Am elaborat atunci mai multe cărţi de popularizare, cât şi de cercetări inginereşti, pe care le-am propus spre publicare. Devenisem unul din puţinii cunoscători ai tranzistorului - inventat în 1948, înţeles în 1951-´53 şi pus în fabricaţie în anii 1955-´57 în trei ţări: S.U.A., R.F.G., U.R.S.S. Aşa a apărut în anul 1961 prima lucrare tehnică românească privind folosirea tranzistorului - Semiconductoarele în telecomunicaţii, coautori fiind doi profesori universitari de la Academia Militară: Vasile Cătuneanu cu Dinu Buznea, şi inginerul Eugen Statnic, un necunoscut de la Timişoara care a scris 44% din lucrare. În mediul universitar din Bucureşti iniţiatori în acest domeniu erau atunci profesorii Tudor Tănăsescu, Mihai Drăgănescu şi Alexandru Spătaru, iar protagonişti în radiotehnica modernă - profesorii Edmond Nicolau, Gheorghe Cartianu şi Sergiu Condrea, toţi oameni cu 20-25 de ani mai în vârstă decât mine. Eu eram mezinul, dar unul harnic şi entuziast...

Însă - o spun categoric - toată munca mea de autodidact în însuşirea electronicii semiconductoarelor nu ar fi fost de vreun folos pentru societate, dacă nu întâlneam, în august 1961, un om excepţional prin verticalitatea sa - Dumitru Felician Lăzăroiu (n. 1926), care în anul 1960 fusese pus să ridice acolo unde trebuia fabrica sau uzina „Radio Popular" şi să facă din aceasta Întreprinderea „Electronica Bucureşti", ea devenind mama industriei radioelectronice din România. Dânsul, auzind de mine de la inginerul Mihai Varia, redactor-şef pentru electronică la Editura Tehnică, m-a invitat la Bucureşti „pentru o întrevedere". După o convorbire amicală în somptuosul său birou de director general, a fost adus fulger de către şeful de cadre, colonelul Şofran, dosarul meu de la Timişoara. Dar dosarul meu de cadre era încărcat cu tot felul de hârtii pe care eu nu le-am văzut, deoarece domnul Lăzăroiu, răsfoindu-l, l-a redus cam la 1/3, restul fiind încredinţat secretarei Aurora Niculescu pentru ardere. După această „operaţie estetică" asupra dosarului meu, F. D Lăzăroiu întrebă:
- Limbi străine ştiţi?
- Da, zic, şi enumăr vreo cinci sau şase.
- Bine, continuă dânsul. Mâine veniți la lucru, vă prezint colegilor din sectorul constructorului-şef, primiți locuinţă, soţia vă va fi transferată la Opera Naţională din Bucureşti (consoarta mea era balerină). Aveţi copii?
- Nu!, zic eu.
- E mai bine aşa, veţi pleca pe mai multe luni în Franţa, la C.S.F. - Grenoble, pentru preluarea licenţei în domeniul tranzistoarelor. Şi aşa, dintr-un proscris (adică, un fel de condamnat politic) am devenit un inginer pus să facă ceva şi pentru societate.

Aş dori să retrăiesc, măcar puţine clipe din anul 1955, când am cunoscut o balerină suplă şi veselă, de care m-am îndrăgostit subit şi cu care ne-am trăit împreună 56 de ani din viața noastră - cu multă fericire, dar şi clipe de răscruce, în care a învins tăria sufletului. Mă mândresc cu ceea ce am realizat în 55 de ani de inginerie (1954-2009). Pot să răspund pozitiv la întrebarea: „Aţi făcut ceva util şi pentru societate?" După părerea mea, am făcut ceva chiar exemplar pentru urmaşi:
- am practicat cu succes atletismul în spiritul olimpic: mişcare, cumpătare şi sănătate, care mi-au dat putere trupească şi sufletească pentru a munci intens şi eficient;
- am avut o căsnicie minunată şi am lăsat în urmă trei copii şi cinci nepoţi;
- am lucrat cu tragere de inimă pentru a da societăţii mai mult, mult mai mult decât am primit, neținând cont de faptul că am fost prigonit şi marginalizat de un regim totalitar şi primitiv. Pentru mine mai important a fost ţara, şi nu regimul;
- prin exemplul personal i-am învăţat pe colegi şi subalterni să muncească, să fie cinstiţi şi harnici, spunându-le deseori: „Nu o să vină nici ruşii, nici americanii să ne dea "un nivel bun de trai", noi suntem datori să ne ridicăm singuri";
- în zece ani (1966-1976) am contribuit efectiv la transformarea Uzinei „Electronica" dintr-un importator de 40 mil. $ într-un exportator de 200 mil. $ pe an, ea fiind singurul din „lagărul socialist" exportator de radioreceptoare şi televizoare pe pieţele din Germania, Franţa, Marea Britanie, S.U.A. şi Coreea de Sud;
- am elaborat de la idee până la fabricaţie (a producției de milioane lunar) electronica lămpilor fluorescente Dulux EL, care înlocuiesc becul lui Edison, vechi de 100 de ani, şi care economisesc 80-85% de energie electrică, având, totodată, o durată de funcționare de 10 ori mai mare. În 25 de ani (între 1985 şi 2010) compania O.S.R.A.M., la care am activat după emigraţie, a vândut peste un miliard de astfel de surse moderne de lumină, realizând un câştig net de peste un miliard de dolari, dar și contribuind la economisirea unei cantități enorme de energie, încât venitul net a fost, este infinit mai mare. Nu am dorinţe (mari) rămase neîmplinite pentru că nu am trăit din iluzii, ci cu picioarele pe pământ. Am realizat, de fapt, peste așteptări, am avut o viaţă împlinită.

Este extraordinară performanţa politică şi patriotică a intelectualităţii basarabene: proclamarea la 31 August 1989 a limbii române drept limbă oficială a Statului, căci românii sunt peste 70% din populaţia Republicii Moldova şi este firesc ca în ea rolul de limbă de stat să-l aibă limba populației autohtone, ea fiind și majoritară. Ruşilor să le fie şi acum, după 150 de ani, ruşine pentru că la 1860-1870 au interzis limba acestei părţi de popor român - în propria sa casă. Iar românii din Republica Moldova să fie nobili şi să respecte în continuare dorinţa firească a grupurilor etnice conlocuitoare: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei etc. să folosească şi să cultive limba maternă în şcoală şi în viaţă respectând principiul etnic al dreptului majorităţii de a conduce ţara.

Principiile mele de viaţă cred că deja s-au reliefat de la sine. Nimeni dintre prietenii vechi, începând cu foştii colegi de la Liceul ortodox „Simion Ştefan" (a fost episcop de Alba Iulia la 1640-1650) şi colegele dragi de la Liceul „Doamna Stanca" nu mi-au înşelat aşteptările. Am păstrat o caldă prietenie timp de peste 60 de ani, iar cei puţini rămaşi ne-am revăzut încă și în anii 2007-2012 la Cluj, dar... tot mai puţini, tot mai bătrâni, însă şi mai uniţi sufleteşte, inclusiv prin amintirile despre anii tinereţii, anii primului sărut şi ai primelor vise - cei mai frumoşi ani ai vieţii. Acum (2016) au mai rămas doar un coleg - Sabin Mureşan şi două colege - Stela Nicoară şi Lucia Flămând, soţia academicianului fizician Ion Ursu.
- Va urma -