Revista Art-emis
Aripi româneşti PDF Imprimare Email
Teodora Grama   
Duminică, 15 Mai 2016 18:49

Teodora grama, art-emisTeodora Grama are 24 de ani şi visul ei e să prindă aripi. Asta pentru că urmează o scoală grea, una de aviaţie, care o provoacă în fiecare zi. A moştenit pasiunea din familie şi, încă de când era copil, a ştiut că este destinul ei. Am vorbit cu Teodora despre ce înseamnă să înveţi să zbori şi ce o motivează pe ea să fie perseverentă şi dedicată cauzei. (Andreea Vasile).

Andreea Vasile: Cum ai devenit pasionată de aviaţie?

Teodora Grama: Pasiunea pentru aviaţie am moştenit-o din familie. Bunicul meu a fost paraşutist militar, sub comanda domnului general Grigore Baştan, cel care a inventat paraşutele B.G.7M (paraşuta principală Baştan Grigore 7 Militară) şi B.G.3M (paraşuta de rezervă Baştan Grigore 3 Militară) care se afla în dotarea trupelor de paraşutişti din România. Tatăl meu, la rândul lui, a fost şi el paraşutist militar. Îmi petreceam foarte mult timp în vacanţele de vară pe aerodromul de la Clinceni printre avioane şi aviatori. Cât era ziulica de lungă şi se zbura, eram şi eu în avion. Eram atât de mică încât nu realizăm cât de norocoasă sunt.

A.V.: Îţi mai aminteşti primul tău zbor cu avionul?

T.G.: Nu ştiu exact dacă amintirea pe care urmează să v-o povestesc este chiar primul meu zbor cu avionul, dar e cu siguranţă una dintre primele „aventuri". Se făcea că zburăm cu AN-2ul (un avion din dotarea Armatei) la Clinceni, paraşutiştii au părăsit aeronava (conform exerciţiului pe care îl executau), avionul aterizează, iar eu, deşi instruită să stau jos, cu centura pusă până la oprirea din mişcare a aeronavei, entuziasmată nevoie mare de experienţă, m-am ridicat în picioare gata, gata să alerg la tatăl meu şi să-i povestesc cât de mult mi-a plăcut, normal. Avionul a început să frâneze foarte tare, iar eu m-am dus târâş din spatele cabinei până în faţă, unde m-am oprit în picioarele unui coleg de-al tatălui meu. Şi mai haios este ca avionul avea uşa deschisă şi a oprit exact în dreptul tatălui meu, care probabil mă aştepta emoţionat să-mi vadă reacţia. „Ce-ai făcut, Bila (porecla mea de când eram mică)?". Aveam 8 ani. Mi se părea că oamenii aceia care pilotau avionul sunt nişte super-eroi. Şi voiam să fiu ca ei.

Zborul, o poezie în mişcare

A.V.: Ce înseamnă pentru tine să ai... aripi?

T.G.: Sunt pur şi simplu fascinată de zbor! Am studiat Inginerie Aerospaţială, ştiu cum zboară un avion şi totuşi rămân mereu cu gura căscată când văd unul, în special cele mai mari, decolând. E poezie în mişcare. Suntem înconjuraţi de invenţii geniale, dar „păsările astea de metal" mi se par unele dintre cele mai spectaculoase invenţii realizate vreodată. Când sunt acolo, sus, mă doare maxilarul de cât de tare şi mult zâmbesc. Un alt motiv ar fi faptul că mie îmi este destul de greu să mă concentrez asupra unui singur lucru, de obicei. Am mintea mereu împrăştiată într-o mie de direcţii. Cu excepţia ocaziilor când zbor. Uit de orice altceva şi trăiesc momentul. Iar ultimul lucru pe care l-aş menţiona aici este că, de când tatăl meu a plecat dintre noi, când sunt acolo sus, îl simt că îmi este alături. Aviaţia era pasiunea noastră comună şi ne-a ajutat să dezvoltăm o relaţie foarte apropiată.

A.V.: Când te-ai hotărât că destinul tău e să devii pilot?

T.G.: Într-o seară, în anul 2006, uitându-mă la televizor cu tatăl meu, am văzut o reclamă la un miting aviatic ce avea să se ţină a doua zi, la Aeroportul Internaţional Mihail Kogălniceanu. „Hai, Bila, mergem?" La 5 dimineaţă a doua zi ne urcăm în maşină, mergeam la miting. Mama a zis că suntem nebuni. Urmărind spectacolul din ziua aia, expoziţii statice, display-uri ameţitoare ale unora dintre cele mai bune formaţii aerobatice din lume, am ştiut. Şi i-am spus şi tatălui meu, care a zâmbit uimit. Dar nu cred că m-a crezut cu adevărat până am ajuns în clasa a 11-a, la liceu, când i-am zis din nou. „OK, a zis. Dar întâi te duci la facultate." Zis şi făcut.

A.V.: Ce presupune să ajungi pilot din punctul de vedere al studiului şi educaţiei?

T.G.: Pentru a deveni pilot comercial trebuie, în primul rând, să treci un examen medical destul de amplu. Dacă totul e în regulă, urmează cursuri de zbor până la nivelul Comercial Pilot License (C.P.L.) şi A.T.P.L. cursuri de teorie. Pentru a putea zbura ca şi copilot într-o companie aeriană trebuie să ai aproximativ 200 de ore de zbor. E important de reţinut că nu ai nevoie de studii superioare ca să devii pilot. Cu toate acestea, cred că pregătirea mea obţinută în cadrul studiilor de Inginerie Aerospaţială mă ajută enorm, mai ales pentru că ritmul programului este foarte rapid - foarte multă informaţie de reţinut şi înţeles într-un timp foarte scurt.

A.V.: Dar din punct de vedere financiar?

T.G.: Din păcate, obţinerea licenţelor de aviaţie este foarte costisitoare. Costul total al programului în care eu sunt înscrisă este 119.700 €. Dar asta include absolut toate certificările de care am nevoie ca să pot profesa, obţinute în cel mai scurt timp posibil şi garanţia jobului mult visat la final. Asta îmi va permite să plătesc împrumuturile mamei mele. Cei interesaţi de o carieră în domeniu au opţiunea de a-şi obţine licenţele modular cu un cost total ceva mai mic (între 90.000 € şi 100.000 €), într-un timp mai lung şi fără garanţia unui job la final – lucru care mie mi se pare riscant, având în vedere contextul economic în care ne aflăm.

A.V.: Cum ţi-a venit ideea de a face un blog prin care să spui oamenilor despre ce-ţi doreşti şi care au fost, până acum, reacţiile?

T.G.: Din momentul în care am aplicat pentru admiterea în programul Central European Flight School (C.E.F.A.) - şcoala de aviaţie la care Teodora Grama în carlingăstudiez am început să caut burse, împrumuturi, orice metodă de finanţare prin care să pot achita un astfel de curs. Cum nu am avut prea mult succes cu asta, fie pentru că nu sunt eligibila pentru anumite burse decât după ce ajung mai departe cu pregătirea, fie pentru că astfel de burse nu există în Europa; de împrumuturi atât de mari pentru studii nici nu se poate pune problema în România. Aşa că am încercat să gândesc „outside the box" un pic. Şi m-am gândit că pot începe propria mea campanie de „crowdfunding", cu promisiunea că atunci când o să îmi ating obiectivul, voi încerca să fac ceva pentru cei care se afla în situaţia mea, în imposibilitatea de a-şi îndeplini un vis, deşi sunt mai mult decât pregătiţi pentru asta, pentru că nu-şi permit din punct de vedere financiar. Blogul este platforma mea de crowdfunding, dar şi un loc de unde cei care îşi doresc să devină piloţi pot obţine informaţii despre cum e să devii pilot, sfaturi referitoare la examinări, încurajări şi de ce nu, motivaţie. Majoritatea reacţiilor au fost pozitive. M-a impresionat în mod special susţinerea din partea Andreei Litescu, Base Captain la baza „Wizz Air" de la Bucureşti Otopeni, ea fiind şi prima femeie comandant de bază din istoria „Wizz Air". Am primit o donaţie din partea unei femei pilot din România cu menţiunea că „îmi voi obţine aripile în curând" (făcând referire la subtitlul website-ului meu - „Getting my wings"). Unii oameni m-au abordat cu sugestii referitoare la persoane pe care ar trebui să le abordez pentru că m-ar putea ajuta. Alţii, şi ei piloţi în devenire, sunt de părere că website-ul a fost o idee grozavă menţionând că şi-ar dori să mă ajute şi financiar, dar nu pot pentru că şi ei se afla în dificultate. Am fost plăcut impresionată, copleşită chiar de reacţiile frumoase ale oamenilor.

A.V.: Când vei absolvi şcoala, ce vei face, care sunt perspectivele tale?

T.G.: Motivul principal pentru care m-am avântat pe drumul acesta este faptul că la finalul programului de pregătire de 22 de luni, am asigurat un job ca pilot First Officer în cadrul companiei „Wizz Air", cea mai mare companie aeriană low-cost din Europa Centrală şi de Est. Voi avea oportunităţi de a avansa în carieră mai rapid decât media pieţei. Practic, atunci când am fost admisă în cadrul programului, dintre sute de alţi candidaţi, am demonstrat că posed abilităţile necesare să trec cu succes printr-un astfel de program intens de pregătire şi mi-am asigurat acest job.

A consemnat Andreea Vasile

footer