„În noi este harul de a crea binele, frumosul!"

Maria Diana Popescu: Doamnă Luminţa Vâlcu, sînteţi lirică în poezie, lirică în pictură... Cum a început pasiunea pentru aceste forme ale artei? Ştiu că sînteţi licenţiata Facultăţii de Teologie Sf. Filoteia, Piteşti, secţia Arta Sacră (Restaurare frescă).

Luminiţa Vâlcu: De când mă ştiu desenez, dar acea chemare specială pentru artele frumoase am avut-o încă din anii de liceu. Am absolvit Liceul de matematică-fizică Alexandru Vlahuţă, Râmnicu Sărat, Buzău. Pe atunci doream să devin cercetător într-un mare laborator de fizică atomică şi nucleară. Dorinţa de a cunoaşte tainele acestei lumi s-a împletit cu acel simţ spre frumos pe care Dumnezeu, în marea Lui bunătate, l-a sădit în sufletul meu. Din păcate, drumul vieţii a avut multe ocolişuri până să-L întâlnesc pe Dumnezeu într-unul din multele Lui laboratoare de pe Pământ. Se pare că am ajuns acolo unde mi-am dorit, dar un pic mai târziu şi, bineînţeles, cu mai multă experienţă de viaţă, cu mai multă înţelegere faţă de ce se întâmplă cu noi în această viaţă.

M.D.P.: Omul caută sensul existeţei lui şi al lucrurilor, spunea Petre Ţuţea, caută să se salveze prin cunoaştere. „Salvarea" dumneavoastră vine cumva prin artă?

L.V.: Şi prin artă, dar în primul rând prin cunoaştere. Arta este doar modul în care-mi exprim cele pe care le descopăr în fiecare clipă care se trece pe lângă mine. Important e să percepem cât mai mult frumosul din jurul nostru şi să aducem un aport pozitiv la tot ceea ce se întâmplă în lumea noastră... atât de trecătoare.

M.D.P.:  Cine sunteţi pentru cititori, pentru publicul dumneavoastră, ce aţi scris pană la această bornă de timp? Ce aţi pictat?

L.V.:  Până în momentul de faţă, mi-am aşternut o parte din sufletul meu în versuri, în grafică şi în special în iconiţele pictate. Aici recunosc, nu am atins perfecţiunea icoanelor realizate de acele fiinţe dăruite cu har, măicuţele, respectiv călugării care pictează în lăcaşurile mânăstirilor noastre.

M.D.P.: Ce defineşte personalitatea dumneavoastră artistică?

L.V.: Dorinţa de cunoaştere, curiozitatea şi o inocenţă aproape copilărească, prin care percep noutăţile, dar şi în modul în care mă exprim în lucrări: fie poezii, fie desene sau icoane. Încă mai sper în bine, în puterea noastră de a fi mai buni.

M.D.P.:  Am remarcat că marea tema a picturilor dumneavoastră este religia. Care sînt alte mari teme pe care le abordaţi în pictură?

L.V.:  Copilăria, cu tot ce înseamnă ea pentru fiecare din noi, dragostea şi frumuseţea naturii, problemele cu care ne confruntăm...

M.D.P.:  Cum este privit artistul de către societatea contemporană?

L.V.:  Se pare că artistul este privit în societatea zilelor noastre asemeni unui visător, pe scurt: un om cu capul în nori. Tendinţa civilizaţiei actuale de a pierde contactul cu Divinitatea, de a pune pe om pe un piedestal, deasupra Creatorului, a făcut şi face din omul actual un monstru, o maşinărie care nu se gândeşte decât la dorinţe materiale, o maşină care produce bani şi multe lucruri vandabile.

M.D.P.:  Cum arată scara dumneavoastră de valori, ancorată, desigur, în scara universală a valorilor umane?

L.V.:  Într-o lume în care nu se mai ştie ce e valoarea şi dacă mai există valoare, ce-aş putea să spun? În ceea ce mă priveşte, valoarea există în tot ceea ce este frumos, bun şi desigur, moral. Cu alte cuvinte, să-I fie plăcut lui Dumnezeu.

M.D.P.:  Ce-i lipseşte societăţii culturale româneşti? Observ, nimic nu mai ţîşneşte, nu se mai profileză aşa cum ar trebui.

L.V.: Societăţii culturale româneşti îi lipseşte, se pare, încrederea în forţele ei de a se ridica deasupra celor ce cred că arta şi cultura nu aduc niciun beneficiu. Omul trebuie să-şi dorească, pe lângă bunăstarea materială, şi o bunăstare spirituală. Pe lângă trup, oamenii trebuie să-şi împlinească şi spiritul, altfel nu văd care ar fi rostul nostru pe Pământ. Bunăstarea materială îi e dată omului pentru a găsi căi spre ridicarea lui spirituală, de a se apropia mai mult de Creatorul său. Degeaba îţi dă Dumnezeu bani, dacă nu ştii ce să faci cu ei... Societatea actuală trebuie să investească mai mult în copiii şi în tinerii ei, pentru ca ei să facă de mici diferenţa dintre întuneric şi lumină, dintre calea rea şi calea bună....

M.D.P.:  Să facem un exerciţiu de vizionarism. Cum se va picta în 2050?

L.V.:  Se va mai picta oare? Sau calculatorul va înlocui şi libertatea noastră de a ne manifesta ca fiinţe umane, pe care Bunul Dumnezeu le-a hărăzit cu trup, dar şi cu suflet?

M.D.P.:   Ce este un pictor adevărat, dar un public adevărat?

L.V.:  Un pictor adevărat este acela care se raportează la valorile umane, dorind din toată fiinţa lui să fie un lănţişor din acest nesfârşit ADN al umanităţii. Publicul adevărat este acel public care percepe munca artistului de a se depăşi pe sine însuşi, de a se apropia de perfecţiune.

M.D.P.: Ce rol are Divinitatea în creaţia dumneavoastră?

L.V.: „Nihil sine Deo". Nu citez decât vorbele pline de înţeles ale Domnului nostru Iisus Hristos: Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! (Sf. Matei, VI, 22-23)

M.D.P.: Ce proiecte aveţi în domeniul artelor plastice?

L.V.: Să mă apropii cât mai mult de sufletele copiilor, să le aduc un strop de bucurie în momentele când stau liniştiţi la masa de lucru şi colorează, creându-şi fiecare mica „operă" de artă.

M.D.P.: Dar în ceea ce priveşte poezia?

L.V.: Să mai aduc în sufletul cititorilor o clipă de linişte, de libertate sufletească, de încredere şi de putere de a privi în ei înşişi fără teama de a părea ridicoli.

M.D.P.:  Ce aveţi pe masa de lucru?

L.V.:  Deocamdată, nu pot să spun decât că mi-am adunat într-un caieţel alte câteva poezii. Grafica lor, din păcate, nu am realizat-o încă. Sunt poezii de dragoste, dar şi poezii care sintetizează într-un mod liric problemele actuale. De asemenea am şi o cărticică pentru cei mici, dar mari iubitori de animăluţe. Cărticica povesteşte despre o pisicuţă, pe nume Anduţa. Versurile şi grafica acestei cărticele îmi aparţin. Şi, bineînţeles, când am un moment mai special, mai pictez câte o iconiţă. Sper că cei ce vor citi aceste rânduri vor găsi o cale prin care să-şi lumineze inima, să devină mai buni şi să iubească viaţa, chiar dacă nu ne este dat să întâlnim numai binele. Avem în noi harul de a crea frumosul, de a fi mai buni şi mai ales avem puterea de a ierta şi de a iubi...