Revista Art-emis
Brâncuşi 2016, un dezastru camuflat în sărbătoare naţională (1) PDF Imprimare Email
Dr. Anton Popescu   
Miercuri, 13 Iulie 2016 15:34

Constantin BrâncuşiBrâncuşi în pericol

Nici o reacţie până acum la un proiect de „modernizare" care ar reduce la neant opera monumentală a lui Brâncuşi, ar face infernală pe timp de cinci ani viaţa locuitorilor din Târgu-Jiu şi ar costa suma colosală de peste 100 milioane de euro. Statul român trebuie să intervină, preluând fără întârziere destinul acestei comori naţionale. A Cercetat D.N.A. Cazul Sergiu Nistor? Un penibil bâlci cultural rezervat unei elite a incompetenţei şi a necunoaşterii de fapt a operei lui Brâncuşi, a marcat la Târgu-Jiu aşa-zisa sărbătoare naţională a naşterii sculptorului român (Gospodina jucăuşă - cu gunoiul după uşă, se spune în popor).

„Ansamblul" nu e nici azi un ansamblu

Şi nu e un ansamblu pentru că parcursul ce ar trebui să unească cele trei „staţiuni", ca să ne exprimăm în termeni cristici: „Masa Tăcerii", „Poarta Sărutului" şi „Coloana fără Sfârşit", pur şi simplu nu există. Ceea ce există în locul acestei căi a revelaţiei, meditaţiei, extazului e un fel de parcurs cu obstacole folosit de locuitorii oraşului (plini de respect cum sunt pentru Brâncuşi...) drept parcare pentru zeci şi zeci de automobile, sub privirea senilă a Primăriei, parcurs sufocat de tot felul de construcţii care nu existau pe vremea lui şi punctat de artere transversale ce pun în pericol pietonul, mai ales dacă i se întâmplă să fie un pelerin neavertizat, pentru a nu mai vorbi de calea ferată, al cărei traseu de-a curmezişul „Căii Eroilor" e mai important decât opera sculptorului. Mai important, se înţelege, pentru autorităţile care până în ziua de azi n-au fost în stare s-o devieze ori s-o treacă în subteran. Astfel că vizitatorul - dacă nu-l calcă trenul - e obligat la salturi succesive prin hârtoape, pietriş şi gunoaie, pentru a-şi continua drumul de partea cealaltă a şinelor. Sau e nevoit să facă un imens ocol prin oraş pentru a ajunge în cele din urmă în faţa „Coloanei fără Sfârşit". Şi într-un caz şi în celălalt aceasta însemnând obliterarea semnificaţiei operei brâncuşiene.

Bâlciul aniversar şi „coliva veselă"

Aşa-zisa sărbătoare naţională Brâncuşi, proclamată „legal", n-avea absolut niciun temei real, în măsura în care se vroia o "reparaţie morală faţă de refuzul şi umilirea lui Brâncuşi de către statul român atunci când (sculptorul, n.n.) a vrut să doneze toată opera (sa, n.n.) poporului român" ?! Vorbe goale, prost redactate: Brâncuşi n-a avut această intenţie. Care, prin urmare, nici nu putea fi refuzată. Cu epicentrul său de la Târgu-Jiu, manifestarea n-a avut nici pe departe, bineînţeles, rostul unei analize competente a situaţiei actuale şi a perspectivelor eventuale de-a da operei marelui artist integritatea şi demnitatea pe care le merită. Nu, a fost vorba de un bâlci, cu participarea lui Gheorghe Zamfir şi a naiului său care altădată nu avea vocaţia fâsâielii, şi a clarinetistului Dumitru Fărcaş. Ei au susţinut antrenul parastasului zglobiu care a făcut obiectul deriziunii nu lipsită de vervă din articolul lui Răzvan Ioan Boanchiş publicat în cotidianul Naţional, în care se mai spune: „Autorităţile din Târgu-Jiu acţionează în răspăr cu Brâncuşi. N-au fost preocupate de eternitatea lui... ci au omagiat 140 de ani de la naşterea sa cu o colivă veselă. Chipul lui Brâncuşi şi piesele ansamblului de la Târgu-Jiu au fost pictate cu vanilie Calea Eroilor-Casa Barncusişi cacao, rezultând o glicemie ornamentală de evitat, un fel de tort... pentru adulţi puerili".

Casa lui Brâncuşi

În acest context, în atmosfera despre care presa ne informează aproape zilnic (vezi Anexa), cine se mai poate mira că - nu departe de Târgu-Jiu, dar tot în judeţul Gorj - la Hobiţa, satul natal al lui Brâncuşi, casa părintească a acestuia este lăsată de zeci de ani să se dezmembreze, devenind progresiv o ruină aproape nerecuperabilă, în indiferenţa iresponsabilă a autorităţilor locale şi naţionale care au declarat-o, în schimb - culmea culmilor - „monument istoric"!

Mormântul lui Brâncuşi

Autorităţile, atât de ineficiente, cum s-a văzut, în „prezervarea" operei şi a memoriei lui Brâncuşi, au cedat lacrimogen, Prim-Ministru, Patriarh, Preşedinte al Academiei Române, în faţa unui bocitor sentimentaloid de prin Gorj care face un circ penibil şi care nu mai poate trăi până nu aduce „acasă" (acasă unde?) mormântul marelui artist. Argument ridicol: sculptorul s-ar fi plâns unei babe, care i-ar fi spus unui popă că "moare neîmpăcat" dacă nu e înmormântat lângă mămica lui! Ignoranţa subculturalului în cauză şi superficialitatea celor care s-au pretat să-i ia în seamă lamentaţiile se izbesc de realităţi multiple, de bun simţ, istorice şi juridice, care fac demersul de râsul lumii. Dacă însă agitatul de care vorbim trăieşte, vrea - nu vrea, cu obsesia lui maladivă, e de neînţeles de ce Primul Ministru, Patriarhul şi Preşedintele Academiei nu s-au informat înainte de-a deveni complici, întrebând cum stau de fapt lucrurile pe unii istorici de artă care au dovedit dintotdeauna că ştiu despre ce vorbesc. Ar fi aflat între altele punctul de vedere al lui Brâncuşi însuşi despre sacrilegiul unui asemenea transfer de morminte. Astfel, atunci când primarul din Laval – unde bunul prieten al sculptorului român, Henri Douanier-Rousseau se născuse - vroia să aducă rămăşiţele sale de la Paris în urbea natală, s-au iscat discuţii aprinse între acesta şi Asociaţia „Amicii lui Henri Rousseau", care avea şi concesiunea locului de veci. O scrisoare a lui Constantin Brâncuşi avea să pună capăt ereziei: „Mă împotrivesc - scrie el - planului de mutare a rămăşiţelor lui Henri Rousseau şi a pietrei de mormânt în locul său natal. Aceasta, în opinia mea, ar fi un sacrilegiu. Dacă Henri Rousseau ar fi rămas acolo, în acel orăşel, probabil că n-ar fi realizat nimic. Parisul este locul unde artistul din el s-a născut, aici şi-a făcut prietenii care l-au înţeles, l-au iubit şi l-au ajutat să-şi ducă opera la înflorire. A-l muta în altă parte înseamnă să-l scoţi din elementul său. Sufletul lui Henri Rousseau, amintirea lui, cenuşa lui, aparţin Parisului". Mormântul, după această luare de poziţie, n-a mai fost strămutat niciodată.

Arhitectul Dorin Ştefan n-a înţeles nimic din opera lui Brâncuşi

Momentul aniversar de la Târgu-Jiu prilejuit de împlinirea a 140 de ani de la naşterea marelui sculptor a coincis cu prezentarea emfatică a proiectului de „modernizare" a „Căii Eroilor" întocmit de „unul dintre cei mai renumiţi arhitecţi din România, dar şi din lume" (?!), pre numele său Dorin Ştefan. Am dori şi noi să ştim ce proiecte prezentate de acest om „de renume mondial" la concursurile de arhitectură (unde a luat coroniţă cu floricele) au fost efectiv realizate. Căci tot ce se poate spune până în prezent e că turnul cu aripioare pe care l-a proiectat pentru un oraş din Taiwan - şi de care face atâta caz - n-a fost, şi probabil nu va fi construit niciodată, pentru că proiectantul „de renume mondial" n-a realizat un lucru fundamental, şi anume că aripioarele sale-ascensor pot fi amuzante ca jucărie, dar riscă să fie luate şi aruncate în mare, cu pasageri cu tot, de vânturile puternice care suflă în China insulară! Cât despre actualul proiect de amenajare a „Căii Eroilor" (ales prin „concurs": ce Univers bancuşianconcurs? și despre ce juriu a fost vorba?), acesta porneşte de la o necesitate obiectivă: crearea unui parcurs continuu între „Masa Tăcerii", „Poarta Sărutului" şi „Coloana fără Sfârşit". Dar a ignora total spiritul operei lui Brâncuşi, simplitatea, puritatea, modestia sublimă ce o caracterizează, pentru a face ceea ce se propune acum, asta ar fi o adevărată crimă culturală. Sub privirile celor prezenţi la ceremoniile recente - cu toţii ignorând desigur faptul că universul lui Brâncuşi era alb, alb, alb, culoare a purităţii: hainele de pe el erau albe, boneţica albă, piatra albă, marmura albă, atelierul alb, mantia de pulbere ce acoperea totul în Impasse Ronsin albă - a fost etalat un „proiect" bălţat, agitat, kitsch, în care marele sculptor apare subsumat fanteziilor diletante ale unui arhitect care pare să-i considere opera pur şi simplu ca pe un accesoriu într-un puzzle semnat de el.

„Idei" aberante

Soluţia instalării unui ecran de sticlă - şi asta pe numai 15 metri ?! - între „Masa Tăcerii" şi râul Jiu - propusă pentru a evita pericolul inundaţiilor (care n-au avut loc niciodată în aproape 80 de ani...) pare mai bună decât stupida instalare în trecut a unui parapet cocoţat pe un dâmb artificial (eliminat între timp la iniţiativa Fundaţiei Internaţionale Constantin Brâncuşi) şi decât ideea absurdă a unui neavenit arhitect newyorkez de origine română de-a ridica o colină (existentă şi acum) şi a instala nişte trepte (!) pentru a ajunge, în vârful ei, la „Masa Tăcerii". Dar este limpede că şi acest perete de sticlă contravine ideii fundamentale a lui Brâncuşi, de integrare firească a operei în natură. Urmează alte „idei" inutile sau inadecvate. De pildă, în loc de-a concepe parcursul ca pe o cale lină, de reculegere, de meditaţie, de seninătate brâncuşiană, iată că ne aflăm în faţa unei piste roşcovane despre care nu pricepem dacă e "gândită" pentru atletism sau pentru un teren de tenis, apoi pe un oribil paviment ultra-cârpăcit, făcut când din piatră, când din altceva, când (ţineţi-vă bine) din şine de cale ferată! Asta uitând ideea de pornire, care era unitatea întregului, singurul lucru care i se cerea proiectantului. Acesta însă dovedeşte că nu ştie nici măcar lungimea exactă a parcursului, vorbind într-una de 1 Km, când de fapt este vorba nici mai mult nici mai puţin decât de 1.653 m! Nu e tot una. Calea ferată tot acolo rămâne (camuflată). Iar parcul „Coloanei fără Sfârşit", singurul în prezent cu un aspect decent, e făcut praf de brazdele în arc de cerc paralele "prevăzute" de acest arhitect!

Paradoxal, tocmai aspectul „îngrijit" al parcului generase „bunăvoinţa" Doamnei Christiane Schmuckle-Mollard, de la I.C.O.M.O.S., care a propus includerea - inacceptabilă - doar a Coloanei pe lista U.N.E.S.C.O., amputând astfel „ansamblul" de unitatea sa fundamentală (acum doarFacsimil virtuală) de-a lungul a peste un kilometru şi jumătate. Colac peste pupăză, la hotelul Gorj, o mizerie notorie, Dorin Ştefan a prevăzut un ascensor exterior, în structură transparentă (fără aripioare) ce conduce pe o terasă înconjurată tot de sticlă, de unde vizitatorul (care-o fi acela?) va putea avea o privire de „ansamblu" asupra operei brâncuşiene. Toată viaţa, toată opera lui Brâncuşi ne indică însă imperativul revelaţiei pe care pelerinul e menit s-o aibă pas cu pas, desculţ dacă s-ar putea, şi în contact cu pământul - suportul cel mai sigur al prezenţei sale pe această lume. Şi nu ideea de-ai vedea operele din avion, adică de nicăieri, sau din ascensoare cu sau fără aripioare.

O soluţie salvatoare există

Dacă bunul simţ naţional mobilizat în sfârşit va impune abandonarea unui asemenea „proiect", sau dacă suma exorbitantă (mai ales faţă de rezultatul previzibil), „de 100 de milioane de euro sau chiar mai mult" nu va fi găsită, „ansamblul" Brâncuşi de la Târgu-Jiu ar putea fi salvat. Este opinia unui important grup de reflecţie format din oameni de cultură, istorici de artă, sociologi, arhitecţi, specialişti în probleme de patrimoniu şi în peisajul istoric urban, investitori şi promotori ai turismului internaţional, reuniţi recent la Paris pentru a discuta despre marile opere de artă distruse ori aflate în mare pericol. S-a discutat despre tragedia dărâmării de către teroriştii ISIS a templelor şi monumentelor din oraşul antic Palmira, după ce Siria a pierdut controlul asupra locului în 2015, monumente aflate încă din 1980 pe lista Patrimoniului Mondial U.N.E.S.C.O. Criminalii au folosit Amfiteatrul Roman al oraşului ca loc de execuţie a opozanţilor Statului Islamic, decapitându-l acolo până şi pe Khaled al-Assad, fostul arheolog şef al Palmirei. Au distrus apoi Arcul de Triumf, Templul Antic al zeului Baal-Shamin şi toate statuile.

S-a discutat de asemenea despre distrugerea totală sau parţială de către fanaticii musulmani din Bosnia a 800 de lăcaşuri de cult ortodoxe şi de clădiri bisericeşti: 212 biserici distruse, 367 avariate; 111 case parohiale distruse, 107 case parohiale avariate, şi aşa mai departe. Sau despre distrugerea de către albanezii musulmani din Kosovo a peste 1.000 de biserici ortodoxe.Şi - e trist de spus - s-a vorbit despre iresponsabilitatea, incompetenţa şi corupţia criminală care compromit la noi, fără ISIS şi fără războaie religioase, ceea ce în viitor ar trebui să devină în ochii tuturor una dintre cele mai importante opere de artă modernă din lume: opera lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu. Soluţiile luate în considerare de personalităţile amintite ar duce:
1. la restaurarea şi prezervarea perfectă a celor trei sculpturi şi a Ansamblului ca atare;
2. la prosperitatea oraşului Târgu-Jiu şi a judeţului Gorj. Iar investitorii prezenţi s-au declarat pregătiţi ca, în anumite condiţii, să susţină acele soluţii. Cine însă la noi s-ar da peste cap pentru a vorbi cu acei oameni, şi ei cu cine ar discuta? Cu infractorii acoperiţi politic, cu indivizii care ignoră total sensul vizibil şi invizibil al operei lui Brâncuşi, cu lipitoarea eternă la toate funcţiile unde se pot trafica fonduri, Sergiu Nistor? Până când acest individ nu va fi părăsit Palatul Cotroceni, unde e azi „consilier" Prezidenţial, până când acest individ nu va dispărea din toate funcţiile şi „afacerile" legate de moştenirea Brâncuşi, până când Guvernul României nu va prelua „Ansamblul", scoţându-l din mâinile manipulatorilor locali de azi, nu există nicio şansă de a-l salva, nicio şansă de a-l vedea pe lista monumentelor protejate de U.N.E.S.C.O.

Nimic despre cele trei sculpturi brâncuşiene
Coliva veselă pentru adulţi puerili, parcursul policolor, agitat, implică lucrări faraonice care din păcate nu ar rezolva problemele. Începând cu aceea, esenţială: redarea acestei căi a eroilor pietonului şi pelerinului. Nici vorbă de aşa ceva, proiectantul prevăzând în schimb să instituie o limitare de viteză a circulaţiei automobile la 15 Km/h, „cu semnalele de circulaţie de rigoare", spune el. Atenţie! Pericol! Sărmanul Brâncuşi. Acest praf în ochii unora şi altora, ascunde şi realitatea teribilă că viaţa locuitorilor din Târgu-Jiu ar deveni infernală din cauza lucrărilor care ar dura, după estimarea anunţată recent, cel puţin cinci ani! Celebrările de la Târgu-Jiu, cu muzica lăutărească cu tot, au lăsat de o parte chestiuni fundamentale, cum ar fi în primul rând starea de conservare a „Mesei Tăcerii", a „Porţii Sărutului" şi a „Coloanei fără Sfârşit". Şi apoi ruşinea naţională pe care a reprezentat-o prestaţia Nistor & Co la Bonn în vara trecută - unde acesta s-a aflat în treabă, de vreme ce încă din luna ianuarie 2015 se comunicase oficial României că dosarul Brâncuși (Nr. 1473) nu va fi acceptat - și unde acesta dădea din colţ în colţ şi se agita ca un ţânţar când „dosarul" în cauză a fost notat cu cea mai proastă notă posibilă, cu rezoluția: „A nu fi înscris pe lista Patrimoniului Mondial". Faţă de un asemenea dezastru sunt rizibile afirmaţiile Primului Ministru de atunci, Victor Ponta, parlamentar de Gorj, care afirma că la Bonn a lipsit „lobby-ul politic".

O ruşine naţională. I.C.O.M.O.S. recomandă (cu argumente indiscutabile derivând din mizerabilul dosar propus de România) ca Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu să nu fie înscris pe lista Patrimoniului Mondial U.N.E.S.C.O.

Aşa stând lucrurile, este evident că nu inepţiile debitate de Adrian Cioroianu, noul reprezentant permanent al ţării noastre pe lângă U.N.E.S.C.O., vor contribui în vreun fel la rezolvarea în viitor a chestiunii în discuţie, atâta vreme cât acesta declară pur şi simplu că nu e gravă situaţia, şi vorbeşte:
1. de „maniera puţin neglijentă" (sic!) în care a fost alcătuit dosarul[1]. Adaugă apoi o inexactitate (care e un fel de scuză penibilă), şi anume că:
2. „U.N.E.S.C.O. nu mai are o focalizare pe Europa în momentul de faţă"! Şi, aici e cel mai grav:
3. că „Ar fi mari şansele dacă am merge numai cu una dintre opere (Coloana, vezi Doamne! - n.n.) ... dar să vedem - adaugă el cu nonşalantă iresponsabilitate - care variantă e mai convingătoare pentru cei care decid!".
Cu un asemenea lobby de abandon, vorba cui a zis, unde vrei să ajungi, când „ambasadorul" României se exprimă astfel, în loc să fi sărit ca ars la asemenea perspective, arătând (dacă ar fi ştiut despre ce este vorba) că, virtual cum e deocamdată, Ansamblul e în substanţa lui unic, indivizibil, cu o semnificaţie unitară, şi că nu poate fi ciopârţit în niciun fel. Dar el... o să vadă „ce variantă e mai convingătoare pentru cei care decid". Halucinant. Şi nimeni nu-l recheamă pe loc de la un asemenea post!?

România Liberă: „Dosarul Brâncuşi pentru UNESCO, o catastrofă plină de greşeli de limbă şi de conţinut"

GorjNEWS a publicat în 11 iulie 2015 un foarte bine documentat articol intitulat „Cea mai mică notă posibilă de la U.N.E.S.C.O. pentru Ansamblul Brâncuşi". (O ruşine naţională, cum spuneam. Dar cine a plătit pentru asta? Nimeni !). Iată pe scurt despre ce este vorba:
1. Atât de stupidă şi de incompetentă a fost prezentarea patronată de Nistor, încât acea operă brâncuşiană, glorificare a spiritualităţii şi a vieţii, a fost redusă la termenii de „monument funerar comemorativ", care n-au interesat pe nimeni;
2. Brâncuşi, al cărui nume nu apare în titlul „dosarului" e prezentat (lamentabil) în cuprinsul acestuia ca „un influent pionier al sculpturii abstracte" (tâmpenie mai mare era greu de imaginat);
3. „Poarta Sărutului", simbol delicat, intim al iubirii, ştiţi cum apare în versiunea Nistor & Co? Drept „un auster portal din travertin";
4. Atât de iresponsabilă a fost prezentarea, încât unii experţi U.N.E.S.C.O. au înţeles că este vorba de două ansambluri independente şi de cinci monumente! A zburat din postul pe care-l ocupă vreunul dintre „experţii" români care au alcătuit „dosarul" Brâncuşi? Nu!
- Va urma -
--------------------------------------------------------
[1] Ziare.com, 27 mai 2015.

footer