Revista Art-emis
Ruşchiţa - aurul alb românesc PDF Imprimare Email
Corneliu Florea, Canada   
Duminică, 13 Noiembrie 2016 20:28

Ruşchiţa, RomâniaAugust 2016. De data aceasta, eram hotărât ca în drum spre Timișoara să mă opresc și să vizitez Cariera de marmură Ruşchiţa, dintr-o seamă de informații ce le-am auzit de-a lungul anilor, din care mi-am făcut tot felul de imagini si idei, conștient fiind că toate pot fi sau nu verosimile. Pentru a fi corecte, adevărate imaginele si ideile mele trebuie să mă informez mai mult citind, dar mai ales trebuia să vizitez cariera, să am imaginea tridimensionala a carierei din spațiul ei din Munții Poiana Ruscă, un lanț muntos teșit de bătrânețe ai Carpaților Meridionali dintre Munții Apuseni și cei ai Banatului. Sunt munți frumoși, împăduriți cu văi adânci și peșteri misterioase, din șisturi cristaline încărcate de minerale grele, de tot felul de metale și fabuloși prin marmora care o conțin, pe care geologii o estimează la o vechime de trei sute de milioane de ani și la o cantitate de douăzeci de milioane de tone! Cifrele acestea pe mine mă uimesc, ca să nu zic că de fapt mă aiuresc. Întâi, ca timp, pare cu adevărat o veșnicie terestră pe lângă cea biblică, ce este o nimica toată de nici zece mii de ani, deși te trec fiori la gândul că majoritatea muritorilor își duc eternitatea în cazane cu smoală incandescentă! Dar, se preconizează, datorită penuriei de smoală din iad și a supra aglomerației din cazane, ca politicienii români de după decembrie 1989, în frunte cu președinții, miniștrii, parlamentarii să fie introduși în butoaie cu rahat, puturos și dezgustător, pe care l-au mâncat în timpul mandatelor avute. Hotărâre drăcească de necesitate, bine venită şi meritată.

Interesul meu față de Marmura de Rușchița a crescut și mai mult de când am aflat că Domul din Milano a fost refăcut, prin anii 70, cu marmură de la noi, de la Rușchița, nu de la ei, din bine cunoscuta Carrara din care Michelangelo a sculptat celebra Pieta, pentru că marmora noastră, adevărat aur alb în zilele noastre, este mai bună în construcții fiind mai rezistentă păstrâdu-si nealterate calitățile. Azi, aflăm că străinii, lacomi globalizați, își înfig colții și-n Marmora de Rușchița, la fel precum o fac în Roșia Montana! Azi Roma, Viena, Londra au sărăcit, nu-și mai permit Marmură de Rușchița abia își mai permit gresie și faianță ordinară, în schimb lumea arabă își permite să placheze și grajdurile cailor pur arabi cu marmură. Deh, lumea e în permanentă schimbare ideologică și politică în funcție de puterea economică, dar și puterea economică e trecătoare și într-o zi se va termina și țițeiul arabilor precum aurul negru românesc, secătuit de străinii care i-au condus și îi conduc ...

Înainte de Simeria, părăsesc bucățica de autostradă pe care am venit rapid și confortabil numai de la Sebeș - în rest este un calvar rutier datorită aglomerației la care vechile șosele nu mai fac față - și mă îndrept spre Țara Hațegului un spațiu românesc sacru prin frumusețe și istorie. Biserica din Densuș, unică în felul ei, așezată pe temelia unui templu roman și prin materialele folosite la construcția ei certifică începutul timpuriu al creștinismului în Dacia. Apoi urmează Sarmizegetusa Ulpia Traiană, construită de legiunile împăratului Traian după al doilea războicu Decebal, un vestigiu foarte important al istoriei noastre lăsat într-o lamentabilă nepăsare și neglijență. Afară de o parcare asfaltată înconjurată de niște tarabe și un han improvizat din pefele, din 1990 nu s-a făcut nimic. Intre amfiteatrul, de lângă șosea, și forumul coloniei pe vremea romanilor erau via plaustralisplacată cu dalii mari de piatră așezate perfect, astăzi e un drumeag denivelat plin de gropi ce se transformă în noroi după fiecare ploaie. Despre forum și celelalte clădiri, vile, temple sau atelierle să nu le comparam cum sunt întreținute și prezentate cu cele din străinătatea vestică a României, fiindcă ne cuprinde jalea. Romanii în construcțiile lor de aici au folosit pe lângă piatră și marmoră. Au găsit-o repede,la fel cum au găsit aurul și sarea dacilor, puțin mai jos, după Poarta de Fier a Transilvaniei, în zona comunei Bucovei de azi. Dar Munții Poiana Ruscă au și alte zăcăminte de marmură.

Marele zăcământ de marmură de la Rușchița a intrat în atenția lumii, a mineralogilor și a celor interesați în exploatarea ei datorita sculptorului maghiar Istvan Ferenczy, în Secolul XIX-lea,care a atras atenția asupra ei în Imperiul Habsburgic prin mass-media vremii, comparându-i calitățile cu cele ale marmorei de Carrara și estimând zăcământul la o foarte mare cantitate. Atât a trebuit, că a și sosit un constructor neamț foarte interesat, Johann Biebel, a urcat pe râul Rușchiței a cercetat nemțește, a evaluat bine și a cumpărat ieftin, aproape pe nimic, munții împăduriți dintre Pârâul Racii Mari și Pârâul Padeș, cei doi afluenți ai Rușchiței și a început exploatarea marmorei in 1883. Cum între timp Imperiul Habsburgic, în declinul lui istoric, a alunecat rău de tot când s-a unit cu Ungaria, numindu-se Austro-Ungaria, totul s-a maghiarizat în Ardeal și Banat. Chiar și fiul moștenitor a lui Johann Biebel a devenit Ianos ce s-a căsătorit cu fiica un foarte mare, mare și viteaz, general ungur din Budapestași au început exportul marmorei de la Rușchița în douăsprezece țări din Europa sub marca: Amagyar Carrara! Vezi reclamele și documentele timpului.

La magyar Carrara din Munții Banatului, prin 1900, munceau din greu vreo trei sute de gugulani - rumânii locului ce se consideră urmașii direcți ai dacilor -ce tăiau, încărcau și transportau 700 de tone de marmură pe lună cu niște care mari, special făcute la care erau înhămate multe perechi de cai si faceau un drum de douăzeci de kilometri până la gara din Voislova. Era o muncă foarte grea, îndrumată și supravegheată de niște coloniști germani cu experiență în minerit și cariere de piatră și marmură. Cu magyar Carrara s-a placat Palatul Băncilor din Viena și Parlamentul din Budapesta și a ajuns până în Nord America și Japonia apreciată pentru evantaiul cromatic, strălucire și rezistență. Cobor prin Poarta de Fier a Transilvaniei în Banat, depășesc comuna Bucova și la Voislova o iau spre Rusca Montană, o veche așezare - ruscă înseamnă sat de sub munte - care s-a mărit datorită industriei extractive de fier, plumb, zinc, argint, dar mai ales carierei de marmură de la Rușchița, cea mai mare din România și una dintre cele mai mari și de calitate superioară din Europa. Mă opresc la Monumentul Turismului ridicat de Clubul Turistic Bănățean în 1936 Citesc: „Turistule ajuns sub poala pădurii/ Aruncă năcazul și patima urii/ Încearcă să prinzi din legile firii/ Scânteia divină: virtutea iubirii " de ing. silvic V. M. Frumos în acele frumoase zile românești, înduioșător, trist în zilele noastre în care mai vedem în pădurile noastre doar sursa exploatării pustiitoare iar scânteile virtuții s-au stins. A mai rămas turismul transformat în business.

Aici, este o zonă turistică unică, unde și unele vechi galerii miniere se pot transforma in obiective turistice cum sunt prin Europa, mai ales in Germania unde turismul minier este o sursă bogată de arginți în vremurile de acum. Trebuie doar chibzuință, determinare și travaliu, Salina de la Turda este un exemplu relevant. Mai departe, de o parte si alta a șoselei, din loc în loc, prin fața caselor oamenilor sunt făcute din resturi de marmură mici spații de parcare. Minunat, parcari din marmură, sunt pe drumul cel bun. Iată, prin bălării și tufe o tablă amarată, veche, strâmbă, ruginită într-un cadran de fier cu vopseau scorojită pe care scrie Ruschiţa. Etalon de nepăsare și mizerie aici, la cariera de marmură recunoscută în lume, pentru că nu s-a găsit un bloc de marmură, din miile care se exportă, să fie asezat aici si pe care să scrie Ruşchiţa cu „ș"-ul românesc, nu cu „sch"-ul german. Renunț la alte descrierii ce urâțesc localitatea, privesc numai coridorul verde prin care trec până ce ajung la „S.C. Marmosin S.A. Simeria" Parchez și eu în niște gropi înainte de tabla care scrie „Trecerea oprită" și încep să mă interesez cum se poate vizita această carieră recunoscută internațional dar așa de puțin mediatizată în țară și străinătate printre români. Primele informații primite îmi sunt nefavorabile:
- Este proprietate privată, nu se vizitează ca obiectiv turistic.
Upercut! Amețit, dar nu renunț:
- Sunt un ziarist din Canada, vă arat legitimația, vreau sa scriu un reportaj pentru românii de acolo." Mă privește suspicios ca pe un individ suspect și-mi spune franc:
- Mulți cu legitimații de-aște vin cu alte scopuri pe aici! Da, mergeți și vorbiți cu domnișoara, la ușa a doua.
Mulțumesc pentru scânteia de speranță. Ușa a doua dă într-o încăpere mare cu multe birouri, dar numai la unul stă o doamnă, înconjurată de registre și dosare, hârtii și telefoane, ecrane de calculatoare și doi trei oameni cu probleme lor. Aștept și privesc, și-mi pare că domnișoara e „serverul" carierei „Dealul lui Ionel", toate informațiile trec pe la această doamna calmă, sigură și hotărâtă. Îmi vine rândul și politicos îmi spun dorința.
- Este companie privată trebuie să aveți aprobare de la directorul general.
Knockout! Încerc să mă ridic:
- Doamnă, vin de la zece mii de kilometri, nu știam că e nevoie de aprobări, nu am decât intenția de a prezenta românilor de peste ocean acest colț natural valoros al României. M-a privit direct și eu pe ea, după care a zis:
- Așteptați, am să vorbesc cu domnul inginer șef.
Am spus mulțumesc și am așteptat cu sufletul la gură. După un timp mi-a spus:
- Domnul inginer are să vină să vorbească cu dumneavoastră. Așteptați.
- Mulțumesc. Noo, Dumitre, amu e amu, ai să vezi sau nu „magyarcarrara" devenită carieră privată ! Mi-e rușine să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute pentru atâta lucru, dar rămân la ideea mea; poate îmi trimite un om înțelegător că vin cu sincere intenții de vizitare a unui al spațiu natural românesc.

Când am dat mâna cu domnul inginer Viorel Berindeie, am avut senzația omului asprit de munca grea a carierei. A fost lapidar dar pătrunzător, probabil, deja primise toate datele necesare de la „server" și m-a invitat să mă urc în „gipan" în care, pe bancheta din spate, stătea o persoană. Odată cu demarajul au început și discuțiile; eu cu mulțumirile dânsul cu întrebări obișnuite. Apoi a trecut laprezentarea carierei și explicații.
- Acesta a fost prima carieră, se numește Gropanul, este în forma unui clopot răsturnat din care s-a extras marmură din secolul trecut până în vremea lui Ceaușescu pentru „Casa poporului român". Specificarea aceasta m-a surprins, adjectivul adăugat spunea foarte multe, mai târziu aveam sa aflu că inginerul era moț. Îmi explica Gropanul, un adevărat amfiteatru gigant de 130 de metri. Impresionant, e unic și dominant. Pe mine și pe mulți ca mine, care l-am văzut ne-a uluit: un munte întreg transformat în amfiteatrul tăcerii, un memorial al marmorei. Veniți și cereți să-l vedeți, osteneala drumului dispare în fața lui! Am ascultat detalii și am urcat în zig-zag la Cariera lui Ionel în plină exploatare acum și imaginea m-a copleșit. Fac o paranteză, eu sunt un fermecat, până la subjugare, de Natura lui Dumnezeu, iar inginerul Viorel Berindeie, moțul, m-a impresionat și dominat în decorul imaculat al Naturii decopertate, dezvelite, până la nuditate pentru a ne arata frumusețea creației de acum trei sute de milioane de ani, ajunsă în mâinile unei tehnologii rapace pentru că omenirii îi trebuie, pe lângă multe altele, și statui și trepte de marmură. Cu răbdare ca pentru novici, domnul inginer Viorel Berindeie îmi explică utilajele și tehnologia cu care se desprind blocuri de marmură de zeci de tone. Pentru prima dată, aud de haveze cu discuri și foreze pentru secționările marmurei, de utilaje grele de ridicat și transportat. Le văd în funcțiune, le privesc curios și fotografiez, întreb naivități de ignorant și primesc răspunsuri de profesionist.

Sunt entuziasmat, mulțumit și mulțumesc. Inginerul Viorel Berindeie este o persoană robustă, energetică cum trebuie să fi în asemenea uriașă carieră ca profesionist, ca șef, dar firea și omenia moțului îi este miezul sufletesc. Ne despărțim cu simpatie. Am avut noroc de vreme frumoasă, de oameni înțelegători că nu mă interesa business-ul carierei - asta se poate afla, cât vrea fiecare, de pe Internet – eu voiam doar să văd carrara românească. Îmi pare rău că nu se poate vizita organizat cu ghid, cu un vehicul special, cel puțin sâmbăta și duminica când nu se lucrează în carieră. Ar trebui pentru că merită pentru toata lumea; de la patroni la turistii din țară si străinatae. Și-n locul tablei prăpădite, ruginită, jalnică de la intrare, să se așeze cel mai mare bloc de marmora pe care să scrie: Ruşchiţa - Carrara României. (August 2016, Casa cu Flori, Bistrița)

Grafica - I.M.

footer