Revista Art-emis
Militarismul american fără limite fortează declanşarea unui război planetar PDF Imprimare Email
Ing. Eugen Zainea   
Miercuri, 28 Septembrie 2016 17:40

Zainea EugenÎn ultimul an de zile, am atras atenţia în repetate rânduri în articole şi comentarii difuzate că fracţiuni extremiste americane din lumea politică, servicii secrete, armată şi profitorul complex militar-industrial fac tot posibilul pentru a provoca izbucnirea efectivă şi declarată a unui nou război mondial (care, în condiţiile actuale, nu poate fi decât unul termonuclear). Spuneam, totodată, că ar putea există un interes special că acest plan să fie pus în aplicare printr-un incident provocat în perioada, sensibilă din punct de vedere politic, a precampaniei şi campaniei electorale din Statele Unite sau imediat după alegeri, când legitimitatea unui preşedinte aflat la finalul a două mandate să fie profund erodată, sau în săptămânile dintre alegeri şi preluarea mandatului de către noul preşedinte ori în primele luni de mandat, când cercurile ultraconservatoare ar putea justifică inclusiv o lovitură de forţă la nivel instituţional, sub pretextul vacuum-ului de putere sau al lipsei de experienţă a noului preşedinte, în contextual unei crize politice planetare majore (deliberat creată în acest scop de iniţiatorii şi promotorii unui asemenea scenariu). Succesiunea evenimentelor din ultimele luni pare să demonstreze că probabilitatea unei asemenea evoluţii este în creştere.

În primul rând, este vorba de declaraţiile extrem de agresive făcute în mod repetat în campanie de către Hillary („Killary") Clinton, candidată desemnată la preşedinţie de către Partidul Democrat, menite parcă să cheme la mobilizarea tuturor neoconservatorilor din establishment-ul american. Afirmaţiile tranşante cum că, odată ajunsă în funcţia de preşedinte al Statelor Unite, va lua măsuri de escaladare politică şi militară în zone de criză (cu referire expresă la agresiunea făţişă împotriva Siriei, în care a promis că va ordona intervenţia directă a armatei americane, prin lovituri aeriene împotriva armatei siriene şi invazie terestră) au constituit elementul declanşator al unui proces foarte periculos. Astfel, un număr semnificativ de diplomaţi în activitate sau foşti diplomaţi americani au semnat o scrisoare prin care solicitau administraţiei americane adoptarea unor politici şi metode mult mai dure şi mai militariste (că şi cum intervenţiile militare ilegale directe sau prin intermediari ale Americii în diverse colţuri ale lumii în ultimii 15 ani, care au lăsat în urmă state eşuate în Afganistan, Irak, Libia ar fi fost expresia unei politici...„soft"!). Această acţiune nu este întâmplătoare, mai ales apărută în acest moment. Ea a fost gândită astfel încât să încerce să pună presiune pe administraţia americană şi pe preşedintele Obama, care după ce a eşuat în promisiunea de a înlătura o parte a urmărilor razoiului din Irak, de a-l încheia pe cel din Afganistan şi după ce s-a lăsat antrenat în războiul deschis împotriva Libiei şi în cel prin intermediari din Siria, s-a dovedit reticent în implicarea directă şi masivă a armatei americane în această ultimă victimă a agresiunii occidentale.

Deciziile N.A.T.O. (evident inspirate de Statele Unite) de sporire a tensiunilor în Europa, prin desfăşurarea de noi forţe militare americane pe continent, obligând Rusia la măsuri de răspuns au fost urmate de afirmaţii pe cât de surprinzătoare, pe atât de interesante, dar şi îngrijorătoare (cu atât mai mult cu cât vin din partea unor actuali sau foşti demnitari de rang înalt ai N.A.T.O. sau ai armatelor membre). Este cazul declaraţiei de acum câteva săptămâni a fostului secretar general N.A.T.O. Anders Fogh Rasmussen, care recidivează exact în momentul scrierii acestor rânduri, susţinând textual într-un articol din Wall Street Journal că Statele Unite trebuie să se afirme că jandarm planetar, cu stupefiantă justificare că „doar America are măreţia materială să stopeze alunecarea în haos (haos creat de ea însăşi-notă autorului...), numai America are măreţia morală (!?!) să o facă, nu de dragul puterii, ci de dragul păcii" (sic!)! În acelaşi moment, un fost general britanic îi ţine isonul, afirmând, apocaliptic, că Rusia poate invada întreagă Europa în două zile, în vreme ce Europa şi N.A.T.O. (aşa slab şi neajutorat cum îl ştim...) nu vor fi în stare să reacţioneze decât în două săptămâni. Aceste afirmaţii care vin din partea unor partizani europeni fără rezerve ai Statelor Unite sunt în contradicţie flagrantă cu opiniile mult mai echilibrate ale unor personalităţi, tot europene, cu minţi mai puţin înfierbântate, precum ministrul german de externe Franz Walter Steinmeyer, care afirmă în preajma summit-ului N.A.T.O. de la Varşovia că securitatea Europei nu se realizează „cu parade de tancuri şi blindate şi tropăit de soldaţi la frontierele răsăritene", sau ale colegului sau de govern şi de partid, vicecancelarul şi ministrul economiei,

Sigmar Gabriel, care tocmai a încheiat o vizită (criticată de unii oameni politici, dar aplaudată de mediul german de afaceri) la Moscova, unde s-a deplasat însoţit de o numeroasă şi puternică delegaţie de oameni de afaceri şi unde s-a întâlnit cu preşedintele Putin. Numai că raţiunea nu pare să fie la mare preţ în unele cercuri de putere de la Washington (aceleaşi, legate de personaje că Dick Cheney, familia Bush şi alţii că el, care au dat lumii „războiul împotriva terorismului", care a născut şi proliferat terorism în toate colţurile planetei, în loc să-l stârpească). O dovedeşte modul iresponsabil în care şeful Departamentului Apărării Ashton Carter, unii subordonaţi ai lui şi ai şefului Comitetului Reunit al Şefilor de Stat Major ale armelor din armata americană şi ofiţeri operativi ai C.I.A. au făcut tot posibilul pentru a sabota şi cel mai recent armistiţiu din Siria, realizat după îndelungi tratative la Geneva de Serghei Lavrov şi John Kerry. Este cât se poate de evident că bombardamentul efectuat în 17 septembrie de patru avioane ale aşa-zisei coaliţii anti-ISIS condusă de Statele Unite asupra unor poziţii de mult cunoscute ale armatei siriene la Deir-ez-Zor nu a fost un accident regretabil, cum au încercat, în mod penibil, să-l prezinte reprezentanţi ai Pentagon-ului. O dovedeşte nu doar faptul că poziţiile armatei siriene erau de mult cunoscute, capacităţile de intelligence ale armatei americane, dar şi faptul că bombardamentul nu a fost efectuat de un avion izolat, ci de patru avioane şi a durat mai bine de o ora (ulterior, responsabili britanici şi australieni au recunoscut că şi cei doi aliaţi vechi şi fideli ai Statelor Unite au contribuit la atac). După care, la foarte puţină vreme (ceea ce dovedeşte în mod evident coordonarea...), a început un atac al forţelor ISIS asupra poziţiilor proaspăt bombardate de americani, care lăsaseră în urmă 62 de soldaţi sirieni morţi şi alţi peste o sută răniţi.

În aceste condiţii (şi nu este primul armistiţiu torpilat de grupări din armata Statelor Unite, C.I.A. şi clienţii americani din Orient), nu mai e loc de niciun dubiu că Statele Unite nu doresc în Siria şi în Orientul Mijlociu pacea pe care o clamează domnul Rasmussen, ci războiul perpetuu şi haosul aferent. Dacă mai adăugăm şi alte acţiuni şi iniţiative ale Statelor Unite în diverse colţuri ale lumii-tendinţa de rămânere pe termen nedefinit în Afganistan, implicarea prin AFRICOM în provocarea de tulburări în diferite colţuri ale Africii şi, totodată, încercarea de blocare a investiţiilor chineze în Africa şi a colaborărilor dintre China şi diverse state africane, agitarea fără sens a apelor în Marea Chinei de Sud şi invocarea în acest scop a Tratatului privind Dreptul Marii, pe care, însă Statele Unite nu l-au ratificat (!), revenirea în forţă în America Latină şi destabilizarea unor state „rebele" (Argentina, Brazilia, Venezuela) în încercarea de a relua în stăpânire ceea ce în secolul trecut trecea drept „grădina din spate a Statelor Unite", avem imaginea clară a unui tablou în care cercuri interesate americane caută să menţină haosul şi distrugerea (să ne reamintim de teoria „haosului constructiv" şi a „distrugerii creatoare", lansată de Condoleezza Rice în 2006 în vizită din Orientul Mijlociu, care a fost urmată de... „Primăvară Arabă" şi haosul şi distrugerea care au însoţit acest - prea lung! - anotimp nu tocmai primăvăratec, mai degrabă glacial, care a distrus o mare parte a spaţiului în care a fost programată), nu pentru pace, ci exact pentru putere şi pentru promovarea agendei imperiale americane.

Se naşte, firesc, întrebarea: care să fie, oare, urgenţă pentru care acest proces de producere şi menţinere a haosului în lume este accelerat în ultimii ani? Aparent, s-ar spune că această politică nu ar avea sens. Din nefericire, cercurile despre care vorbim au motive foarte serioase şi presante pentru a caută provocarea unui război generalizat. În care speră că Statele Unite să fie implicate tocmai în calitatea afirmată de dl Rasmussen şi în care domnia să chiar crede: aceea de jandarm mondial, necesar şi invincibil. Este vorba de cei care stabilesc, cu advarat, agenda de politică internaţională şi de comportament al Statelor Unite în raport cu restul statelor lumii: oligarhia financiară internaţională şi marile corporaţii, în special acelea care alcătuiesc puternicul şi nocivul complex militar-industrial. Adică exact acei actori care, promovând neoliberalismul economic şi financiar sălbatec şi neoconservatorismul politic feroce au aruncat omenirea în braţele unei crize economice şi financiare care de aproape un deceniu nu-şi mai găseşte rezolvarea. O criză care a dus la o polarizare fără precedent a societăţilor, acumulând la o extremă (care cuprinde doar 0,001% din populaţia lumii) cea mai mare parte a avuţiei mondiale, aruncând mai mult de jumătate din populaţia globului în cea mai adâncă şi mai umilitoare sărăcie. Şi, oricât ar părea de şocant, această constatare nu este valabilă doar pentru Africa şi cea mai mare parte din Asia. Ea reprezintă o realitate inclusiv în opulenţă America. Unde, potrivit unor cercetări recente (publicate chiar în ultimele zile în presă corporatistă americană, inclusiv în New York Times), 45 de milioane de americani trăiesc în sărăcie şi, dacă statul nu ia măsuri urgente, lor ar urmă să li se mai alăture în curând alte 27 de milioane de americani, ducând cifra până la peste 25% din populaţia Statelor Unite şi făcând din „ţară excepţională" - cum le place să o denumească dlui Obama şi candidatei democrate la preşedinţie - ţară dezvoltată cu cel mai înalt nivel de sărăcie.

O ţară cu o datorie publică, la momentul scrierii acestor rânduri, de peste 19.526 de miliarde de dolari! Adică o datorie publică în valoare de 60.190 de dolari pentru fiecare american, de la pruncul abia născut şi până la bătrânul care-şi da ultima suflare, sau de 163.192 de dolari pentru fiecare american plătitor de taxe. O ţară cu o datorie totală de aproape 66.300 de miliarde de dolari, în condiţiile în care valoarea totală a activelor americane este de 123.560 de miliarde de dolari! Adică o datorie totală de 204.362 de dolari pe cap de american sau 812.102 dolari pentru fiecare familie americană! O ţară în care marile bănci au speculat iresponsabil, în goana nebunească după profit, investind banii deponenţilor în "titluri de valoare" care fie nu au, pur şi simplu, nicio valoare, fie au valori extrem de îndoielnice, astfel încât nimeni nu mai poate garanta pentru disponibilitatea depozitelor sau pentru nivelul real al sumelor care mai există în conturile fondurilor de pensii private! În astfel de condiţii, cei care, dincolo de aruncarea unei mari părţi a omenirii în braţele haosului şi ale distrugerii, au pus sub un mare semn al întrebării apusă, de acum, prosperitate americană şi însuşi „visul american" au toate motivele să se teamă de teribilă reacţie pe care ar putea-o avea poporul american, trezit din letargia în care a fost cufundat de mai bine de 60 de ani de televiziuni şi de presă corporatistă şi confruntat cu realitatea crudă. Iar ultima şi singură scăpare (în concepţia lor) de momentul tragicului decont nu mai poate fi decât provocarea unei conflagraţii mondiale.

Nu este de exclus nici o varianta a acestui scenariu. Mai ales că ar avea un precedent în istoria americană. Anume că provocarea unui grav conflict la scară mondială exact în aceste ultime luni de mandat ale lui Barack Obama, în condiţiile în care atât clasa politică americană cât şi opinia publică sunt profund nemulţumite de ambii candidaţi desemnaţi de cele două partide la preşedinţie (care se află la unele dintre cele mai scăzute cote de credibilitate din istoria alegerilor americane) şi în care dl Obama s-a dovedit un preşedinte foarte convenabil pentru oligarhia financiară şi corporatistă şi, în special, pentru complexul militar-industrial, să ducă la aplicarea unei soluţii de tip Franklin Delano Roosevelt...Care, prin derogare de la Constituţia americană, într-o lume aflată deja în război (ulterior într-un război în care, din finalul anului 1941 au fost implicate direct şi Statele Unite), a putut candida pentru al treilea şi, ulterior, pentru al patrulea mandat de preşedinte. Oricum, nu mai avem mult până când vom află dacă nu cumva acesta este planul păpuşarilor din culisele politicii americane...

footer