Revista Art-emis
Povestea agentului Lucky, „Helmut”, „Florin”, „Adolf” (1) PDF Imprimare Email
Liviu Tofan   
Miercuri, 27 Aprilie 2016 20:41

Radio Europa liberă, art-emisLiviu Tofan a studiat filologia (specializarea germană-engleză) la Universitatea din Bucureşti. În 1973 a emigrat în Germania. A fost, ințial, redactor de știri, la Radio „Europa Liberă/Radio Liberty" apoi a deținut din 1980 șefia redacției de știri. A ajuns director adjunct al secţiei române al postului de radio finanţat de Congresul S.U.A. Amintim - sau reamintim -, după caz, că Radio „Europa Liberă a lansat, în timpul evenimentelor din 1989, intoxicarea cu cele 64.000 de victime ale decembriadei, cap de acuzare principal al condamnării la moarte, în urma unei mascarade procesuale, a lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale. Începând cu anul 1991, Liviu Tofan a condus biroul din România al postului de radio. În 1994, Radio Europa Liberă a decis mutarea sediului de la München la Praga, iar Tofan a ales să trăiască în România. Din anul 2008 este director al Institutului Român de Istorie Recentă (I.R.I.R.). Directorul institutului este Liviu Tofan, iar președintele consiliului director este istoricul holocaustolog Dennis Deletant[1]. Institutul Român de Istorie Recentă (I.R.I.R.) este un institut dedicat cercetării trecutului recent al României, înființat în anul 2000 din inițiativa domnului Coen Stork, fost ambasador al Olandei în România în perioada decembrie 1987 - mai 1993. Finanțarea a venit din partea Ministerului de Externe al Olandei[2]. Cum niciun „cadou" nu este gratuit, personal consider „cadoul" olandez, un machiavelic Cal Troian, iar intervenţiile şefului acestei instituţii - fiind parte implicată în evenimente - pot fi puse sub semnul circumspecţiei în ceea ce priveşte obiectivitatea, inclusiv faţă de personajul la care se referă în cele ce urmează. Concluziile vă aparţin. (Ion Măldărescu).

Portretul lui Lucky

Prietenii îi spuneau Lucky. Îi spun la fel și azi (2014 - n.r.), căci povestea, deși începe cu mulți ani în urmă, ne duce până în zilele noastre. Lucky s-a născut în octombrie 1948 și e de loc din zona Sibiului. I-a plăcut orașul acesta dintotdeauna. Dar cel mai mult i-a plăcut - și îi place și azi - „Împăratul Romanilor", mai exact barul celebrului hotel. „Kaiser"-ul a fost, într-un fel, punctul central al existenței sale de-a lungul vremurilor. Și ce vremuri... Lucky venea dintr-o familie bună cu biografie proastă - sub regimul comunist. De trecutul legionar al tatălui făcea caz ori de cîte ori considera că îl avantajează. La nevoie, inventa și fabula cu o naturalețe uimitoare. Ținea să facă impresie neapărat. Lucky era mai curând o părere decât o persoană. Era un fel de actor plurivalent distribuit în roluri diverse. La prima vedere, un veleitar accentuat. În realitate, ceva mult mai nefast. La început, Lucky și-a construit personajul de unul singur, atît cît l-a ajutat mintea și i-a permis caracterul. Minte avea, dar, cum spune o vorbă din popor, era brînză bună în burduf de câine. Și mai era cam fudul.La liceul „Gheorghe Lazăr", Lucky era în clasa a 11-a când își dă în petec pentru prima oară și este exmatriculat pentru „imoralitate". Termină liceul ceva mai târziu la Ocna Sibiului. În 1967 încasează un an și 2 luni de închisoare pentru că a vrut să fure tablouri din biserica catolică de lângă muzeul Bruckenthal, în care a pătruns prin efracție împreună cu niște prieteni. Este cercetat și în legătură cu un furt de tablouri din muzeul Bruckenthal. Familia, bine văzută la Sibiu, este consternată și rușinată de rătăcirile acestui fiu care părea cel puțin la fel de dotat, inteligent și promițător ca și surorile sale mai mari - una devine medic, cealaltă profesoară. Ce devine Lucky? Deocamdată, un descurcăreț. De bază era pokerul pe bani. În rest, mai o bișniță, mai o învîrteală. Ieșeau bani destui pentru a se simți bine prin baruri, împreună cu amicii și cu diverse femei. Se duce totuși la facultate, la Filologia de la Cluj, dar este exmatriculat după numai o lună "pentru abateri". Inevitabil, este luat la armată, la o unitate din București. Lucky se descurcă și aici. Simulează o nevroză și obține o amînare a serviciului militar. Descurcăreala continuă: mai un poker, mai o bișniță, ce frumoasă-i viața. Șmecheria cu „nevroza" nu ține însă prea mult, și Lucky se vede luat la armată din nou. Ajunge, în octombrie 1970, la o unitate din Oradea, dar nu se omoară cu milităria pentru că este încadrat furier. Adică, se descurcă. Pînă o încurcă...

Mai 1971. Potrivit anchetei procuraturii militare Oradea, soldatul Corneliu V. Mihail, adică Lucky, i-ar fi cerut altui soldat să sustragă pentru el un pistol (cu muniție), promițându-i că-l va răsplăti cu 10.000 de lei. Ca furier, Lucky nu avea acces la armament, de aceea a apelat la alt soldat. Planul lui Lucky de a pune mâna pe o armă ajunge repede la urechile C.I.-știlor din unitate - el este turnat chiar de un prieten sibian, tot soldat -, și Lucky se trezește în arest sub anchetă penală. Îi vine însă ideea cu „nevroza", se declară bolnav de nervi și începe să facă urât: amenință că-și taie venele, invocă prieteni misterioși și puternici, intră în greva foamei. Este transferat la un spital militar, anchetatorii cerînd o „expertiză neuropsihiatrică". Lucky simulează în continuare, și pare să-i iasă bine. Medicii îi confirmă diagnosticul de psihopatie impulsivă cu mitomanie și îl declară inapt la unitate, clasat inapt pace. În baza diagnosticului, procuratura militară închide dosarul și Lucky este lăsat la vatră. Nu pățește absolut nimic. Ce simplu! Cam prea simplu: ținând cont de faptul că anchetatorii știu că Lucky nu suferă de nimic - simularea este consemnată în dosarul anchetei, unde se menționează chiar și numele asistentului medical care îl instruiește pe Lucky cum să simuleze mai bine. Și totuși, diagnosticul este acceptat de anchetatori fără nici o obiecție. Tentativa de procurare a unei arme sustrase din dotarea armatei era o faptă extrem de gravă ce se pedepsea pe-atunci cu ani grei de pușcărie. Și totuși, fapta fiind dovedită, procuratura închide dosarul. Cunoscându-i-se antecedentele penale, și deși un ditamai locotenent colonel de contrainformații îl descrie drept un element dubios care se sustrage intenționat de la satisfacerea serviciului militar, Lucky este totuși trimis acasă de parcă nu ar fi încercat să fure decât o agrafă ruginită din coșul de gunoi. De neînțeles, s-ar zice. Vom înțelege puțin mai încolo. Revenit acasă, la Sibiu, în august 1971, Lucky își reia traiul obișnuit, împărțindu-și timpul între partide de poker și întâlniri cu prietenii prin baruri. Securitatea din Sibiu, informată despre cazul de la Oradea, se adresează la rândul ei Miliției cu precizarea: în prezent nu s-a încadrat în câmpul muncii, își consumă timpul prin cofetării, joacă cărți de unde realizează diverse sume de bani. Familia lui este îngrijorată de faptul că fiul lor, deși a avut o condamnare pentru furt, este pasibil de a mai comite alte acte iresponsabile și antisociale. În scopul prevenirii sale de la săvârșirea unor infracțiuni sau contravenții, vă rugăm ca cel în cauză să fie în preocuparea organelor de Miliție. În ianuarie 1972, Miliția municipiului Sibiu confirmă că Lucky a fost luat în supraveghere generală. Apoi, nimic.

Dosarul lui Lucky nu mai consemnează nimic timp de mai mulți ani. Abia după cinci ani, în 1977, apar documente din care se pot reconstitui, foarte sumar, anii precedenți. Aflăm că, la un moment dat, Lucky și-a găsit o slujbă oarecare la întreprinderea „Vinalcool" Sibiu. Apoi, s-a căsătorit cu o sibiancă de origine etnică germană, să-i spunem Inge, cu care are un copil. Cei care i-au cunoscut soția spun că era o adevărată frumusețe. Inge era profesoară de engleză și germană la o școală din Sibiu. În vacanțele de vară, începând din 1975, Lucky și soția sa lucrează pe litoral la așa-numitele Free Shop-uri. Unii dintre noi își mai amintesc aceste magazine speciale. Puteai să cumperi de acolo, și numai de acolo, o mulțime de lucruri imposibil de găsit în comerțul socialist. Cu o condiție: să ai valută forte (dolari, mărci vest-germane, franci, lire etc). Și cu încă o condiție: să fii cetățean occidental, căci un român nu avea voie să dețină valută forte. Să ajungi vânzător într-un asemenea Free Shop era extrem de tentant. Și greu de obținut. Pe lângă cerința de a cunoaște niște limbi străine (Inge vorbea germana și engleza, Lucky, franceza), mai trebuia să treci de filtrul selecției Securității. Căci nu oricine prezenta suficientă încredere pentru a fi lăsat să umble cu valută și, mai ales, să aibă contact cu străinii. Apoi, se știa prea bine că activitatea într-un Free Shop era o sursă certă de învârteli de tot felul, dar în special de procurare de dolari prin schimbul „la negru" sau prin vânzarea de obiecte introduse în magazin pe lângă gestiunea oficială. Cum spuneam, nu oricine prezenta suficientă încredere pentru a lucra într-un Free Shop. Și totuși, în pofida biografiei sale pestrițe, Lucky nu avea nici o problemă. În fiecare vară, el lucra la câte un Free Shop de pe litoral.

Inge, soția lui Lucky, are rude în Germania occidentală. În 1975, aceste rude îi trimit o invitație, așa cum cereau atunci formalitățile pentru obținerea unui pașaport turistic. Inge urma să plece singură în Germania, fără soț și fără copil. Totuși, cererea ei de pașaport este respinsă. Lucky și soția sa par resemnați, nu reacționează în nici un fel. Cu atât mai surprinzătoare este brusca vehemență cu care se manifestă Lucky doi ani mai târziu, în toamna lui 1977, când năpădește autoritățile cu „reclamații-sesizări" și memorii de protest. Motivul pare să fie un incident din vara aceluiași an, când Lucky, soția sa și tot grupul lor de prieteni sibieni, nouă în total, luaseră în primire Free Shop-ul de pe aeroportul „Mihail Kogălniceanu", de lângă Constanța. Un magazin important, probabil cel mai mare de pe litoral, cu un dever deosebit, căci prin acest aeroport treceau toți turiștii străini, la sosire cât și la plecare. Ar fi fost un sezon de excepție pentru Lucky și ceilalți dacă n-ar fi fost echipa de milițieni care, ca din senin, le-a căzut pe cap în inspecție. Inventarul scoate la iveală un plus nejustificat în gestiune în raport cu vânzările și încasările. Raportul constată, de pildă: s-a mai găsit la articolul „casete" pentru radiocasetofoane, intrate 150 bucăți și stoc faptic la predare 192 bucăți, în afară de ceea ce s-a vândut. Cu alte cuvinte, trupa lui Lucky practica sistemul vânzării unor articole introduse în Free Shop pe cont propriu, dolarii astfel obținuți intrând în buzunarele lor. Situația este cât se poate de penală. Urmarea? Nici una. Ba tot trupa lui Lucky este cea care face scandal, cum reiese din raporul Miliției: „Cu ocazia inventarului, H. Alexandru, fratele său Andrei, V. Corneliu (Lucky - n.a.), B. Constantin au jignit lucrătorii de Miliție, făcând afirmația că sunt niște hoți și pungași și că ei prin relațiile ce le au vor interveni să fie dați afară toți cei ce au contribuit la schimbarea lor. H. Alexandru (șeful gestiunii, prieten al lui Lucky - n.a.) a vorbit la telefon cu un general cu numele de Marinescu Petrică care i-ar fi spus motivul schimbării și al cărui informator spunea că este" (Raport al Miliției județului Constanța din 13 iulie 1977 - n.a.).

Foarte interesant ce descoperă, deci, Miliția, dincolo de inventarul cu probleme: că trupa lui Lucky avea acoperire. Drept pentru care toți cei nouă sibieni se întorc acasă fără să suporte nici un fel de consecințe, oricât de penali ar fi fost. Mai mult chiar, incidentul îi servește lui Lucky ca pretext pentru a deveni brusc un foarte vocal și hotărât protestatar în numele unor principii ca libertatea, echitatea sau dreptul la realizarea personală în alt loc decât România, adică dreptul de a emigra. Atunci ne-am întrebat care este rațiunea de a mai sta în această țară, scrie Lucky referindu-se la incidentul cu Free Shop-ul și milițienii, incident pe care îl califică drept abuziv, neîntemeiat, nejustificat și acivic. Cu un tupeu desăvârșit, Lucky declară: „la inventarul făcut în prezența securiștilor, am ieșit perfect, nu ni s-a putut reproșa nimic sub nici un aspect, doar afirmația hilară că vrem să fugim din țară". Nu, fugitul din țară nu era soluția optimă pentru Lucky, ci plecatul legal. El depune, împreună cu soția, actele de plecare definitivă din România. Într-un memoriu din 6 ianuarie 1978, Lucky scrie, cu accente de trufie cabotină: „Boala mea « de plecare » este incurabilă, nesuportînd nici un amendament. Cu riscul existenței, merg p'nă la capăt în a realiza acest mobil! Nu nutresc nici un resentiment față de nimenea și am certitudinea că « dincolo » pot fi cu mai mult folositor țării decât în existența larvară pe care o duc aici. Nu mă aștept la un El Dorado, dar sper ca entitatea mea civică să fie respectată. Îmi susțin cauza cu o voință inexorabilă. [...] Totdeauna și oriunde voi fi un bun patriot. [...] În ideea în care circumstanțe nefaste mă vor obliga să scriu la « Europa Liberă », cuprinsul scrisorii va respecta întocmai schema acestei depoziții"[3].
- Va urma -

Grafica - Ion Măldărescu
----------------------------------------------
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Tofan
[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Institutul_Rom%C3%A2n_de_Istorie_Recent%C4%83
[3] Articol apărut în „Expres Magazin", ediţia tipărită nr. 4/ iulie 2014 şi în ediţia on-line din 2 august 2014 http://www.expresmagazin.ro/potretul-unui-agent-al-securitatii-trimis-in-germania-sa-l-asasineze-pe-emil-georgescu-de-la-radio-europa-libera-spionul-de-ieri-milionarul-de-azi/

footer