Revista Art-emis
Speranţa din urmă a Americii - schimbarea, adusă de americanii de rând PDF Imprimare Email
Dr. Kiki Skagen Munshi, S.U.A.   
Duminică, 15 Mai 2016 18:40

Kiki Skagen Munshi, art-emisAcum mulţi, mulţi ani, pe strada noastră erau doar trei copii. Fiind prea puţini ca să ne împărţim pe echipe, am fost nevoiţi să ne facem propriile noastre reguli, pentru a juca un fel de baseball, pe trotuarul din faţa casei mele. Frankie era cu un an mai mare decât mine, Gordy cu unul mai mic, eu eram fată, deci eram o adunătură cam ciudată. Mai ne luam şi la sfadă şi atunci, de obicei Gordy era cel care pleca îmbufnat acasă, dar apoi se întorcea, ne rezolvam „problemele" şi continuam partida. Trebuia să o facem, altfel joaca ar fi luat sfârşit. De atunci încoace, generaţia care a venit după noi şi cei care i-au urmat au fost supravegheaţi de părinţi cu şi mai multă atenţie şi dedicaţie. Astăzi, copiii sunt duşi la diverse lecţii şi meditaţii, sunt înscrişi în liga de baseball a celor mici, sunt antrenaţi de profesori şi învăţaţi de adulţi să evolueze în echipe adevărate. Nu sunt nevoiţi să se certe, sau să se ia la harţă pe o regulă sau alta, pentru că cei mari sunt mereu în preajma lor şi le dau lămuririle necesare. Acestor copii nu li s-a băgat în cap că, dacă Gordy ar pleca îmbufnat şi nu s-ar mai întoarce la joacă, dacă divergenţele nu ar fi rezolvate într-un chip satisfăcător pentru toţi, atunci jocul ar lua sfârşit. Într-un cuvânt, aceste generaţii nu au fost învăţate niciodată, ce anume înseamnă un compromis, li s-a vorbit de cooperare, dar nu au aplicat-o vreodată în practică, fără ca să nu fie supravegheaţi de cineva.

Aceşti copii au crescut mari şi sunt acum membri în Congresul S.U.A. Ce-i aia un compromis? Uită-l. Să facem ce e de făcut. Nu facem nimic, dacă nu facem ce vreau eu. Să votăm legi? Principiile mele sunt mai importante decât treaba asta. Să adoptăm reguli, proceduri noi, pentru Curtea Supremă? Nu. Dacă nu ziceţi ca mine, eu nu mă bag în chestia asta. Exact ca jocul de baseball al celor trei copii din povestirea noastră, Congresul nu poate funcţiona fără cuvenita cooperare şi, aşa cum constatăm de mulţi ani, de fapt nu funcţionează. Guvernul a fost tras pe dreapta şi împins aproape în insolvenţă. Legi nu au fost votate. Ambasadori nu au fost confirmaţi şi multe alte oficialităţi nu au fost încă desemnate de către preşedintele Obama. În acest ultim sens, probabil cel mai important în clipa de faţă, este faptul că republicanii nu-i vor audia pe cei aleşi de Obama pentru Curtea Supremă, aşa că, deocamdată, Curtea Supremă şomează. Ce se întâmplă aici? Există, desigur, alte explicaţii pentru fundătura unde s-a intrat. Una este simplă, directă: republicanii nu-l pot suferi pe preşedintele Obama. Dar trecutul ne spune că am avut în istorie multe Congrese unde opoziţia l-a urât pe preşedinte, ba chiar am avut cazuri, când însuşi partidul preşedintelui l-a urât pe preşedinte. Şi totuşi, toate aceste legislative au funcţionat. Au funcţionat, dar - este adevărat - nici unul dintre acei preşedinţi nu a fost un negru.

Alţii zic că problema este sistemul modern de transporturi. Pe vremea când zborurile cu avionul erau puţine şi costisitoare sau călătoria cu diligenţa dura zile întregi, membrii Congresului au închiriau, ori cumpărau case în Washington, D.C. sau se mutau acolo cu toată familia. Drept urmare, se implicau direct în treburile locale - în asociaţiile mixte de profesori şi părinţi din şcoli, în activităţile organizate de biserici, în cluburi etc. Cu siguranţă că, în acele locuri, şcoală, biserică sau cluburi, erau influenţi şi membri ai Congresului din celălalt partid. Şi astfel „concurenţii" petreceau mai mult timp împreună, se cunoşteau mai bine ca oameni. Aveau vreme destulă să ajungă la înţelegeri, poate chiar la prietenii, dincolo de liniile directoare şi rigorile partidului.

În prezent, aceste lucruri nu se mai întâmplă. Astăzi, familiile rămân, de obicei, acasă, adică în statul de unde provine respectivul senator sau membru al Camerei Reprezentanţilor, iar membrii Congresului zboară către casă aproape în fiecare weekend sau sărbătoare, pentru a fi cu ai săi, sau pentru a strânge bani pentru următoarea şi tot mai costisitoarea campanie electorală. Şi, astfel, nu se leagă prietenii, treburile se rezolvă oficial, „la suprafaţă", alte puncte de vedere nu sunt ascultate, analizate şi înţelese, nu se ajunge la compromisuri, iar treburile în serviciul şi interesul naţiunii rămân nefăcute. Dar nu numai Congresul a deraiat de pe şine. Nu credeţi că ar fi cazul să arătăm cu degetul către actuala campanie prezidenţială? Către fostul speaker al Camerei Reprezentanţilor, John Bohener, spunând că senatorul Ted Cruz este „Satana în persoană" şi că este cel mai mizerabil „pui de curvă" cu care a încercat, vreodată, să lucreze? Se întâmplă ceva, se întâmplă o nenorocire, şi ceva trebuie să se schimbe. Bernie Sanders a identificat o pricină majoră a problemelor, anume concentrarea bogăţiilor Americii în mâinile unui număr foarte mic de oameni, dar nu este vorba numai despre asta. Ţâţânile problemei sunt mai adânci. Putem doar să sperăm că bunul-simţ lăuntric al americanilor de rând va ieşi, într-un fel sau altul, la suprafaţă, şi că lucrurile se vor schimba.
 

Corespondenţă din S.U.A.

footer