Revista Art-emis
Viorel Roman, autorul care nu are cu cine polemiza PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Duminică, 25 Septembrie 2016 18:26

Corneliu Vlad-Viorel RomanPapa de la Roma vestea nu demult că „astăzi, în Biserica, sunt mai mulţi martiri creştini că în primele timpuri". Dar cine să-l mai audă, în această lume în care religia (în general) îşi părăseşte tot mai des locul din suflete pentru a intră sau a fi tărâţă în politică, în geopolitică şi în războaie? Consilierul academic (în Germania) Viorel Roman poate încerca o satisfacţie amară: religia devine protagonist tot mai activ al dinamicii mondiale. Dar, vai, în chip ambivalent - şi ca forţă a binelui, şi ca sămânţa a discriminărilor şi violenţei, însă, mai tragic, ca victima a convulsiilor din viaţă internaţională. Când emitea celebra butadă despre secolul XXI, ca va fi unul religios sau nu va mai fi deloc, Andre Malraux nu se gândea probabil până la ce nivel primejdios de relaţionare se va ajunge între religii şi ce se întâmplă astăzi rău în lume.

Mai pragmatic în elanul sau publicistic - dar în primul rând de istoric - Viorel Român nu se dezminte nici în acest an în tradiţionalul sau ritual editorial (care funcţionează de peste un sfert de veac): o carte pe an, care să-i reunească scrierile ultimelor 12 luni. Anul acesta, titlul cărţii este „Europa creştină", pentru că 2016 este un an însemnat prin două evenimente cu adânci semnificaţii: Sinodul/Conciliul panortodox, în iunie în insula Cretă, iar înaintea să, în februarie, întâlnirea Suveranului Pontif cu Patriarhul Bisericii Ruse. Două evenimente cu adevărat istorice, chiar dacă marcate de neîmpliniri şi care au lăsat poate tot atâta dezamăgire câtă satisfacţie, dar pe care mai toţi comentatorii, de la noi, ai faptului internaţional le-au trecut dezinvolt cu vederea (vorba lui Stalin: Papa? Câte divizii?). Dr. Viorel Român, chiar dacă nu vorbeşte deschis de „ciocnirea religiilor" pare să fi întrezărit de multă vreme fenomenul, mai de-a dreptul spus, înaintea canonicului politolog american Samuel Huntington cu nu mai puţin vestită lui teza a „ciocnirii civilizaţiilor". Căci civilizaţiile, până la urmă, vor ajunge să fie cam una sau, în orice caz, un construct global cu componente cât de cât compatibile, acolo le va duce globalizarea; culturile sunt, şi ele, pândite de multiculturalitate, alienare şi uniformizare, dar până la apropierea între religii „e-o cale-atât de lungă"...

Ce surprinde - adică, mai concret, atrage sau „deranjează" - în scrierile autorului Viorel Roman este maniera provocatoare, incitantă, uneori de-a dreptul abrazivă prin care îşi obligă cititorul să se pronunţe. Textele sale nu sunt adormitoare sau banale; În ele alternează sau coexistă afirmaţii ofensatoare şi tolerante, sentinţe fără drept de apel şi invitaţie la dialog, concluzii tranşante sau, voit, în coadă de peste. Cum să nu te facă să răspunzi cumva unui asemenea discurs ce nu te poate lasă indiferent sau cum să nu te pună măcar pe gânduri câteva clipe? Autorul îi tratează cu superioritate, dar şi cu îngăduinţă şi condescendenţă de bun creştin, pe „moldo-valahi" (în interbelic li se spunea regăţeni, dar, în sfârşit), le recunoaşte că ei au făcut Unirea, dar nu poate să nu adauge că Ideea aparţine, de fapt, „ardelenilor". Parcă mai merge. Dar alte afirmaţii vor şoca sau chiar revolta, cu siguranţă, ca de pildă: „România Mare nu s-a orientat spre Roma cum sperau ardelenii la Albă Iulia" (pe ce ne bazăm să spunem apăsat că „sperau"?). La asemenea pasaje unii cititori se vor indigna, la alte pasaje alţii, cu simţul umorului, se vor amuză copios: „Occidentalii îl preamăresc pe Creator prin muncă (pentru protestanţi, catolici radicali, ea e conduită mântuirii), perfecţionarea conditiiilor de trăi. Ortodocşii cred că astfel El este mai degrabă trecut cu vederea şi trădat. Vestul se uită de sus la mizeria materială din Est, în timp ce ortodocşii cred în superioritatea lor duhovnicească şi sobornicească absolută". Aşadar, dr. Roman e pus pe provocare permanentă prin spusele sale. Dar provoacă la dialog, la polemică, dispută, de fapt la clarificare. Iată: între cele două războaie, „fără un dialog cu Roma, totul s-a năruit în numai două decenii". Oricine poate replică, însă, că nici Papa de la Roma nu ar fi putut rupe pactul Ribbentrop-Molotov. Sau: „Ortodocşii sunt mereu în criză şi cei mai săraci europeni". Dar alţi creştini nu au fost, nu sunt şi ei, în criză?

Oricum, redutabilii polemişti de pe Dâmboviţa nu se prea grăbesc să încrucişeze floretă cu agilul, dar nu neapărat invulnerabilul/infailibilul autor (tot român) de pe ţărmurile nordice. Cei care-i mai spun câte ceva sunt mai ales iubitorii acurateţei textului tipărit, care-i reproşează greu egalabila neglijenţă ortografică, gramaticală, stilistică, editorială etc. Instrumente, şi ele, ale provocării cititorului. Dar nu prin asta ne incită în primul rând dr. Viorel Român. De fapt, stau şi mă întreb: oare ne incită? Sau, cum ne ştim, aşa rămânem „la toate rece"?
 

Grafica – Ion Măldărescu

footer